Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 6 mai 2011

Fie piinea cit de rea

tot mai bine-n ţara mea – spune Tudor Gheorghe. Bine spune ? Poate.

Am citit “Maşenka” lui Vladimir Nabokov nu în cheia (simbolistică a) unui tînăr dezrădăcinat care nu poate uita începutul iubirii sale adolescentine pentru o fată idealizată – excesiv – ci în cheia emigrantului de pretutindeni, emigrant care odată dezrădăcinat de pe pămîntul natal, cu greu se regăseşte, chiar dacă instinctul de supravieţuire îl conduce pe fiecare emigrant către o comunitate de oameni asemenea lui = emigranţi ca şi el.

Acest roman de debut al lui Nabokov, abordează multe tematici, multe simboluri, multe probleme. Din punctul meu de vedere, în această carte, Nabokov pune problema veşnicei fugi a dezrădăcinatului către necunoscut, către un viitor incert, viitor care promite măcar ceva mai mult decît trecutul lăsat în urmă.

Ironia sorţii face ca protagonistul ( nu voi da nici un fel de nume al niciunui personaj din această carte) să locuiască într-o perioadă tranzitorie în aceeaşi pensiune cu alţi compatrioţi, printre aceştia numărîndu-se un poet, o fată fără prea mare noroc, un bătrînel, doi dansatori foooarte apropiaţi sufleteşte şi trupeşte, pensiune condusă de o bătrînică, văduva rusă a unui neamţ cumsecade din Berlin. Pe scurt, o Rusie în miniatură.

Ironia sorţii, constă în faptul că tînărul acesta, este vecin – în această pensiune –  fără să ştie, cu poetul preferat de Maşenka – iubirea sa din adolescenţă, cît şi cu soţul ei, cam bătrîior şi cam decrepit. Restul personajelor, sunt numai coloratură palidă a fundalului acestui roman al unui debutant.

În momentul în care tînărul acesta (Nabokov…) înţelege că Maşenka a obţinut după ani mulţi viza de călătorie şi va veni chiar aici, să îşi revadă soţul, începe să îşi facă planuri de recuperare a iubirii sale. Fantazează. Imaginează. Dar, nu are puterea de a merge pînă la capăt cu recuperarea fostei sale iubiri. În ultimul moment, fuge. Unde fuge ? Nu se ştie.

– – –

Am reţinut din această carte frumoasă dar plină de o tristeţe grea, o idee; ideea unui emigrant care nu poate fi cu totul şi cu totul dezrădăcinat : “ – Dar ia spune-mi, dumneata  iubeşti Rusia? – Mult de tot. – Aşa-i. Trebuie  să iubim Rusia. Fără dragostea noastră de emigranţi, s-a zic cu ea. Acolo n-o iubeşte nimeni.”

Voi, aveţi ceva de spus ? Mai iubeşte cineva, România ?

Read Full Post »

Lupa de timp

De mai bine de jumătate de an nu am mai scris nimik referitor la politică pe acest blog.

Nu mi-am schimbat convingerile dar nu mai simt nevoia de a le tot explicita.

În urma unui dialog interesant, (pe alt blog – copacul din pădure) cu un om pe care îl respect, am primit o replică formidabilă dacă nu cumva, memorabilă:

“Noi creem timpul. Avem la dispozitie exact atita timp cit decidem noi ca avem. Distanta fata de politica este distanta fata de cit de mult dorim sa fim in afara unei oarecari politici. E o lupa de timp”.

Lupă de timp.

Formidabilă sintagmă! Lupă de timp.

Putem noi oare, să dilatăm timpul – istoric – printr-o LUPĂ individuală, atîta vreme cît nu ne putem închega ca tot (ca neam) ?

Putem noi oare, să restrîngem timpul – istoric – numai la nivelul aşteptărilor proprii ?

Ce fel de LUPĂ folosim în timpul şi pentru timpurile în care trăim ?

Nu văd cum ne putem sustrage politicii, pentru că politica ne decide viaţa, fie că recunoaştem acest lucru, au BA.

Problema este : cu ce soi de lupă privim noi politica ?

Şi mai ales, cum putem noi să creem timpul în care trăim ?

Implicîndu-ne ?

Implicîndu-ne privind prin ce soi de LUPĂ de timp ?

Read Full Post »