Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for mai 2011

Lumea de mîine

Începînd de mîine, lumea va fi mai săracă.

Mai săracă pentru că a mai murit un ION.

Ion Zubaşcu.

f533ace463e327

 

„Lumea asta aiurită stă pe-un tron de dinamită / Nu se naşte un copil făr-o tonă de trotil” … 

Am spus mai deunăzi, că ‘lumea noastră’ a început să moară.

Mă refeream în cerc strict familial, la lumea în care au trăit părinţii noştri, şi la lumea în care am trăit noi, cei din generaţiile anilor ’40, ’50, ’60 şi chiar ’70.

Astăzi l-am sărbătorit pe un verişor al soţiei mele, care a împlinit o vîrstă frumoasă = 70.

Săptămîna viitoare, vom comemora 7 ani de cînd fratele meu, a devenit numai o amintire.

Dacă lumea de mîine va fi stăpînită de ponţi, de crini şi de humorali, mă bucur că fiul meu nu mai este aici, ca să trăiască  această grozăvie.

Şi m-aş bucura dacă bunul Dumnezeu, îmi va permite să nu asist la acest spectacol în regie felixciană.

Read Full Post »

“Eram un preşcolar oarecare, dar povestirile ulterioare ale părinţilor mei despre această perioadă îmi păstrează încă vii în minte acele locuri şi acei oameni. Deşi poate numai poveşti, totul mi s-a părut întotdeauna Amintire Vie, iar eu, cea de atunci, nu eram un preşcolar oarecare, ci o Persoană cu gînduri, fantezii, concepţii şi, mai ales, personalitate” – spune Claudia Golea pe undeva, pe la începutul acestei cărţi. Precizare absolut necesară altfel întregul eşafodaj al povestirii ar cădea ca un castel de nisip spulberat de primul talaz care-l loveşte. Cartea aceasta este alcătuită din două părţi distincte şi reprezintă un fel de jurnal de viaţă al autoarei, începînd de pe la patru ani şi pînă la începutul maturităţii. Prima parte este evident alcătuită din povestirile părinţilor săi – diplomaţi de carieră – pentru că la prima sa ieşire din ţară, Claudia avea numai vreo partru anişori, iar perioada descrisă se întinde pe parcursul celor doi ani pe care i-a petrecut în Bangui, capitala Republicii Centrafricane. Claudia povesteşte frumos feluritele peripeţii prin care a trecut în aceşti doi ani. Este un copil mult mai fericit decît majoritatea ‘decreţeilor’ (copii născuţi după celebrul decret al lui Ceauşescu din 1968 prin care era reglementată obligativitatea tutulor femeilor de a deveni iepe de prăsilă a vlăstarelor socialismului triumfător şi atoate stăpînitor), care neavînd părinţi sus-puşi în acele vremuri triste, au trăit din plin frustrările acelor zile.

Primele sale jucării au fost cimpanzeul Bombo rebotezat ulterior Porno şi păpuşa Leila, păpuşa care manevrată într-un fel anume, spunea cu glas cristalin : maaaamaaaa! Claudia creionează în cîteva trăsături de condei atît microcomunitatea de români trăitoare în cadrul legaţiei române cît şi unele aspecte ale politicii şi obiceiurilor poporului Centrafrican. Reaminteşte dimensiunea absurdă a discursurilor adresate cuplului conducător al României de atunci “- Dragă tovarăşă Elena şi tovarăşe Nicolae Ceauşescu, supravieţuirea noastră în mijlocul acestei… acestei… jungle, în mijlocul acestor sălbatici nu ar fi posibilă fără stindardul revoluţiei pe care ne-aţi îndemnat să-l purtăm în lumea întreagă”. Aminteşte celebrul conflict diplomatic dintre Ceauşeşti şi dictatorul Bokassa, conflict iscat dintr-un motiv care poate părea desprins din literatura SF, dar este perfect real : Bokassa avea o soţie franţuzoaică şi un harem cu vreo 50 băştinaşe, dar rîvnea şi la graţiile Gabrielei, o dansatoare dintr-un ansamblu folcloric românesc. Or Ceauşeasca, nu putea admite ca o româncă să aibă numai rangul de cea de a doua soţie a viitorului împărat. Drept represalii, împăratul a lăsat ambasada română fără apă şi fără curent electric timp de cîteva săptămîni. Situaţia s-a rezolvat prin faptul că franţuzoaica, geloasă, a divorţat. Claudia recunoaşte că viaţa sa a fost influenţată în bine de tovarăşa : pentru că-i recitase frumos o poezie patriotică, a tinut-o minte şi la capătul celor doi ani trăiţi în junglă, a permis familiei sale să se mute în Europa, unde ar fi putut să-şi trateze grava boală de ochi de care suferea.

În cea de a doua parte, Claudia descrie mai întîi Parisul, ambasada, şcoala, noii săi  prieteni cu jocurile lor, imensa diferenţă dintre lumea civilizată şi lumea în care trăiau concetăţenii săi (adică unii dintre noi), apoi operaţia pentru care venise de fapt în Franţa. Trec astfel cîţiva ani de fericire, fericire curmată brusc de o întîmplare sinistră : copiii descoperiseră în beciurile ambasadei, cîteva schelete dar păstraseră secretul pentru ei. Cînd “administratorul ambasadei” descoperă tărăşenia, ordonă ambasadorului să-l trimită pe tovarăşul consul Golea acasă, cu nevastă şi cu copilă cu tot.

Raiul, dispăruse. Urmează reîntoarcerea în infernul ceauşist al României anilor ’80. “Cartierul Balta-Albă era, ca şi acum, un cartier unde majoritatea locatarilor erau din familii de muncitori, vînzători sau simpli funcţionari. Copiii lor aveau prea puţină educaţie. De la părinţi nicidecum nu puteau să o aibă, iar din mass-media cu atît mai puţin”. în urma fugii lui Pacepa din ţară, tatăl Claudiei este dat afară de la externe fiind bănuit de simpatii pro-occidentale. În buna manieră a vremii i se înscenează şi un proces, este azvîrlit la închisoare pentru cîteva luni, pe scurt, este un om terminat.

Claudia începe adevărata sa luptă cu viaţa. Vine şi anul 1989. Privind la televizor, domnul Golea exclamă “ : Îl ştiu! A fost secretar de partid pe nu ştiu unde. Îl cheamă Iliescu şi securiştii plănuiau să-l pună în locul lui Ceauşescu de acum cîţiva ani. Au furat revoluţia.” Apoi,  domnul Golea încearcă să intre în noua politică. Cu ideile sale de “sindicalism liberal-socialist” nu reuşeşte însă, nimic.

Ce-i rămîne Claudiei de făcut ? Să evadeze din “ţara nimănui, patria schimbărilor, a înşelăciunilor, a crimei ridicate la rang de onoare.” Unde să evadeze ? La Paris evident, dar ce a reuşit Claudia să facă la Paris, rămîne să descoperiţi singuri, citind cartea. Cu inima strînsă într-un ghem  de amărăciune, v-o recomand.

Read Full Post »

Clopoţei de palisandru

Lerui ler şi lerui ler

Picură cascada şoaptei, într-o noapte, de delir

Din adîncul venei mele

Lerui ler şi iară ler

Săruta-voi vioreaua

Lerui ler şi iară ler

Vioreaua e prescura

Lerui ler şi iară ler

Din care fac anafura

Lerui ler şi iară ler

Şi mă-ndrept cu graţie,

Lerui ler şi iară ler

Către destinaţie : nu mă grăbi Doamne, încă, mai respir.

Read Full Post »

Se dedică domnului profesor Traian, pe care l-am cunoscut astăzi

La fereastra cu gutuie
Flori şi trandafiri
Amintirea e şi nu e
Flori şi trandafiri
Dacă e, de mâini mă prinde
Flori şi trandafiri
Şii m-aruncă-ntre colinde
Flori şi trandafiri

Şi mă ninge, şi mă-ngheaţă
Şi mă-nvăluie-ntr-o ceaţă
Ca-ntr-un abur de lumină
Şi mă uit-aşa-n grădină

Arde focul, paie ude
Nimeni, nimeni nu m-aude
Arde focu-n paie ude
Nimeni, nimeni nu m-aude

Ninge ca o deşteptare
Peste lume cu iertare
Numai peste noi s-abate
Un miros de răutate

O zăpadă ca o zgură
Ce ne minte şi ne fură
Tot ce e şi tot ce nu e
Şi fereastra cu gutuie

Arde focu-n paie ude
Nimeni, nimeni nu m-aude
Arde focul, paie ude
Nimeni, nimeni nu m-aude…

Melodia La fereastra cu gutuie a aparut pe albumul Iarna simfonic

Versuri: Tudor Gheorghe

 

Read Full Post »

Bookfest 2011

Astăzi începe derularea unui fiasco absolut = bookfest 2011.
Cine este curios să vadă de ce această manifestare a ajuns în ultimul hal de organizare, nu are decît să meargă la Romexpo.
Nu aveţi nimic de pierdut în afară de ceva timp = intrarea este liberă pentru public, dar participarea expozanţilor este absurd de împovărătoare dpdv financiar, iar acest lucru, se va reflecta în preţul cărţilor.
Este modul tipic de a pune căruţa înaintea cailor şi mai ales, căluş culturii.
Editurile sunt obligate să plătească în avans, o sumă de bani pe care numai marile edituri şi-o pot permite, fie că această sumă de bani va putea fi recuperată prin volumul vînzărilor, sau, NU!
Vă asigur de pe acum = întregul complex expoziţional  vînat atît de comunitatea de afaceri care a reuşit deja să planteze în faţa acestui complex două turnuri impozante cu birouri, cît şi de aşa-zişii dezvoltatori care vînează terenul aferent, pentru construirea unor de locuinţe de lux, va dispărea. Chestie de timp. Relativ, scurt.
Din acest motiv ŞI Bookfest, a devenit din an în an, tot mai puţin performant. Nu mai explic de ce.
Cine înţelege, înţelege.
Cine nu înţelege, va înţelege dacă va înţelege, atunci cînd va înţelege că dacă cultură nu e, nimic nu e.
Mă revoltă numai, atitudinea editurilor care vor să scape de concurenţă şi tac complice : polirom, humanitas, rao, all (adică toate) – la propriu şi la figurat.
Să citiţi bine! domnule ministru al cult-hurii.

Read Full Post »

Pe cînd Baudolino medita pe malurile acelei oglinzi de apă, văzu ieşind din pădure un animal pe care nu-l mai întîlnise în viaţa lui, dar îl recunoştea bine. Părea un cal de vîrstă fragedă, era cu totul alb şi mişcările-i erau delicate şi unduioase. Pe botul bine făcut, chiar deasupra frunţii, avea un corn, alb şi el, arcuit în spirală, care se termina cu un vîrf ascuţit. Era licornul sau, cum îi zicea Baudolino cînd era mic, lioncornul, sau altfel spus, unicornul, monocherosul (AICI) fanteziilor lui de copil. Îl admiră ţinîndu-şi respiraţia, cînd din spatele lui ieşi dintre arbori o figură femeiască.

Înarmată cu o lance, cu o rochie lungă care-i contura cu graţie nişte sîni mici şi tari, făptura mergea cu pas de camilopardal lenevos, iar veşmîntul ei atingea iarba ce înfrumuseţa malurile lacului de parcă se mişca plutind pe deasupra pămîntului. Avea păr blond, lung şi moale, care-i ajungea pînă la şolduri, şi un profil foarte pur, de parcă fusese modelat pe un pandantiv de fildeş. Carnaţia îi era uşor rumenă şi chiar chipul acela îngeresc era întors către lac în aşteptare de rugăciune mută. Unicornul îi tropotea blînd în juru-i, uneori ridicîndu-şi botul, cu nările-i mici şi fremătînde ca să primească o mîngîiere. (…)

Vraja însă se terminase. Ca o făptură a pădurii, fata simţise prezenţa lui Baudolino şi se-ntoarse către el. N-avusese nici-o clipă de spaimă, ci doar o privire uimită.

Spusese în greceşte : “Dar cine eşti?” Pentru că el nu răspundea, se apropiase cu îndrăzneală de el, privindu-l atent, fără să se ruşineze şi fără răutate, şi ochii îi erau ca şi părul, de o culoare schimbătoare. Unicornul i se aşezase alături, cu capul plecat, ca şi cum şi-ar fi întins frumoasa lui armă în apărarea stăpînei sale.

“Tu nu eşti din Pndapetzim”, mai zise ea, “tu nu eşti nici eunuc, nici monstru, tu eşti… un om”! lăsa să se vadă că recunoaşte un om aşa cum el recunoscuse unicornul, pentru că auzise vorbindu-se despre el de-atîtea ori, fără să-l fi văzut vreodată. “Eşti frumos, omul e frumos, pot să te-ating ?” Întinsese mîna, şi cu degetele ei subţiri îi mîngîiase barba şi-i atinsese cicatricea de pe faţă. “Asta a fost o rană, tu eşti dintre cei ce fac război ? Aceea ce este ?” “O sabie”, răspunsese Baudolino, “dar o folosesc ca să mă apăr de fiare, nu sînt un bărbat care face război. Mă numesc Baudolino şi vin din ţările unde apune soarele, de-acolo”, şi făcu un semn vag. Îşi dădu seama că-i tremura mîna. “Cine eşti tu?”

“Sunt o ypatie”, zise ea, cu tonul cuiva care se amuză auzind o întrebare atît de nevinovată, şi rîse, devenind şi mai frumoasă. Apoi, amintindu-şi că cel care-i vorbea era un străin : “În pădurea asta, dincolo de copacii aceia, trăim noi, ypatiile. Nu te temi de mine, precum cei din Pndapetzim? De data asta Baudolino fu cel care surîse : ea era cea care se temea ca lui să nu-i fie frică de ea. “Vii aici la lac deseori?” întrebă. “Nu întotdeauna”, răspunse Ypatia, “Maica nu doreşte să ieşim singure din pădure. Însă lacul e atît de frumos, şi Acacios mă păzeşte”, şi-l arătă pe unicorn. Apoi adăugă încet, cu o privire îngrijorată :”E tîrziu. Nu trebuie să stau departe aşa de mult timp. N-ar trebui să întîlnesc nici măcar lume din Pndapetzim, dacă ar îndrăzni să vină pînă aici. Dar tu nu eşti unul dintre ei, tu eşti un om, şi nimeni nu mi-a spus să stau departe de oameni.” (…)

Se întoarse la lac. Se aşeză lîngă apă să asculte cîntecul păsărelelor care slăveau dimineaţa, apoi greierii, la ora la care bîntuie demonul de amiază (…) Apoi ea apăru iar. I se aşeză alături şi-i spuse că se întorsese pentru că voia să ştie mai multe despre oameni. Baudolino nu ştia de unde să înceapă şi începu să-i descrie locul unde se născuse, isprăvile de la curtea lui Frederic, ce anume erau imperiile şi regatele, cum se mergea la vînătoare cu şoimi, ce era şi cum se clădea un oraş, (…) evitînd să-i vorbească de întîmplări crude sau uşuratice şi dîndu-şi seama, în timp ce vorbea, că oamenilor li se putea face chiar un portet plin de afecţiune. Ea îl asculta şi ochii i se colorau de luciri diferite potrivit simţămintelor ei.

“Ce frumos povesteşti tu (…) “Spune-mi”, întrebă, înroşindu-se puţin, “dar cu oamenii se află şi femeile lor ?” (…) Sigur că da, îi răspunse Baudolino (…) altfel nu pot să nască fii, şi aşa este, adăugă el, în tot universul.

“Nu-i adevărat”, zise Ypatia rîzînd, “ypatiile sunt numai ypatii şi nu există, cum să le spunem…ypaţi! Şi rîse iarăşi, amuzată de ideea aceea. Baudolino se întreba ce trebuia să mai facă s-o audă rîzînd din nou, fiindcă rîsul ei era sunetul cel mai suav pe care îl auzise vreodată. Fu ispitit s-o întrebe cum se năşteau ypatiile dacă nu existau ypaţi, dar se temu să nu-i jignească nevinovăţia.

Fragment(e) din romanul Baudolino / Umberto Eco.

Read Full Post »

N-am uitat nimic din toate cate ne-a fost dat sa le traim pe-aci.
Am trait cu vrute si nevrute si-am murit cu fiecare zi,
Am tacut atata amar de vreme
Cantecele mi le-am strans de gat cand veneau spasite sa ma cheme
Mi-a fost sila si mi-a fost urat
Simt un fel de.. abur de lumina care parc-ar vrea si parca nu sa umbreasca partea mea de vina
Care a fost si care e si-acum
Dar de-o vreme simt ca se topeste sila-n deznadejde
Si ma tem de sictirul care ma-nveleste si de lipsa oricarui indemn
Mi-e frica, Doamne c-am ajuns de mult la mijloc si nu stiu
Ce-s? Intrebare sau raspuns?
Sunt mort sau inca mai sunt viu?
Ciudate sunete m-ating
Si-mi lasa urme sangerii,
Ninsorile care ma ning
Sunt prea tarzii, sunt prea tarzii..
Unde-am gresit si ce cuvant de frica mea s-a pribegit?
Si carui dor i-am fost mormant si carui soare asfintit?
Arata-mi calea si ma duc
Fara privirea cea-napoi,
Dar da-mi o lacrima de cuc
Pe-o frunza mica de trifoi,
Sa-mi fie candela pe drum
Sa-mi tie noaptea de urat
Cand nodul spanzura cu fum
Sa-mi cante-ncet atat, atat..
Ciudate sunete m-ating
Si-mi lasa urme sangerii
Ninsorile care ma ning
Sunt prea tarzii, sunt prea tarzii..
Mi-e frica, Doamne c-am ajuns de mult la mijloc si nu stiu
Ce-s? Intrebare sau raspuns?
Sunt mort sau inca mai sunt viu?
Buna dimineata, mama,
Gara-i gara, leru-i ler.
A venit Rapidul de la Iasi,
Nimeni nu ma baga-n seama
Gara-i gara, leru-i ler.
Caror ingeri sufletul mi-l lasi?
Pleaca trenurile, mama
Gara-i gara, leru-i ler
Si se-ntorc de parca n-au plecat.
Eu sunt lacrima si scama
Gara-i gara, leru-i ler,
In blestemu-n care m-ai scaldat.
E bine-n gara ca miroase-a dor
Si a batiste in ‘la revedere’.
Despartirile se nasc si mor
In fum de mici si-n gust amar de bere.
E bine-n gara ca miroase-a dor
Si a batiste in ‘la revedere’,
Despartirile se nasc si mor
In fum de mici si-n gust amar de bere.
Buna dimineata, tata,
Gara-i gara, leru-i ler.
Iar te-ai imbatat si esti viteaz.
Mamii i-a-nflorit azi-nopate,
Gara-i gara, leru-i ler,
Vinetie o pata pe obraji,
N-a mai suferit bataia,
Gara-i gara, leru-i ler.
Am fugit in lume si m-am dus.
Sa te-ajunga, tata, claia
Gara-I gara, leru-i ler
Lacrimilor care mi s-au scurs.
E bine-n gara ca miroase-a dor
Si a batiste in ‘la revedere’,
Despartirile se nasc si mor
In fum de mici si-n gust amar de bere.
Fa-ma, Doamne, numai fa-ma
Cerc de lacrima pe ochi
Sa ma-ntunec
Si-apoi sa ma luminez ca-ntr-un deochi
Fa-ma fulger peste mare
Sau ma-neaca-ntr-un ulcior
Sa ma soarba o fata mare
Sa se vindece de dor..
Fa-ma lacat, fa-ma cheie
La porti mari, imparatesti
Sau strecoara-ma, idee
Numai sa nu ma gresesti.
Sa ma pui in minte şuie
De pretins cugetator,
Ca ma bate noaptea-n cuie
Si ma leaga de picior.
Si de vei veni la mine
Intr-o noapte sa ma vezi
Iti va spune :
‘Acu e bine, Doamne, fa-te ca lucrezï’

Tudor Gheorghe / Amaraciune

Read Full Post »

Older Posts »