Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 4 mai 2011

Maşenka este primul meu roman, început la Berlin, la puţin timp după ce m-am căsătorit (în primăvara lui 1925) şi încheiat la începutul anului următor. Volumul a fost publicat de o editură a emigranţilor (Slovo, Berlin, 1928). Timp de patruzeci şi cinci de ani – impresionant interval – n-a apărut nici-o traducere.

Tendinţa bine cunoscută a debutantului de a-şi exhiba viaţa intimă, instalîndu-se în primul său roman sau introducînd în el un locţiitor al său, ţine mai puţin de atracţia pentru o temă deja găsită decît de uşurarea pe care o produce desprinderea de sine, înainte de a trece la un subiect ceva mai ambiţios. Aceasta este una dintre acele foarte rare reguli generale l-a care m-am supus.

Cititorii cărţii Vorbeşte, memorie (începută în anii ’40) nu vor putea să nu remarce anumite similitudini între amintirile mele şi acelea ale lui Ganin. Maşenka lui este sora geamănă a Amarei mele, căile ancestrale acolo sunt, Oredejul curge atît de-a lungul uneia cît şi al celeilalte cărţi, iar fotografia castelului din Rojestveno , aşa cum apare în zilele noastre – admirabil reprodusă pe coperta ediţiei Penguin Books (Vorbeşte, memorie, 1969) – , ar putea foarte bine să fie cea a colonadei Voskresenskului din romanul meu.

N-am consultat Maşenka atunci cînd am scris capitolul doisprezece din autobiografia mea, un sfert de secol mai tîrziu, şi sînt fascinat astăzi de faptul că, în pofida suprapunerii unui anumit număr de episoade imaginare (încăierareas cu puşlamaua satului sau întîlnirea galantă într-un oraş anonim, printre licurici), versiunea romanţată conţine o soluţie mai concentrată de realitate personală decît povestirea scrupulos fidelă a biografului. M-am întrebat, mai întîi, cum a fost posibil, cum au putut supravieţui emoţia şi parfumul exigenţelor intrigii şi paradei personajelor fictive (două dintre ele apar chiar în scrisorile Maşenkăi), din moment ce nu credeam că o imitaţie elegantă ar putea rivaliza cu realitatea nudă, dar explicaţia este foarte simplă : dacă număr anii, Ganin este de trei ori mai aproape de trecutul său decît mine în Vorbeşte, memorie.

Din cauza depărtării Rusiei şi pentru că nostalgia rămîne întreaga viaţă o companie înnebunitoare căreia învăţăm să-i suportăm extravaganţele consternante în public, nu mă simt deloc stînjenit să mărturisesc caracterul sentimental al legăturii cu primul meu roman.

Defectele sale, produse ale naivităţii şi lipsei de experienţă, pe care orice criticastru ar putea să le enumere cu o ironie facilă, sunt compensate pentru mine (singurul judecător în această afacere) prin prezenţa mai multor scene (convalescenţa, concertul în hambar, plimbarea cu barca) pe care, dacă m-aş fi gîndit atunci, aş fi putut să le introduc, eventual neschimbate, în operele care au urmat.

În aceste împrejurări, încă de la începutul colaborării mele cu M. Glenny, traducătorul meu englez, am hotărît ca traducerea să fie la fel de fidelă textului, cum aş fi pretins să fie dacă acest text nu mi-ar fi aparţinut. Modificările arbitrare pe care le-am făcut cu lejeritate în versiunea engleză de la Rege, Damă, Valet, de exemplu, nu şi-ar fi găsit justificarea aici. Cele cîteva schimbări cu caracter practic pe care am considerat necesar să le efectuez, în trei sau patru pasaje, se limitează la fraze scurte şi se raportează la obiceiuri exclusiv ruseşti (perfect clare pentru emigranţii ca mine, dar de neînţeles pentru un cititor străin) şi la conversia datelor din calendarul iulian al lui Ganin la calendarul  gregorian în vigoare în Occident ( de exemplu, sfîrşitul lui iulie devine la noi a doua săptămînă a lui august, etc).

E necesar să termin această introducere cu recomandările următoare. Aşa cum am mai spus-o, cînd am răspuns la una dintre întrebările lui Allene Talmey, în cadrul unui interviu pentru Vogue (1970) : “Cel mai important în biografia unui scriitor nu este istorisirea aventurilor sale, ci istoria stilului său. Numai în această lumină se poate stabili corect înrudirea – dacă este înrudire – care există între prima eroină şi Ada, o creaţie recentă”. Ultima remarcă priveşte un fel de convingere ce este o păcăleală, dar care face încă ravagii în lume…

Vladimir Nabokov, 9 ianuarie 1970

Read Full Post »

Ştiţi proverbul deci nu cred că are rost să insist. Despre Philip Roth am mai scris (AICI) cînd am semnalat o carte a domniei sale cu adevărat interesantă. Am dus pînă la capăt (cu greu) lectura altei cărţi scrisă de acest autor de excepţie, “Complexul lui Portnoy”. Apărută la Polirom sub genericul TOP 10 + într-o suită de “capodopere ale literaturii de pretutindeni într-o colecţie a celor mai îndrăgite bestselleruri” şi prezentată de editor ca fiind “romanul care a marcat literatura americană a anilor ’60… “ , cartea tentează. Trebuie spus de la început că acest roman este scris cu măiestrie de scriitor profesionist, cu imaginaţie şi cu propoziţii bine aşezate în fraze care dau textului o muzicalitate aparte, muzicalitate care îl fascinează pe cititor în pofida faptului că prea multe pagini sînt scrise pe şleau despre “pornirile sexuale perverse, scornite de mintea unui adolescent înfierbîntat”, Alex, a cărei copilărie a fost marcată pînă la teroare de o mamă dominatoare şi castratoare.

Apărută în 1967 în plină epocă de revoltă a tineretului cu tot ce a însemnat aceasta (Woodstock, Beatles, fenomenul hipiot, droguri, etc) cartea a fascinat în mod evident un public larg şi a fost reeditată în 1968 şi 1969 apoi în 1994 cu o postfaţă lămuritoare a autorului însuşi.

Ca tehnică narativă, cartea este alcătuită ca fiind o lungă destăinuire a unui suflet bolnav către un doctor de suflete, dar autorul are măiestria de a lăsa impresia că toate cele povestite nu s-au petrecut aievea pentru că finalul cărţii este acesta : “ASSA (spuse doctorul). Si acum, cred că putem să-nţepem. Da? “

Nu este cartea pe care aş recomanda-o unui adolescent deşi aparent despre frămîntările unui adolescent este vorba. Nu m-aş mira totuşi ca această carte să pară unora dintre adolescenţii zilelor noastre, vetustă. Nu este genul de carte pe care aş dori să o recitesc. Nu recomand această carte nici amatorilor de literatură erotică pentru că vor fi dezamăgiţi : nu vor găsi nici-o scenă de sex descrisă explicit. Nu recomand această carte nici pudibonzilor : cartea este plină de cuvinte pe care este bine să le ştii dar nu este politicos să le şi pronunţi. Cred totuşi că cei care au citit şi apreciat “Frumoşii învinşi” de Leonard Cohen (apărută în 1966) vor fi încîntaţi să regăsească atmosfera acelor ani descrisă de un autor – să nu uităm! – de excepţie.

Iubirea este totuşi, altceva

Read Full Post »