Dacă este să crezi ce spune Houston Chronicle, “Cormac McCarthy este fără îndoială, cel mai mare scriitor american în viaţă, iar acest roman, care trebuie citit şi păstrat pentru totdeauna în minte, e un cîntec de jale avînd ca temă corupţia însinuată în vieţile noastre, teroarea care mocneşte la graniţele celor două Americi.”
Nascut în 1933 în Providence, Rhode Island, Cormac McCarthy a studiat la Universitatea din Tennesee, a fost înrolat sub steagul american timp de patru ani, a fost inclusiv moderatorul unei emisiuni radio în Alaska, apoi, la sfîrşitul anilor ’60 s-a stabilit în Chicago şi s-a dedicat carierei literare. A avut parte de numeroase cronici favorabile dar impunerea sa pe scena literară americană a avut de aşteptat cam pînă în 1992, momentul în care începe să fie distins cu numeroase premii. Cu Nu există ţară pentru bătrîni (apărută în 2005) a cîştigat prestigiosul Pulitzer. Cartea a fost ecranizată şi a obţinut zeci de premii naţionale şi internaţionale, inclusiv patru Premii Oscar.
Iată părerea unui critic literar respectabil, despre această carte, AICI .
Dincolo de subiectul acestei cărţi, vă întreb : cum ar trebui să arate, o ţară pentru bătrîni ?
Cum ar trebui să arate o ţară în care ŞI bătrînii să fie fericiţi ?
Interesant articolul !
😀
Nu-mi vine să cred că roboţelul care a postat aici, a citit articolul sau a avut răbdarea să asculte ce a spus D.C. Mihăilescu, despre această carte.
Pe viitor, astfel de intervenţii, vor intra direct la marele KOSH.
[…] să vă descarcaţi supărarea din sufletul vostru fără violenţă? Cu “rezistenţă, pace şi cadenţă” […]
Nu prea mai am timp să citesc, dar se pare că trebuie să-mi fac iar 😆
http://cammely.wordpress.com/2011/05/08/dumnezeu-sa-va-dea-fiecareia-peticul-de-cer/
Eh, probabil că cei care încă mai citesc, nu au citit suficient, atunci cînd ar fi trebuit. 😆
Dan C are un stil fermecător de a prezenta chiar şi cărţile care nu-i plac.
Probabil pentru că Dan C. Mihăilescu, are un respect deosebit pentru creaţie, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că DC Mihăilescu, ştie precis că nu părerea unui critic literar contează ci, contează părerea publicului care suveran fiind, cumpără sau nu, atît poveştile din cărţi cît şi cărţile respective…
O tara pentru batrani… Tibi,grea intrebare pui!
In primul rand ar trebui sa fie o tara de oameni care se respecta intre ei.
Cer prea mult?
Ela, nimeni nu-i perfect. Mai greşesc şi eu, dar întrebarea mea, are un substrat personal : este foarte posibil să nu-mi trăiesc restul zilelor în Ro…
l-am ascultat cu sfinţenie, nu cu atenţie pentru că eram curioasă care este atitudinea lui faţă de carte – de fapt, mă interesa părerea despre film, dar nu ştiam că va aborda şi filmul. eu am văzut filmul din acelaşi motiv – titlul: mi-am imaginat că filmul vorbeşte despre o Americă plină de viaţă, de creativitate, de umor, mustind de tineri şi de aceea cei aşezaţi, senini nu-şi mai găsesc locul. când colo am dat de o nenorocire de istorie care m-a enervat pentru că nici nu mă lăsa să plec, nici nu-mi dădea vreo pauză din tensiune.
părerea mea în legătură cu o carte sau un film cu subiect de felul acesta: dăm prea multă atenţie şi popularizăm prea mult trăirile negative.
despre ţara pentru cei în vârstă: să aibă multe bănci, biblioteci, lacuri şi foarte, dar foarte mulţi copii. cel din urmă aspect nu ştiu cât ar fi în beneficiul maturilor cât sigur va fi în beneficiul celor mici (o spune cineva care n-a avut niciun bunic şi uneori se trezeşte că şi-ar dori să ştie ce înseamnă asta!)
Mărtusisesc faptul că nu întotdeauna am împărtăşit părerile domnului Dan C. despre unele cărţi, sigur că dumnealui este specialistul, dar acum, că am citit această carte nici prin cap nu-mi trece să văd filmul.
– – –
Despre acea ţară : perfect de acord!
Eu nu mi-am cunoscut bunicii (eram prea mic atunci cînd s-au prăpădit – long story – şi probabil că tare mi-ar plăcea să joc acest rol, cît mai curînd…
eu sunt o norocoasă pentru că încă mai am bunici, de fapt mai am doar o bunică, la un pas de sută…
o ţară pentru bătrâni ar trebui să fie o ţară în care ei să nu poarte dorul de copii. nimic nu usucă mai tare decât dorul de copiii plecaţi sau care au uitat… văd asta prea des şi ştiu.
o ţară în care mâinile lor bătrâne să nu mai cheme cerul a rugă şi durere, martor tăcut al anilor prea mulţi şi prea bolnavi, care nici nu ar fi aşa de grei dacă copiii ar zâmbi mai des.
Întotdeauna am admirat familiile cu trei / patru generaţii.
Despre acea ţară ideală, tare frumos ai spus ce ai spus… TKS!
eu îţi mulţumesc. ca penultimă verigă a unui lanţ de patru generaţii… 😉
Mă bucur pentru voi şi sper cumva aşa cum am mai spus, să joc şi eu rolul de bunic.
Tot ar fi ceva să fiu şi eu parte a unei familii cu trei generaţii… 🙂
Ce interesant. Un american de 87 ani scrie o carte și primește și premiu pentru ea. Este încurajator.
Despre carte nu mă pot pronunța atâta timp cât nu am citit-o.
Cartea este interesantă, cu ritm alert, scrisă cu talent şi captivează dar, este totuşi prea multă violenţă în acţiunea descrisă.
O tara pentru batrani? Ideea aceasta induce din start ca batranii ar trebui izolati, doar ei de ei, fara implicarea celorlalte generatii. Nu vreau o tara doar pentru batrani. Dar vreau niste generatii mai tinere care sa fie educate de societate despre respectul si dragostea fata de oamenii in varsta. La noi, batranetea e considerata o boala. Batranii sunt respinsi, tratati de la distanta, ba ca sunt bolnavi, ba ca mai uita, ba ca nu gandesc la fel ca tinerii ori le stau in drum. Sa fii batran e ultimul stadiu al umilintei la care ne supune societatea.
Gabriela,
Mi-ai amintit o mică întâmplare din spital. În salonul meu eram cea mai tânără, adică eu am aproape 55 ani. A fost adusă o doamnă de 87 ani. Doctorii și asistentele, toți foarte tineri s-au purtat foarte frumos. În schimb, a venit din alt salon o altă pacientă de 60 ani care s-a strâmbat și a spus :,,Ce mai caută și baba asta cocoșată în spital ?,,
Trăiește cineva zilele altuia ca să aibă o astfel de reacție ?
Nu întotdeauna tinerii sunt cei mai răutăcioși.
Gabriela
Nici vorbă de o ţară pentru bătrîni, ca un soi de azil uriaş unde bătrînii să fie alungaţi.
Este mai degrabbă, o greşeală de exprimare din partea mea.
Am reformulat.
O tara cu batranii fericiti? Cea in care sunt tratati cu respect si demnitate. In care nu mai sunt umiliti nici de stat nici de generatiile tinere, in care sa existe oameni care sa se ocupe la modul real de problemele lor. O tara in care batranii nu mai trebuie sa isi stearga lacrimile stand pe la cozi la medicamente, la doctori, la plata facturilor. O tara in care batranii nu mor de foame si nici din lipsa medicamentelor. O tara cu batranii fericit va fi cea in care societatetea va fi mult mai responsabila in ansamblul ei. Si e posibil ca, in momentul in care romanii o vor duce-o mult mai bine sa avem toate astea.
In sambata de Paste am fotografiat-o e batranica aceasta. Mi s-a rupt sufletul uitandu-ma la ea si la batranetea ei chinuita.
Am văzut şi eu acest soi de cerşetorie deghizată de prea multe ori.
Am văzut bătrîni umiliţi, am văzut şi mai văd lucrurile astea strigătoare la cer.
Spre deosebire de alţii, eu mi-am pierdut nădejdea.
M-am săturat de sintagma ‘generaţia de sacrificiu’ pe care o au auzit-o şi părinţii mei.
Numai văzînd la cine s-a dus avuţia naţională şi mă apucă furia : politruci, securişti, behecacali, irinei, bleah, bleah, bleah.
tiberiu, îți doresc să devii un bunic așa cum am spus: să nu cunoști dorul de copii, să nu te frângă niciodată grija pentru ei și să porți primii pași ai nepoților prin parcuri și pe alei, cu zâmbet… îți doresc să fii bunicul pe care l-am avut eu, acel fenomenal bunic după care s-ar fi scris acel minunat moș gheorghe al medelenilor lui teodoreanu.
Îţi mulţumesc. Asta înseamnă să plec şi eu în Canada, împreună cu soţia mea; ea îşi doreşte deja acest lucru – plecarea – de multă vreme. Aşa căăă, dacă asta e să fie soarta, să fie!
Tibi,daca o doriti,de ce sa nu plecati? Nu pot cred ca e teama unui nou inceput.
Ma gandesc numai la inima mea in ziua in care pleaca inapoi ! Si la toti cei al caror inima plange din ziua in care isi strang copiii in brate de bun-venit, de spaima clipei despartirii.
Ela, mai avem vreo doi ani pînă să hotărîm definitiv ce facem.
Să trăim pînă atunci 🙂
Nu ne este teamă în nici-un fel. De ce ne-ar fi ?