Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 1 iulie 2011

Născut în 1947 la San Sebastian, Fernando Savater a studiat filosofia la Universitatea Complutense din Madrid, unde şi-a susţinut doctoratul cu o teză despre Nietzche şi unde este profesor. Este invitat să conferenţieze la numeroase centre universitare din întreaga lume. Este colaborator permanent al ziarului El Pais şi director al revistei Claves de razon practica. Este filosof, eseist, dramaturg şi romancier. Deţinător a numeroase premii pentru literatură şi jurnalism. Dintre volumele sale traduse în limba română, amintesc : Eseu despre Cioran – Humanitas, 1998; Etica pentru fiul meu Amador – Arc, 2004; Politica pentru fiul meu – Humanitas, 1999; Viaţa eternă – Polirom, 2008. Acest volum  este alcătuit dintr-un eseu despre raportul om/religie, structurat în opt capitole şi un epilog denumit sugestiv = Elogiul scepticilor, la care sunt anexate două conferinţe şi cîteva articole publicate în presă. Din acest ultim volum apărut în colecţia Plural,  voi reda prefaţa scrisă chiar de autor, în trei postări.

*

Pentru  a reflecta asupra planului acestei cărţi – căreia, pe atunci, nu-i găsisem decît un titlu şi abia o umbră de subiect, o forma vagă şi instabilă, platonic proiectată pe fundalul întunecat al peşterii dinăuntrul meu -, am mers în acea dimineaţă caldă de octombrie în locul meu favorit din Londra, grădina Red Lion Square, şi m-am aşezat pe banca aflată cel mai departe de intrare, alături de imaginea ocrotitoare a bustului lui Bertrand Russell. Întrezăream undeva, la dreapta mea, clădirea unde îşi are sediul un club de dezbateri sceptice şi raţionaliste, South Place Ethical Society. La un moment dat, au început să-şi facă apariţia zeci de porumbei, convinşi că, la acea oră şi în acel loc, un bătrînel amabil nu ar fi putut avea altă treabă decît să le arunce firimituri de pîine. Puterea speranţei, îndemnul credinţei! În acest caz, iluzia lor nu avea însă nici-un temei şi, de aceea, au plecat imediat în masă, zgomotoşi, către o doamnă care promitea mai mult şi care tocmai se aşezase pe o altă bancă. A apărut şi o veveriţă, dar ea nu aştepta nimic de la mine; ocupată şi sigură pe sine, îşi vedea de treburile ei mărunte sub piedestalul retras al filosofului. Îmi place mult acest bust al lui Russell, în care are un aer tineresc şi o înfăţişare de gnom pus pe şotii. Religion and Science a fost prima carte care mi-a formulat teoretic întrebările sceptice ale neîncrederii mele timpurii. O păstrez alături de Why I Am Not a Christian, de acelaşi autor… presupun că şi fără argumentele sale credinţa religioasă mi s-ar fi părut la fel de imposibilă. Poate că e o chestiune de caracter.

Mă întorc astfel la întrebarea iniţială care m-a făcut să mă avînt – mai mult sau mai puţin îndreptăţit – în periplul de idei din paginile care urmează. Ea mi-a venit pentru prima oară în minte cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, pe cînd aveam vreo paisprezece ani. Iar mai apoi, pe la şaisprezece sau şaptesprezece ani, îndemnat de lectura cărţilor lui Bertrand Russell. Reînvie în memoria mea acum, cînd dau timpul înapoi, în dimineaţa aceasta insolit primăvăratică de toamnă londoneză, în timp ce vecina mea de bancă hrăneşte cu mult profesionalism porumbeii insaţiabili. Cum e posibil oare să creadă cineva cu adevărat în Dumnezeu, în ceea ce se află dincolo, în tot circul cu supranaturalul ? Mă refer, desigur, la persoanele inteligente, sincere, a căror capacitate şi al căror curaj mental nu am niciun drept să le pun la îndoială. Vorbesc mai ales despre contemporanii mei, cei cu care împart realitatea tehnologică şi virtuală a secolului XXI. Au existat şi alţi oameni credincioşi, însă asta s-a întîmplat în trecut (anotimpul propice credinţei, dacă-mi este permis să-l parafrazez pe Borges) : Augustin de Hipona, Toma d’Aquino, Descartes, Isaac Newton, Kant… sunt gînditori cu un talent pe care nici nu visez să-l egalez vreodată şi care au crezut în lucruri imposibil de verificat. Poate că au fost influeenţaţi de climatul cultural copleşitor de religios în care au trăit (sau nu era chiar atît de religios în cazul ultimilor amintiţi ?). Poate că şi-au supus exprimarea intelectuală limbajului epocii respective, mai ales că nimeni, nici atunci şi nici acum, nu poate să ignore complet momentul istoric în care se află şi să facă un salt în necunoscut. Dar în secolul XX sau chiar în zorii secolului XXI, după Darwin, Nietzsche şi Freud, în urma spectaculoasei desfăşurări de forţe a ştiinţei şi tehnicii din ultimii o sută cincizeci de ani, mai există oare oameni care să creadă în Super-Tatăl justiţiar şi infinit, în învierea morţilor şi în viaţa veşnică, amin? Aşa ni se spune, aşa pare să fie. În 1916, la începutul secolului celui mai bogat în descoperiri cunoscut pînă acum de omenire, s-a făcut un sondaj printre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă din lume, pornind de la întrebarea : “Credeţi în Dumnezeu?”. Aproximativ 40 % au răspuns afirmativ. În 1996, doi profesori americani – istoricul Edward Larson, de la Universitatea din Georgia, şi Larry Williams, de la Universitatea din Maryland– au repetat sondajul, prelungindu-l pe durata unui an întreg. Rezultatul a fost acelaşi : 40 % credincioşi, 45 % atei şi 15 % agnostici, echivalentul celor care, în alte situaţii, răspund cu “nu ştiu”. S-a ajuns la sfîrşitul acestui secol, atît de important pentru ştiinţa contemporană, ca oamenii de ştiinţă să fie în continuare, mai mult sau mai puţin, la fel de “religioşi” ca acum optzeci de ani şi ca înaintea atîtor mii de descoperiri cruciale.

Şi nu e numai cazul oamenilor de ştiinţă, cu siguranţă. În arena tulburărilor politice, situaţia este cu mult mai alarmantă. Acum cincisprezece ani, Gilles Kepel a publicat La Revanche de Dieu, o carte polemică în acel moment şi considerată provocatoare, care trăgea un semnal de alarmă în privinţa întoarcerii la extremismul religios, intrat în conflict cu transformările politice şi sociale din întreaga lume. În zilele noastre, cu apelurile la jihad din partea unor lideri musulmani, cu prosperitatea conservatorilor religioşi în administraţia americană, cu terorismul grupării Al-Qaeda, după războiul din Afganistan şi invazia din Iraq, după agravarea situaţiei conflictuale dintre religiile monoteiste din Orientul Mijlociu, după “renaşterea” ortodoxiei catolice datorită influenţei mediatice a papei Ioan Paul al II-lea, după manifestările dogmatice din Spania împotriva legii căsătoriei între homosexuali şi împotriva şcolii laice, după criza internaţională cauzată de caricaturile lui Mahomed apărute într-o revistă daneză etc., putem fi siguri că pronosticurile lui Kepel au triumfat pe toate planurile şi, în destule cazuri s-au dovedit a fi chiar prea cuminţi. Pentru a confirma acest lucru, e suficient să aruncăm o privire în numărul 16 al revistei Foreign Policy, ediţia spaniolă din august-septembrie 2006, ce are pe copertă titlul “Dumnezeu se întoarce în politică”, iar în paginile din interior un reportaj intitulat semnificativ “De ce Dumnezeu are tot mai multe voturi”. Poate că este exagerat să prevestim o asemenea victorie, dar cu siguranţă Dumnezeu – zeităţile şi, mai ales, credincioşii – continuă (El sau ei) să ocupe arena în faţa raţionalismului ilustrat sub toate formele şi sub toate aspectele. Religia continuă să fie prezentă, uneori în mod agresiv – poate nu mai mult ca în trecut, dar cu siguranţă nu mai puţin. Întrebarea este : de ce ? (va urma)

Read Full Post »