Poveste despre Baudolino

Dacă există vreo carte care explică (prin ocultare!) mistificarea în care se scaldă această lume încă de la începuturile sale, atunci această carte este Baudolino. Umberto Eco se joacă genial ca de obicei cu imaginaţia cititorului, reluînd şi în această carte marile mituri în care trăieşte lumea, reinventîndu-le, explicîndu-le ghiduş la limita imposibilului sau pur şi simplu, expediindu-le necruţător în regatul absurdului, lumea populată de tot felul de fiinţe ireale, cum ar fi monopozii, blemii (care nu au cap), gnomii şi alte asemenea făpturi de basm.

O carte de 600 de pagini nu se poate citi într-o zi, nu se citeşte cumsecade nici măcar într-o săptămînă, iar o carte scrisă de Eco nu se poate citi decît zăbovind la fiecare pagină pentru a descoperi imensa bogăţie de capcane pe care semioticianul le strecoară printre rînduri.

Istoria este scrisă întotdeauna de oameni, oameni care nu pot fi obiectivi şi chiar mai mult decît atît : istoria este scrisă întotdeauna de învingători pentru că aceştia rămîn cel mai adesea în viaţă iar morţii după cum bine se ştie, nu mai pot povesti, nimic.

Şi sigur că cel mai adesea, învingătorii şterg cu buretele peste tot ceea ce nu aparţine ca fapte ale măreţiei lor de învingători trufaşi, dar mincinoşi.

Baudolino este aidoma : nu profet cum spune Umberto Eco într-un interviu AICI, ci un mincinos. Baudolino îi face pe alţii să creadă că tot ceea ce spune el se va întîmpla aievea deci PARE profet dar el ştie bine că-şi falsifică inclusiv trecutul iar de prezent nu ţine seama nicicum, pentru că prezentul nici măcar nu există decît ca o clipită fulgerător dispărută între un trecut incert şi un viitor imposibil de sondat.

Ca şi în alte romane, Umberto Eco foloseşte şi în această povestire metoda palimpsestului pentru a evoca trecutul. În acest roman, Eco foloseşte metoda povestaşului care re-povesteşte ce i s-a povestit.

Baudolino este un fiu de ţăran – un om al pădurii după cum spune chiar el dar, un tînăr dotat cu inteligenţă nativă, cu o imaginaţie bogată şi cu o calitate rarisimă : înţelege instantaneu aproape orice grai al pămîntului. Este remarcat de Împăratul Frederic Barbăroşie şi cumpărat de acesta de la părintele său pentru a-i deveni fiu adoptiv şi sfătuitor în pricinile grele, acolo unde sfetnicii împăratului nu cutezau să-i spună acestuia, adevărul. Este încredinţat unui înţelept care îl învaţă să scrie, (să citească ştia) apoi, este trimis la Paris pentru a învăţa în special “retorica = arta de a spune bine ceea ce nu-i sigur că e adevărat”.

Abia aici, Baudolino dă întreaga măsură a imaginaţiei sale, se  înconjoară cu un grup de tineri şi începe marea sa aventură : căutarea Împărăţiei Preotului Ioan, tărîm fabulos despre care numai o mînă de iniţiaţi auziseră. Şi îl convinge pe Împărat că ar putea să realizeze o alianţă cu acesta, alianţă care ar putea să pună capăt luptelor dintre diferitele tabere ale creştinilor (de altfel, o temă majoră a întregii cărţi dar, pentru că această parte a cărţii necesită cunoştinţe ceva mai avansate dpdv teologic şi istoric, am să evit – momentan, subiectul).

Cum Baudolino este de fapt un mincinos, el inventează atît nişte scrisori care ar parveni de la Preotul Ioan, cît şi un dar regesc prin care acesta ar putea fi cucerit : Graalul, cupa în care unii spun că ar fi fost adunat sîngele lui Iisus pe cruce, alţii spun că ar fi cupa din care Iisus a băut la Cina Cea De Taină, alţii spun altele, cupă căutată, găsită, pierdută şi evident, cupă despre care nu se ştie nimic precis deşi, există şi o versiune potrivit căreia, această cupă există şi este păstrată de un grup de iniţiaţi, undeva pe lîngă Sfîntul Mormînt, devenit Biserica Învierii…

Printre multele mituri la care face referire în această carte Umberto Eco (mitul Magilor, mitul oamenilor fericiţi care s-au ascuns departe de lume, mitul sarazinilor binevoitori, mitul Cavalerilor Mesei Rotunde, mitul împărăţiei de la Răsărit, mitul Graalului, mitul satirilor), se regăseşte şi mitul Inorogului, inorog care nu poate fi capturat decît dacă i se oferă ca momeală, o fecioară.

Baudolino povesteşte că a întîlnit-o pe această fecioară, care stăpînea ea însăşi! Inorogul, fecioară care se numea Ypatia (pesonaj inventat, desigur), una dintre descendentele Hypatiei (personaj aievea AICI). Cum altfel ? Baudolino se îndrăgosteşte de această fecioară, trăieşte o frumoasă poveste de dragoste cu ea şi evident că aşteaptă de la aceasta, un fiu, sau o fiică.

Toate aceste istorii, Baudolino i le povesteşte lui Nicetas, pe care îl scăpase de la moarte în Constantinopole în anul 1197 – an de grea cumpănă pentru Bizanţ, abia ajuns aici, dintr-o captivitate din care parcă nu mai avea scăpare. Era deja, bătrîn. Îi încredinţează lui Nicetas povestea pentru că “vezi, domnule Nicetas, eu ştiu că tu eşti un scriitor de istorii… (şi) aş putea să am o istorie a mea, însă nu numai că am pierdut tot ce scrisesem despre trecutul meu, dar, dacă-ncerc să mi-l aduc aminte, mi se încurcă totul în cap”.

Apoi, Baudolino pleacă. Unde ? În căutarea Preotului Ioan, desigur. “Altfel înseamnă că mi-am cheltuit viaţa în zadar”. Bineînţeles, o va căuta şi pe Ypatia. “- Dar Ypatia poate că te-a uitat pe tine… – N-o cunoşti pe Ypatia. Ea mă aşteaptă”.

Sigur, şi cartea aceasta are un fir de roman poliţist : cum a murit Împăratul Frederic Barbăroşie ? S-a înecat, sau a fost ucis? Şi dacă a fost ucis, cine l-a ucis ? Nu cumva, chiar Baudolino ? Acest lucru (şi multe altele), poate îl veţi afla dacă citiţi cartea.

Cîteva fragmente din această carte, AICI