Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 2 iulie 2011

Va place ?

Multumesc, oldhashu!

 

Read Full Post »

Este evident că filosofii, în cel mai bun caz, încearcă o abordare laică a aceloraşi preocupări pe care le au şi preoţii, şi teologii. Atît unii, cît şi ceilalţi îşi pun întrebări esenţiale ce nu pot fi tranşate prin nici-un răspuns care să ne permită să nu ne mai gîndim la ele şi să trecem mai departe (aşa cum se întîmplă în ştiinţă), întrebări care nu se referă la cum putem să “ne descurcăm” cu lucrurile lumeşti, ci la ceea ce suntem şi ceea ce înseamnă să fim aşa cum suntem. Răspunsurile date de ştiinţă elimină această întrebare, dar permite naşterea altora. Răspunsurile filosofiei şi ale teologiei lărgesc şi aprofundează şi mai mult întrebarea, ne permit s-o reformulăm, s-o facem şi mai complexă, dar niciodată nu o eliminăm cu totul; ne ajută doar să convieţuim cu ea, să domolim, într-o oarecare măsură, nerăbdarea sau angoasa pe care ne-o trezeşte. Cel puţin aşa se întîmplă atunci cînd filosofia şi teologia se eliberează de dogmatism (trăsătură caracteristică Bisericilor şi academicienilor infatuaţi), care constă în oferirea de răspunsuri “definitive”, asemenea celor date de ştiinţă în cazul întrebărilor neştiinţifice. Datorită acestui fapt, ştiinţa progresează, în timp ce filosofia şi teologia – în cel mai bun caz! – trebuie să se mulţumească cu aprofundarea. Există însă unb aspect fundamental prin care ştiinţa şi religia se aseamănă şi, în acelaşi timp se îndepărtează de filosofie : primele promit rezultate, instrumente sau formule magice pentru a ne salva de relele ce ne pîndesc (datorită desluşirii mecanismelor Naturii sau a credinţei în Dumnezeu); filosofia, în schimb, ne ajută doar să înfruntăm cu mai multă tărie de caracter înţelegerea incompletă a iremediabilului. Ştiinţa şi religia rezolvă lucrurile, fiecare în felul ei, pe cînd filosofia nu reuşeşte decît să ne vindece, într-o oarecare măsură, de năzuinţa de a rezolva cu orice preţ ceea ce este, poate ( şi de ce să nu fie aşa în continuare), de nerezolvat. Aşa se explică faptul că însuşi Bertrand Russell a scris undeva că filosofii se instalează cum pot în zona mentală incomodă, care separă pămîntul ferm al şrtiinţei de cerul eteric şi enigmatic al religiei…

Despre toate aceste lucruri ar trebui să vorbim – mă gîndesc acum, pătruns de o lene subită, aici, în Red Lion Square, în timp ce porumbeii lacomi care mai rămăseseră deja se îndepărtează (analitica şi sceptica veveriţă îşi vede de treabă în continuare) –, şi de asemenea, despre subiectele înrudite care se vor ivi pe parcurs. În această carte, mai mult decît în celelalte, voi avea nevoie de colaborarea cititorilor dispuşi să suplinească, prin curiozitatea şi agerimea lor, lipsurile celui care va aborda aceste teme de discuţie. Este vorba, pînă la urmă, de a miza pe îndoială şi tatonare, şi nu pe credinţele care te scutesc să gîndeşti în continuare. Şi dacă, la urma urmei… ? Bertand Russell a fost întrebat : şi dacă, după moarte, vă veţi trezi în fata Prezenţei definitive, absolute şi de neclintit pe care întotdeauna aţi negat-o ? Ce-aţi face atunci ? Russell a răspuns : “Atunci aş spune : Doamne, nu ne-ai dat suficiente probe”. (Recent, cînd aceeaşi întrebare i-a fost pusă romancierului Francisco Ayala, cu cîteva zile înainte de a împlini o sută de ani, acesta a răspuns : “I-aş strînge mîna cu politeţe, pentru că sunt o persoană educată, dar, sincer, aş fi foarte surprins.) Aflîndu-ne chiar noi în această situaţie imaginară –, adică în eternitate – am mai avea puţin de adăugat. Aşa că mai bine să argumentăm acum, cît putem, atîta timp cît mai avem la dispoziţie.

#

Cei care doresc să vadă mai multe despre această carte, inclusiv cîteva pagini, o pot face AICI 

Read Full Post »

E posibil ca neliniştea mea să fie naivă şi adolescentină. Si se pare că acesta e, de regulă, primul sentiment care-l încearcă şi pe cel ce se apropie de credinţele religioase de undeva, să spunem, “din afară”. De ce există atîţia oameni care cred cu atîta putere în lucruri invizibile, ce nu pot fi verificate ? O primă încercare de răspuns, puţin convingătoare, după părerea mea, este cea oferită de unii gînditori numiţi “postmoderni”. În opinia lor, cea care s-a schimbat cu totul este calitatea credinţei. Însăşi noţiunea de “adevăr” a devenit relativă, pierzîndu-şi puterea decizională şi absolută : în prezent, adevărul depinde de interpretarea sau de tradiţia culturală în funcţie de care se judecă evenimentele ce înainte erau numite, cu prea multă emfază, “realitate”. Astăzi ştim că, într-o mare măsură, fiecare “creează lucrul în care crede” (aşa cum semnala la vremea lui, dintr-o perspectivă diferită, Miguel de Unamuno). Prin urmare, obiceiul de a încerca să verifici conţinutul credinţei este la fel de vechi ca acela de a-l refuza cu hotărîre. Una e să “crezi” în electricitate sau în energia nucleară şi cu totul alta e să “crezi” în Fecioara Maria. Sunt fapte care aparţin unor registre diferite ale credinţei şi care au nevoie de un  suport diferit pentru a se susţine, unele provenind din experienţă şi din analiza raţională, celelalte, din zona sentimentală, a emoţiilor sau dorinţelor. Explicaţia nu mă convinge deloc. Sunt sigur, bineînţeles, că există cîmpuri semantice diferite şi chiar opuse în aplicarea termenului “adevăr” (am tratat acest aspect în capitolul “Alegerea adevărului” din cartea mea Curajul de a alege, dar nu cred că, mergînd în direcţia aceasta, vom găsi soluţia la problema care ne frămîntă. Pentru început, refuz să cred că noţiunea de “adevăr” este lipsită, în toate cazurile, de un punct de reper durabil şi stabil, existent în realitate; o oarecare formă primordială de adevăr, care stabileşte legătura între percepţii  şi concepţii, pe de o parte, şi ceea ce există în mod independent de noi, pe de altă parte, este în legătură directă cu însăşi posibilitatea de supravieţuire a speciei umane. Pe parcursul evoluţiei noastre, ne-am dezvoltat capacităţi senzoriale, iar simţirile noastre nu servesc la “inventarea” din punct de vedere cultural a unor realităţi alternative, ci în primul rînd la captarea, cît mai exact cu putinţă, a realităţii existente. Dacă nu mă înşel, majoritatea credincioşilor nu văd în credinţa lor o formă poetică sau o metaforă a emoţiilor lor în faţa universului misterios şi a vieţii (lucru ce ar putea fi acceptat de orice persoană sensibilă intelectual), ci o explicaţie efectivă şi eficientă a ceea ce suntem şi a ceea ce putem aştepta. Atunci cînd, pe patul de moarte, Ioan Paul al II-lea le-a spus medicilor aflaţi în jurul său : “Lăsaţi-mă să plec în casa Tatălui”, vreau să cred că nu cerea doar să fie lăsat să moară în pace, ci îşi exprima credinţa că – dincolo de moarte – va redobîndi o formă de conştiinţă de sine, într-o altă dimensiune, dar la fel de reală şi probabil mai plăcută decît agonia pe care o trăia atunci. În egală măsură, cei care cred în Dumnezeu şi în divinitate au o viziune asupra lumii pe care o socotesc adevărată, în sensul cel mai adînc al cuvîntului : ei cred că Dumnezeu este Cineva, care înfăptuieşte lucruri, şi nu este vorba doar despre o formă tradiţională de a suspina şi a reacţiona omeneşte în faţa greutăţilor acestei lumi.

Aşadar trebuie să acceptăm credinţa în Dumnezeu şi în lumea de dincolo, chiar dacă nu o împărtăşim, şi trebuie să o luăm în serios – nu ca pe o rămăşiţă a trecutului, ci ca pe un lucru stabil, sigur, care porneşte din originile noastre culturale (oricare ar fi cultura noastră) şi continuă pînă în ziua de azi. Motivele antropologice, psihologice şi chiar ontologice ale acestei credinţe vor constitui prima întrebare în jurul căreia va pivota cartea pe care o începem aici. Va trebui, de asemenea, să ne întrebăm care sunt structura intelectuală a credinţelor religioase şi mecanismele lor (sociologice, psihologice) de elaborare. Ce garanţii purtătoare de adevăr oferă religiile şi cum se pot justifica ? Unii, mai cinici, vor cădea de acord că unicul secret pe care sunt întemeiate credinţele supranaturale este utilitatea socială de calmant pentru furiile şi frămîntările oamenilor. Celebrele cuvinte ale lui Marx “religia este opiul poporului” au fost repetate, cu o puternică indignare, de mulţi revoluţionari; dar nu au lipsit nici iluminiştii de ieri, nici conservatorii de azi (Voltaire poate fi, uneori, un reprezentant pentru cei dintîi, iar numeroşii conservatori religioşi actuali, pentru ceilalţi), care împărtăşesc uşuraţi opinia lui Marx, deşi nu o strigă în gura mare, din prudenţă, şi consideră, fără îndoială, că religia este importantă pentru societate pentru că are proprietăţile unui stupefiant de neînlocuit. Fără a abandona registrul utilităţii sociologice, teoreticieni marcanţi continuă să vadă în religie cel mai bun fundament pentru valorile morale (în ciuda faptului că bisericile care le gestionează conferă uneori mai multă importanţă aspectelor ritualice decît dreptăţii sau libertăţii) şi cel mai bun “supliment sufletesc”, unificînd membrii unei colectivităţi (deşi în ţările democrate din zilele noastre, pluraliste şi multietnice, operează uneori mai ales ca stimul pentru diverse confruntări sau pentru a arbora un stindard). În orice caz, răzbat adesea recomandări discrete – aproape că aş îndrăzni să spun nesincere – din partea facţiunilor moderate ale credinţelor tradiţionale şi ale pietăţii oficiale, ca paliative pentru dezbinarea socială şi aşa-numita “criză pentru valoare”. În paginile următoare, voi încerca să spun cîte ceva despre aceste aspecte atît de complexe.

Există însă o altă latură a acestei chestiuni, care mă interesează în mod special. Unele dintre problemele de care se ocupă doctrinele religioase – universul, sensul vieţii, moartea, libertatea, valorile morale etc. – sunt şi temele tradiţionale ale reflecţiei filosofice. De exemplu, filosoful francez Luc Ferry afirmă : “La întrebarea canonică *ce este filosofia?*, aş dori să răspund pur şi simplu astfel : o încercare de asumare a problemelor religioase intr-o manieră nonreligioasă sau chiar antireligioasă”. Iar mai departe îşi clarifică poziţia : “Filosofia este percepută mereu ca o ruptură faţă de atitudinea religioasă, în modul de abordare şi de tratare a întrebărilor pe care şi le pune; ea păstrează însă, în acelaşi timp, o continuitate mai puţin vizibilă, deşi capitală, cu religia, în sensul că de la aceasta primeşte interogaţii pe care şi le asumă numai atunci cînd ele au fost deja împămîntenite în spaţiul religios”. Un lucru nu cu mult diferit mi se pare cel susţinut de Massimo Cacciari într-un interviu acordat unui ziar, în care, deşi recunoaşte că nu este credincios (“nu cred în acel act de credinţă atît de răsunător din creştinism, din iudaism sau din islamism…, nu pot să cred că logosul s-a făcut trup, că un crucifix este Dumnezeu; în lucrurile astea nu cred”), afirmă că individul pe care îl detestă cel mai mult este ateul, pentru că acesta trăieşte ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. Este acelaşi lucru cu ceea ce spunea Heidegger : *Ateu este cel care nu gîndeşte*. Cel care face ceva şi atît îşi îndeplineşte sarcina fără a se întreba cu privire la realitatea ultimă. Pot fi foarte inteligenţi, dar, pînă la urmă, a gîndi înseamnă a gîndi realitatea ultimă”. Sfînta furie a lui Cacciari împotriva ateilor nu mi se pare justificată, deoarece şi unii dintre aceştia, cel puţin, se gîndesc la realitatea ultimă, deşi nu o numesc Dumnezeu, dîndu-i orice alt nume, la fel de reprezentativ pentru tradiţia noastră filosofică, cum ar fi “Natura”. Mă refer, de pildă, la filosofi precum Marcel Conche ( şi Heidegger, care,  dacă tot veni vorba, nici el nu vorbeşte despre Dumnezeu ca despre realitatea ultimă, ci despre Fiinţă). Dar opinia vehementă a lui Cacciari, reclamînd reflecţia asupra realităţii ultime, este interesantă pentru tema acestei cărţi deoarece subliniază legătura dintre zona speculativă a filosofiei şi aspectele abordate de doctrinele religioase. Fireşte că modestul ateu care semnează aceste pagini nu ar dori sub nici o formă – şi, mai ales, într-un mod aprioric – să renunţe a se mai gîndi la “realitatea ultimă” deşi, după părerea lui, încercarea de a delimita, din punct de vedere intelectual, sensul conceptului “realitatea ultimă” şi de a explica de ce îl numim astfel reprezintă un efort enorm, ce va avea de cîştigat atunci cînd se va lepăda de protezele teologice. Acesta va fi – cu ajutorul lui Dumnezeu! – alt obiectiv al cărţii.  (va urma)

Read Full Post »