Maşenka este primul meu roman, început la Berlin, la puţin timp după ce m-am căsătorit (în primăvara lui 1925) şi încheiat la începutul anului următor. Volumul a fost publicat de o editură a emigranţilor (Slovo, Berlin, 1928). Timp de patruzeci şi cinci de ani – impresionant interval – n-a apărut nici-o traducere.
Tendinţa bine cunoscută a debutantului de a-şi exhiba viaţa intimă, instalîndu-se în primul său roman sau introducînd în el un locţiitor al său, ţine mai puţin de atracţia pentru o temă deja găsită decît de uşurarea pe care o produce desprinderea de sine, înainte de a trece la un subiect ceva mai ambiţios. Aceasta este una dintre acele foarte rare reguli generale l-a care m-am supus.
Cititorii cărţii Vorbeşte, memorie (începută în anii ’40) nu vor putea să nu remarce anumite similitudini între amintirile mele şi acelea ale lui Ganin. Maşenka lui este sora geamănă a Amarei mele, căile ancestrale acolo sunt, Oredejul curge atît de-a lungul uneia cît şi al celeilalte cărţi, iar fotografia castelului din Rojestveno , aşa cum apare în zilele noastre – admirabil reprodusă pe coperta ediţiei Penguin Books (Vorbeşte, memorie, 1969) – , ar putea foarte bine să fie cea a colonadei Voskresenskului din romanul meu.
N-am consultat Maşenka atunci cînd am scris capitolul doisprezece din autobiografia mea, un sfert de secol mai tîrziu, şi sînt fascinat astăzi de faptul că, în pofida suprapunerii unui anumit număr de episoade imaginare (încăierareas cu puşlamaua satului sau întîlnirea galantă într-un oraş anonim, printre licurici), versiunea romanţată conţine o soluţie mai concentrată de realitate personală decît povestirea scrupulos fidelă a biografului. M-am întrebat, mai întîi, cum a fost posibil, cum au putut supravieţui emoţia şi parfumul exigenţelor intrigii şi paradei personajelor fictive (două dintre ele apar chiar în scrisorile Maşenkăi), din moment ce nu credeam că o imitaţie elegantă ar putea rivaliza cu realitatea nudă, dar explicaţia este foarte simplă : dacă număr anii, Ganin este de trei ori mai aproape de trecutul său decît mine în Vorbeşte, memorie.
Din cauza depărtării Rusiei şi pentru că nostalgia rămîne întreaga viaţă o companie înnebunitoare căreia învăţăm să-i suportăm extravaganţele consternante în public, nu mă simt deloc stînjenit să mărturisesc caracterul sentimental al legăturii cu primul meu roman.
Defectele sale, produse ale naivităţii şi lipsei de experienţă, pe care orice criticastru ar putea să le enumere cu o ironie facilă, sunt compensate pentru mine (singurul judecător în această afacere) prin prezenţa mai multor scene (convalescenţa, concertul în hambar, plimbarea cu barca) pe care, dacă m-aş fi gîndit atunci, aş fi putut să le introduc, eventual neschimbate, în operele care au urmat.
În aceste împrejurări, încă de la începutul colaborării mele cu M. Glenny, traducătorul meu englez, am hotărît ca traducerea să fie la fel de fidelă textului, cum aş fi pretins să fie dacă acest text nu mi-ar fi aparţinut. Modificările arbitrare pe care le-am făcut cu lejeritate în versiunea engleză de la Rege, Damă, Valet, de exemplu, nu şi-ar fi găsit justificarea aici. Cele cîteva schimbări cu caracter practic pe care am considerat necesar să le efectuez, în trei sau patru pasaje, se limitează la fraze scurte şi se raportează la obiceiuri exclusiv ruseşti (perfect clare pentru emigranţii ca mine, dar de neînţeles pentru un cititor străin) şi la conversia datelor din calendarul iulian al lui Ganin la calendarul gregorian în vigoare în Occident ( de exemplu, sfîrşitul lui iulie devine la noi a doua săptămînă a lui august, etc).
E necesar să termin această introducere cu recomandările următoare. Aşa cum am mai spus-o, cînd am răspuns la una dintre întrebările lui Allene Talmey, în cadrul unui interviu pentru Vogue (1970) : “Cel mai important în biografia unui scriitor nu este istorisirea aventurilor sale, ci istoria stilului său. Numai în această lumină se poate stabili corect înrudirea – dacă este înrudire – care există între prima eroină şi Ada, o creaţie recentă”. Ultima remarcă priveşte un fel de convingere ce este o păcăleală, dar care face încă ravagii în lume…
Vladimir Nabokov, 9 ianuarie 1970
Lasă un răspuns