Dacă există vreo carte care explică (prin ocultare!) mistificarea în care se scaldă această lume încă de la începuturile sale, atunci această carte este Baudolino. Umberto Eco se joacă genial ca de obicei cu imaginaţia cititorului, reluînd şi în această carte marile mituri în care trăieşte lumea, reinventîndu-le, explicîndu-le ghiduş la limita imposibilului sau pur şi simplu, expediindu-le necruţător în regatul absurdului, lumea populată de tot felul de fiinţe ireale, cum ar fi monopozii, blemii (care nu au cap), gnomii şi alte asemenea făpturi de basm.
O carte de 600 de pagini nu se poate citi într-o zi, nu se citeşte cumsecade nici măcar într-o săptămînă, iar o carte scrisă de Eco nu se poate citi decît zăbovind la fiecare pagină pentru a descoperi imensa bogăţie de capcane pe care semioticianul le strecoară printre rînduri.
Istoria este scrisă întotdeauna de oameni, oameni care nu pot fi obiectivi şi chiar mai mult decît atît : istoria este scrisă întotdeauna de învingători pentru că aceştia rămîn cel mai adesea în viaţă iar morţii după cum bine se ştie, nu mai pot povesti, nimic.
Şi sigur că cel mai adesea, învingătorii şterg cu buretele peste tot ceea ce nu aparţine ca fapte ale măreţiei lor de învingători trufaşi, dar mincinoşi.
Baudolino este aidoma : nu profet cum spune Umberto Eco într-un interviu AICI, ci un mincinos. Baudolino îi face pe alţii să creadă că tot ceea ce spune el se va întîmpla aievea deci PARE profet dar el ştie bine că-şi falsifică inclusiv trecutul iar de prezent nu ţine seama nicicum, pentru că prezentul nici măcar nu există decît ca o clipită fulgerător dispărută între un trecut incert şi un viitor imposibil de sondat.
Ca şi în alte romane, Umberto Eco foloseşte şi în această povestire metoda palimpsestului pentru a evoca trecutul. În acest roman, Eco foloseşte metoda povestaşului care re-povesteşte ce i s-a povestit.
Baudolino este un fiu de ţăran – un om al pădurii după cum spune chiar el dar, un tînăr dotat cu inteligenţă nativă, cu o imaginaţie bogată şi cu o calitate rarisimă : înţelege instantaneu aproape orice grai al pămîntului. Este remarcat de Împăratul Frederic Barbăroşie şi cumpărat de acesta de la părintele său pentru a-i deveni fiu adoptiv şi sfătuitor în pricinile grele, acolo unde sfetnicii împăratului nu cutezau să-i spună acestuia, adevărul. Este încredinţat unui înţelept care îl învaţă să scrie, (să citească ştia) apoi, este trimis la Paris pentru a învăţa în special “retorica = arta de a spune bine ceea ce nu-i sigur că e adevărat”.
Abia aici, Baudolino dă întreaga măsură a imaginaţiei sale, se înconjoară cu un grup de tineri şi începe marea sa aventură : căutarea Împărăţiei Preotului Ioan, tărîm fabulos despre care numai o mînă de iniţiaţi auziseră. Şi îl convinge pe Împărat că ar putea să realizeze o alianţă cu acesta, alianţă care ar putea să pună capăt luptelor dintre diferitele tabere ale creştinilor (de altfel, o temă majoră a întregii cărţi dar, pentru că această parte a cărţii necesită cunoştinţe ceva mai avansate dpdv teologic şi istoric, am să evit – momentan, subiectul).
Cum Baudolino este de fapt un mincinos, el inventează atît nişte scrisori care ar parveni de la Preotul Ioan, cît şi un dar regesc prin care acesta ar putea fi cucerit : Graalul, cupa în care unii spun că ar fi fost adunat sîngele lui Iisus pe cruce, alţii spun că ar fi cupa din care Iisus a băut la Cina Cea De Taină, alţii spun altele, cupă căutată, găsită, pierdută şi evident, cupă despre care nu se ştie nimic precis deşi, există şi o versiune potrivit căreia, această cupă există şi este păstrată de un grup de iniţiaţi, undeva pe lîngă Sfîntul Mormînt, devenit Biserica Învierii…
Printre multele mituri la care face referire în această carte Umberto Eco (mitul Magilor, mitul oamenilor fericiţi care s-au ascuns departe de lume, mitul sarazinilor binevoitori, mitul Cavalerilor Mesei Rotunde, mitul împărăţiei de la Răsărit, mitul Graalului, mitul satirilor), se regăseşte şi mitul Inorogului, inorog care nu poate fi capturat decît dacă i se oferă ca momeală, o fecioară.
Baudolino povesteşte că a întîlnit-o pe această fecioară, care stăpînea ea însăşi! Inorogul, fecioară care se numea Ypatia (pesonaj inventat, desigur), una dintre descendentele Hypatiei (personaj aievea AICI). Cum altfel ? Baudolino se îndrăgosteşte de această fecioară, trăieşte o frumoasă poveste de dragoste cu ea şi evident că aşteaptă de la aceasta, un fiu, sau o fiică.
Toate aceste istorii, Baudolino i le povesteşte lui Nicetas, pe care îl scăpase de la moarte în Constantinopole în anul 1197 – an de grea cumpănă pentru Bizanţ, abia ajuns aici, dintr-o captivitate din care parcă nu mai avea scăpare. Era deja, bătrîn. Îi încredinţează lui Nicetas povestea pentru că “vezi, domnule Nicetas, eu ştiu că tu eşti un scriitor de istorii… (şi) aş putea să am o istorie a mea, însă nu numai că am pierdut tot ce scrisesem despre trecutul meu, dar, dacă-ncerc să mi-l aduc aminte, mi se încurcă totul în cap”.
Apoi, Baudolino pleacă. Unde ? În căutarea Preotului Ioan, desigur. “Altfel înseamnă că mi-am cheltuit viaţa în zadar”. Bineînţeles, o va căuta şi pe Ypatia. “- Dar Ypatia poate că te-a uitat pe tine… – N-o cunoşti pe Ypatia. Ea mă aşteaptă”.
Sigur, şi cartea aceasta are un fir de roman poliţist : cum a murit Împăratul Frederic Barbăroşie ? S-a înecat, sau a fost ucis? Şi dacă a fost ucis, cine l-a ucis ? Nu cumva, chiar Baudolino ? Acest lucru (şi multe altele), poate îl veţi afla dacă citiţi cartea.
Cîteva fragmente din această carte, AICI
Bună seara!
Acum înțeleg. 600 pagini. Trebuie să fie frumoasă.
Cumva Ypatia a avut o influență asupra caracterului lui Baudolino ?
Servus !
S/au influenţat reciproc.
Ypatia deşi auzise despre oameni încă nu văzuse niciunul pînă atunci, iar lui nu-i venea să creadă că mitul inorogului poate prinde un astfel de contur, ca fiind în stăpînirea unei fecioare.
Cred că voi reda o parte dintre dialogul dintre Baudolino şi Ypatia, dialog purtat pe parcursul mai multor zile.
Cărţile lui Umberto Eco sunt fascinante. Şi mai au un „talent”: te solicită să ştii cât mai multe lucruri, din tot felul de domenii, să ai o cultură generală serioasă. Iar asta e foarte bine!
Voi căuta să citesc această carte. Mersi pentru frumoasa recomandare!
Seara bună! 🙂
Seara bună!
Cărţile lui Eco au un defect capital : odată ce începi să le citeşti, parcă nu-ţi vine să te mai opreşti. 🙂
Şi aşa este, cărţile lui Eco sunt foarte solicitante şi necesită multe alte lecturi pentru a fi cît de cît, înţelese.
Aşa este! Am remarcat şi eu acest mare „defect”! 🙂
Vara trecută m-am „luptat” cu „Pendulul lui Foucault”, pe care am finalizat-o abia în câteva săptămâni. Cum terminam un capitol, trebuia să mă întorc şi să revăd ceea ce citisem, pentru că era acolo o bogăţie de informaţii care tot sporea!
Foarte interesant şi interviul cu Umberto Eco.
Mersi frumos!
Despre pendul, am şi scris foarte pe larg aici, pentru că Teofil mi-a atras atenţia despre multe similarităţi dintre Belbo şi IPCulianu.
Şi am mai scris despre Insula din ziua de ieri, şi despre Misterioasa flacără a Reginei Luana şi despre Cimitirul din Praga, şi despre altele… 🙂
chiar mă întrebam când ne mai povesteşti cărţi, când ne mai spui de fapt ceva, dacă eşti bine.
îmi place cum le povesteşti: cu drag, cu răbdare, cu har… cu poftă de lectură. 😀
o săptămnă bună să ai.
Ce frumos mă mai motivezi şi tu, psi. 🙂
Sînt bine mulţumesc, desigur că voi mai povesti cîte ceva din ceea ce citesc.
Mă bucur foarte tare dacă îţi place cum relatez şi mulţumesc pentru aprecieri şi pentru urare dar, parcă văd eu că săptămîna asta, ne mai „vedem”.
NU ? 😀
uite că ne-am văzut deja, cum să nu! 😀
fug repede să văd ce ne-ai povestit nou!
Despre Ypatia, aşa cum am promis!
pare cel putin o carte interesanta care solicita intelectul, Umberto Eco se pricepe sa incite interesul si pune cunoasterea pe primul loc. n-am acitit aceasta carte, doar Pendulul am reusit (m-a cam solicitat) dar a meritat. ma bucur ca ti-am descoperit logul!:)
Bine-ai venit! 🙂