Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for august 2011

 

 

 

 

 

 

Toţi cei care au răspuns iniţiativei lui Carmen sunt AICI 

Blogul zilei : http://desydemeter.wordpress.com/2011/08/31/rafael-si-tematica-religioasa-1/#comment-509

O romanţă pentru cunoscători şi nu numai …

Read Full Post »

Azi a împlinit 50. La Mulţi Ani!

Cei care miercurea vorbesc fără – prea multe – cuvinte se regăsesc AICI 

Read Full Post »

Pribegii

Am spus mai demult, că mare parte dintre bloggeri fie nu mai sunt în Ro, fie au copiii, prietenii, rudele plecate în Străinezia. Aveţi idee de ce ?

 

 

Read Full Post »

Sfantul Alexandru a fost un personaj de seama al primului sinod ecumenic de la Niceea (325). Accede la scaunul episcopal al Alexandriei in 313. In timpul episcopatului se confrunta cu schisma lui Meletie, iar incepand cu anul 319, cu unul dintre cei mai mari adversari ai ortodoxiei, Arie, unul din preotii sai slujitori, care a inceput sa predice o invatatura neconforma cu traditia si credinta Bisericii. La inceput Alexandru a incercat sa rezolve noua tensiune in mod pasnic. Ereziarhul si adeptii sai refuza orice conciliere. Este in cele din urma chemat in fata unui sinod local (321).

Aici Arie si adeptii sai vor sustine ca Fiul nu era vesnic, ci a fost creat de „Cuvantul” sau intelepciunea impersonala a Tatalui si, prin urmare, era strain esentei Tatalui, cunoscandu-L pe Acesta in mod imperfect, Fiul fiind creat pentru a fi un instrument al Tatalui la crearea omului. Unul din episcopii participanti la sinod a intrebat: Poate El atunci sa se schimbe din bine in rau? Tabara ariana a raspuns: „intrucat este faptura creata, o astfel de schimbare nu este imposibila”. Sinodul a pronuntat pe loc anatema! In sprijinul apararii ortodoxiei a fost chemat si Osie, episcop de Cordova. Criza s-a accentuat, determinandu-l pe imparatul Constantin cel Mare sa convoace primul sinod ecumenic de la Niceea (325), care ii excomunica pe Arie si pe Meletie.

Din corespondenta sa, despre care Sf. Epifaniu ne spune ca ar fi cuprins 70 de scrisori (Contra ereziilor 69, 4), s-au pastrat doua epistole. Alte scrieri care i-au fost atribuite, s-au pastrat in siriaca si copta. Acestea includ si Sermo de Anima et Corpore deque Passione Domini, in care trateaza despre relatia dintre trup si suflet si despre necesitatea si roadele patimilor Mantuitorului.

Sfantul Alexandru

Dupa parerea lui Alexandru, erezia ariana isi afla sorgintea in subordinationismul lui Pavel din Samosata si Lucian din Antiohia. El afirma, fara echivoc, ca Fiul lui Dumnezeu nu a fost facut „din lucruri care nu sunt” si ca nu a fost timp cand El nu a existat, insa a fost nascut din Tatal, fiind asemenea Tatalui. Cuvantul este Fiul lui Dumnezeu nu prin adoptiune (thesei) ci prin natura (physei). Din aceasta pricina Fecioara Maria este cu adevarat theotokos. La randul Lui, Fiul este unicul nascut mijlocitor prin care Tatal aduce universul la existenta din nimic.

Intrucat epistolele lui Alexandru au fost scrise inainte de sinodul ecumenic de la Niceea, nu vom gasi in ele limbajul hristologic care se va impamanteni in gandirea crestina de dupa acest sinod. Cu toate acestea, regasim in ele aceeasi acuratete doctrinara si finete de gandire prezente in formulele doctrinare niceene.

Rugaciune catre Sfantul Alexandru

Noi, turma ta, prin vitejia ta, ierarhe, izbavindu-ne de marirea idoleasca a celor necredinciosi, multumim tie si cantam cantare pentru biruinta. Celui ce a doborat pe Arie si, cu totul, a legat limba filosofului, graim: Bucura-te, Sfinte Ierarhe Alexandre!

Sursa AICI  Despre Arie citiţi mai multe AICI 

La Mulţi ani! celor care poartă numele de Alexandru, Alexandra.

Read Full Post »

Se duce vara – III

De la Miercurea Ciuc şi Poiana Braşov, înapoi la Tuşnad

Pornim spre M.Ciuc. Conştiincios, Rudolf ne dă de veste că: la ieşirea din Tuşnad sunt 56 de izvoare cu ape minerale; trecem prin Tuşnadul Nou unde este o fabrică de ape minerale automatizată; urmează satul Tuşnad; apoi satul Cozmeni cu biserica fortificată cu zid tip cetate, în subsolul căreia oamenii din vechime îşi ţineau slănina pt. vremi de restrişte; în stînga, satul Sînmartin cu 5000 locuitori, în dreapta satul Cotormani cu 28 de case; urmează satul Sîncrăieni cu 120 de izvoare de ape minerale printre care şi Perla Harghitei; pe aici, pînă şi vitele beau apă minerală.

Rudolf ne povesteşte mustăcind că a venit nu se ştie de unde un gospodar să cumpere o vacă. După cîteva zile, vine înapoi cu vaca şi vrea banii inapoi. – Păi cum aşa? se miră vînzătorul. – Păi iac-aşa. Că de unde să-i dau eu apă minerală să bea ? O fi adevărat, o fi numai legendă…cine ştie?

Ajunşi în Miercurea Ciuc avem circa o oră pe cont propriu. Frumos oraş! Vizităm puţin centrul, splendid ornat cu flori frumos/meşteşugit dispuse în ronduri/straturi. Robi caută pentru aparatul său foto cu memorie electronică un atelier specializat. Îl şi găseşte! După ce ne adunăm cu toţii la autocar, trecem prin satul Satu Mare, aşezare de secui, cu circa 200 de porţi secuieşti frumos sculptate artizanal. Toate unicat!  Trecem prin Corund, cel mai bogat sat din zonă, în care locuitorii se ocupă cu artizanat şi cu meştesuguri de tot felul : obiecte din lemn sculptat, olărie, marochinărie, haine din piele şi din lînă, ce mai : o încîntare!

O parte dintre locuitori te îmbie la faţa locului cu frumoasele lor produse, iar ceilalţi sunt răspîndiţi în toată ţara şi chiar în toata lumea, să-şi vîndă produsele.

O legendă locală spune că sfîrşitul lumii va fi doar atunci cînd toţi corundenii se vor aduna acasă, simultan. Poţi să nu zîmbeşti? Nu poţi! 🙂

Ajungem la salina Praid. 240 trepte în jos, 166 în sus, restul este o pantă naturală; la salină se ajunge printr-un tunel de trei km. cu un autobuz cam hîrbuit, pînă în inima muntelui. Dacă nu te gîndeşti că deasupra capului tău se află totuşi un munte, e posibil să-ţi şi placă atmosfera (sărată evident!), destul de vag luminată de nişte neoane cam neputincioase… Ieşiţi la lumină cu ajutorul aceluiaşi autobuz ( totuşi prea hîrbuit) plecăm înspre Sovata cu Lacul Ursu transformat în ştrand. Păcat că suntem numai în treacăt; frumuseţea locurilor îţi taie respiraţia.

Fiind vremea prînzului, aerul tare de munte ne aminteşte că prin burţile noastre iar bate vîntul. Ne îndestulăm cuviincios (dar copios) cu jambon haiducesc la restaurantul Boema. Vizităm fugar capela romano-catolică numită Capela prea Sfintei Inimi a lui Iisus, construită pe la 1938-1939. Plecăm apoi la Odorheiul Secuiesc, unde nimeni nu pare să vorbească limba română. Ei, şi? Oraş frumos, curat, cu parfum ardelenesc de aşezat şi liniştit; dar timpul scurt presează şi dictează întoarcerea la Tuşnad Băi. Ar cam fi de revăzut pe îndelete toate aceste splendori turistice cu care ne-a blagoslovit Prea Bunul Dumnezeu. Să fim optimişti şi să sperăm că vom reveni!

Sîmbătă pornim spre Brasov, Bran şi Poiana bv., cu acelaşi Rudolf guraliv, despre care am şi uitat să vă spun, ca nu e doar un ghid desăvîrşit, este şi un foarte bun şofer. După Tuşnad, catre Bixed se formează primul defileu al Oltului la 72 km. de izvor. După Malnaş (zmeuriş în limba maghiară) cu băile în părăsire, urmează satul Olteni unde toată lumea vorbeşte  doar maghiara(!). Denumirea vine de la traducerea parţială din maghiară a cuvîntului Oltszem ceea ce înseamnă Ochiul Oltului. Şi anume, după fiecare revărsare a Oltului se formau bălţi (ochiuri) de unde şi numele.

Trecem prin municipiul  Sf. Gheorghe spre satul Chichiş unde între 1940-1944 a fost graniţa dintre România şi Ungaria, pe podul de la Rîul Negru. Ieşim din Braşov prin Cristian, Rîşnov (cetate medievală în părăsire) şi ajungem la Castelul Bran construit în 1377. Nu am în nici-un fel senzaţia ca pe aici pe undeva, ar sta la pîndă niscaiva vampiri.  Dar locul are un farmec aparte, care te-ar îndemna cumva să te întorci.  Revenim prin Rîşnov spre Poiana Brasov,     unde ne ospătăm cu ciorbă de burtă la restaurantul Capra Neagră . Mmmm, ce bunătate! Nu mai recunoaştem aproape deloc împrejurimile, pentru că de (prea) multă vreme nu mai călcasem pe Valea Prahovei, preferînd mai mult nordul ţării cu Maramureşul inconfundabil, cu splendorile de pe la Borşa iar mai apoi cu valea Izei, cu Săpînţa, şi de ce nu, cu Băile Felix.

Asta ca să nu mai amintim de centrul ţării (aproximativ) respectiv Valea Arieşului cu gheţarul Scăricica, sau de ce nu, mai la Nord, pe lîngă podişul Diham cu ,,Focurile vii,, şi cu Valea Boghii, sau cu inegalabila Peşteră (a) Urşilor. În fine. Acum sîntem în Poiana Braşov, de-abia bine-sosiţi aşa după cum tocmai am spus, de la Castelul Bran. Timpul scurt şi mai ales faptul că suntem cu grupuleţul, ne-a limitat enorm posibilitatea de mişcare, dar ne promitem să revenim. Şi chiar credem că merită! Mai facem un tur de orizont cam fugitiv şi ne pregătim de plecare către casă. Căci nu e aşa? chiar şi un loc vremelnic de pripas, devine-aproape-automat, acasă!

Ajunşi în Tuşnad, instalati comod pe balcon, sporovăim domol cu berea la-ndemînă, privind pierduţi în zare, melancolici dar cumva plini de bunătatea oamenilor care ne-au găzduit cum se cuvine. Mulţumim dragă Rudolf, mulţam fain dragă Tuşnad, săru’mîna pentru masă dragă doamnă de la Moara lui Făgădau,  rămîneţi cu bine dragi locuri frumoase şi poate o să revenim!

#

Gata cu vara pe anul acesta. Urmează, toamnaaaa! 🙂

Read Full Post »

Excursie la Sf. Ana

Cum mare lucru de văzut prin Tuşnad nu prea (mai) e, mergem la punctul de informare de unde aflăm că zilnic, pentru amatori, se organizează excursii prin împrejurimi. Sigur că suntem amatori, mai încape vorbă ?

Ghidul este un personaj  interesant; scund, crăcănat (aveam să aflu mai tîrziu că are şi o herghelie de cai), dar volubil şi dispus să ne dezvăluie cîte ceva din tainele locurilor pe care urma să le străbatem.  Aflăm că Tuşnad a fost ridicat la rang de oraş în 1968, şi are în prezent (anul 2004) cca 1800 locuitori, fiind prin urmare cel mai mic oraş din ţară. Trecem prin comuna Bixad (locul de baştină al ghidului) atestată din 1720. Cei 2500 locuitori ai comunei, se îndeletnicesc cu creşterea vitelor şi cultivarea cartofilor. Cu oarecare tristeţe, Rudolf, căci aşa se numeşte ghidul, ne spune că din cinci cariere de piatră mai funcţionează doar una, şi acolo, 40 de mineri extrag mai multă piatră decît extrăgeau înainte de privatizare, 400… Şi ne mai spune Rudolf, care e secui, că dacă mai ‘nainte toate rutele CFR erau pavate cu piatra extrasă de aici, de-abia acum s-a constatat că piatra nu mai corespunde normelor europene. Ce pot eu să-i răspund? Nu mă pricep la pietre. La normele europene,  nici atît …

Peisaje super. Ajungem la cabana Sf. Ana.

Aici, avem circa o oră pe cont propriu. De jur împrejur tarabe cu artizanat şi cîteva micro-ospătării. Oferta e redusă, doar mititei cu muştar şi pîine  şi diverse feluri de Kurtos : un soi de cozonac pe băţ, făcut pe loc, sub ochii larg căscaţi ai ageamiilor într-ale artei culinare secuiasco-maghiare. Verdictul e totuşi unanim : de-li-cioşi!

Scurtă incursiune la Tinovul Mohoş (lacul cu muşchi). Aici  este o rezervaţie naturală cu un microclimat total nespecific zonei,  vegetaţie tip tundră, cu brazi pitici – deşi sunt în vîrstă de zeci de ani – şi plante carnivore, totul sprijinit pe o ţesătură de rădăcini; mergem pe o punte amenajată – din lemn – pentru că  ni se spune, sub picioarele noastre e o mlaştină de şapte/opt metri sub care e un lac de origine vulcanică la fel ca şi Sf. Ana. Faptul că ştii că sub talpile tale e o mlaştină, nu te încîntă de loc; dar faptul că ghidul turuie voios şi de nestăpînit, te mai scoate din cele negre gînduri şi-ţi spui că, pînă la urma, ceea ce vezi nu este chiar de ici de colo… Şi chiar nu e ! Peisajul e parcă desprins dintr-un film SF, brazii (normali) din departare, aşezaţi pe coasta muntelui se văd mai mari decît cei de aici, de lîngă tine! Întrega vegetaţie este pitică, iar cînd vedem şi floarea carnivoră, chiar nu mai ştim ce să mai credem. Aflăm că astfel de flori nu mai sunt decît parcă prin Canada, pe undeva.

Mai multe imagini, AICI 

Coborim spre lacul Sf. Ana. Cu un diametru de circa cinci sute de metri , departe de a fi aşa de mare cît îmi închipuisem eu că ar fi, are totuşi o splendoare aparte. Înconjurat cicular de păduri şi flancat de o microplajă, e un loc ideal de a-ţi petrece un sfîrşit de săptămînă, eventual în jurul unui grătărel. Păcat că e vreme urîtă, căci s-ar fi putut face baie şi plajă. Despre acest lac există și unele legende.

  • Doi tineri trebuiau să se căsătorească. Fata, pe nume Ana, care urma să devină soție, nu dorea acest lucru deoarece părinții o obligau să se căsătorească numai pentru a pune mâna pe averea tânărului, care era destul de necioplit în ale măritișului. În seara nunții, mireasa a fugit și s-a aruncat în acest lac, trupul ei neînsuflețit nefiind găsit nici în ziua de astăzi. Din această cauză lacul poartă numele acelei fete. În fiecare an, de hramul Sf. Ana, lacul este sfințit de către mitropolie.
  • Odinioară, prin aceste locuri trăiau doi tirani care erau frați. Unul stăpânea o cetate pe vârful Puciosul din apropiere, celălalt, o cetate situată pe locul actualului lac. Stăpânul cetății de pe Puciosul avea o caleașcă minunată, câștigată la zaruri, fapt ce a stârnit invidia fratelui său, care a pus rămășag că a doua zi va veni în vizită cu o caleașcă și mai măreață. Pentru a câștiga rămășagul, tiranul pune să fie înhămate la caleașca sa opt din cele mai frumoase fete din împrejurimi. Caleașca fiind foarte grea, acestea nu au putut să o urnească, fapt ce a dezlănțuit mânia stăpânului, care a început să le biciuiască. Una din fete, pe nume Ana, l-a blestemat pe stăpânul cel mârșav. Blestemul fetei s-a împlinit numaidecât: s-a pornit o furtună îngrozitoare, cu fulgere și tunete, cutremure, iar cetatea, împreună cu tiranul ei, s-a scufundat în flăcări. În locul cetății de odinioară s-a format un lac albastru și liniștit, numit de locuitorii din zonă Lacul Sfânta Ana.

Mai multe imagini AICI

 A doua zi, plimbare prin împrejurimi, şi ospăt la Moara lui Făgădau : gulaş de fasole dres cu ardei iute tocat (eros pista), fripturi, păstrăv, palinka şi vin. Excelent! Păcat că localul nu este mai populat. Ar merita o popularizare susţinută. Aflăm că şi aici, aplicarea pîrdalnicelor de norme europene ar fi prea costisitoare pentru simpaticele noastre gazde; prin urmare se pregătesc fie să vîndă, fie să închidă. Remarc la gazde, o tristeţe reţinută; sentiment care ne încearcă şi pe noi. Dar… asta E !

Tot la sfîrşitul de vară s-au mai gîndit : labulivar

Read Full Post »

Se duce vara

Se duce şi vara asta, a doua la rînd fără hoinăreală. În urmă cu doi ani am fost în Grecia, iar revelionul trecut l-am făcut în Israel. Cum ultimul concediu făcut în ţară, datează din 2004, mă gîndesc să spun ce am petrecut pe acolo, pe undeam fost atunci. Măcar parţial. Deci.

Chiar era momentul sa ne luăm o mică vacanţă; nu fuseserăm în concediu nici anul trecut, aşa că … Bun. Deci rămînea numai să stabilim unde să mergem. Şi pentru că în aşa zisul HarCov nu fusesem niciodată, am stabilit ca destinaţie, Tuşnad .

Primele zile de căutări pe la agenţii; la început politicoşi dar, pe măsură ce înţeleg că nu căutam ceva scump, nu mai sunt chiar aşa de interesaţi.   Ba vor să-ţi bage mic dejun obligatoriu pe gît, ba vor să te îmbogăţească musai cu tichete de masă bineînţeles valabile într-un singur loc, ba vor să te pricopsească forţat cu tot felul de proceduri de tratament de care evident nu avem nevoie;  nimeni nu vrea să ne vîndă doar cazare; chiar şi primim într-un loc o replică drăguţă: nu căutaţi ce nu există! Au şi ei dreptate într-un fel : ei trăiesc din comisionul de 10% din suma încasată, aşa că…

Nu dezarmăm şi pînă la urmă, la o agenţie cu nume parcă predestinat, Vacanţa, găsim un bărbat agreabil şi amabil, binişor trecut de prima tinereţe, care ne înţelege şi ne rezervă două locuri în vila Raza Soarelui; ba ne mai şi face cîteva recomandări de locuri de vizitat şi cîrciumi de neocolit! Omul era în cunoştinţă de cauză pentru că fusese pe acolo, recent.

Luăm bilete pt. perioada 12-18 Iul.2004 .

Plecăm din Gara de Nord cu  intercity de 12.55 şi la ora 16.32 ajungem la Tuşnad.  După cîteva momente de dezorientare, înţelegînd că nu vom găsi nici-un mijloc de transport, dar cu speranţa că vila asta nu e prea departe de gară, o luăm cătinel la deal cu bagajele în cîrcă. Aproape din întîmplare dar evident cu ceva noroc nimerim la un punct de informaţii turistice, care se va dovedi şi punctul de recepţie/cazare al vilei în care aveam rezervare. Rezistăm eroic noilor oferte de plată suplimentară pentru confort sporit şi căpătăm pînă la urmă cheile către o săptămînă de binemeritată odihnă, căreia îi întrevedem deja, ceva delicii. Mda, nu era musai nevoie de transport : de la gară pîna la vilă să tot fi fost vreo două-trei sute de metri distanţă. Cam în deal destul de abrupt dar,  asta E.

Locurile sunt într-adevăr superbe. Vila e destul de bine întreţinută, e destul de curat pentru cele două stele ale sale, camera noastră e destul de spaţioasă, grup sanitar cu duş, balcon jumătate acoperit, aproape mai bine decît ne aşteptam.

De la balcon, avem parte de o vedere magnifică : privirea ni se strecoară printre brazi maiestuos ţîşnind spre cerul azuriu, poposind într-un tîrziu pe strada principală a staţiunii mărginită de vile cochete; în stînga imaginii se conturează silueta unei biserici catolice cu design modern; totul proiectat pe fundalul superb al muntelui scăldat încă în soare.

După ce ne instalăm, o zbughim fuga la familiarizarea cu locurile. Pricepem destul de repejor că staţiunea nu e mare deloc, ba e chiar micuţă, dar supercocheţică. Aerul este excelent, temperatura e mirifică de parcă întrega staţiune este  protejată de o gigantică instalaţie de aer condiţionat. Şi dacă mai pui la socoteală că pe seară,  încă mai  e un soare strălucitor pe fondul unui cer cu tentă de albastru de Voroneţ, nu ne mai rămîne decît să găsim un loc pe unde să ne tragem sufletul la o bericică şi unde să ne mai întremăm niţel cu ceva de-ale gurii.

Dăm crezare domnului recepţioner şi căutăm restaurantul Veveriţa. Îl găsim, nu avem voie înăuntru cu căţelul, dar ne lasă pe terasă unde consultam o lista de bucate, şi începe comédia : vine o fătucă drăgălaşă căreia îi cerem să ne recomande nişte preparate locale; după ce ni le recomandă, nu ştie din ce sunt făcute; fătuca respectivă nu e chiar din partea locului; a venit şi ea pe aici de curînd să facă ceva bani; bun şi aşa, drept pentru care, fătuca face şi reface de vreo şapte ori drumul de la noi la bucătărie; în modul acesta, indirect, avem un constructiv dialog cu bucătarul care nu prea ştie vorbi româneşte dar găteşte foarte bine ungureşte. În sfîrşit, comandăm fiecare cîte ceva. Foarte bun, dar foarte scump; şi porţii foarte mici. Sau poate aşa credem noi, respectivele bucate fiind aşezate pe nişte tipsii, sau farfurii, sau ce-or fi fost, cam de mărimea unor pălării de mexican. Mă rog, pe respectivele bucate, le-o mai fi ronţăit şi veveriţa.

Ne mai vînturăm niţel pe ici pe colo, găsim punctul alimentar, ne aprovizionăm zdravăn cu bere şi cu sucuri, ne retragem strategic în balconul camerei şi ne punem vîrtos pe sporovăit şi beţivit. Mai către miezul nopţii, o leacă zgribuliţi, (seara se face totuşi răcoare) ne aranjăm cu toţii cum putem în cele două paturi alăturate; eu, Silvia, Robert, şi Lesi, draga noastră căţeluşă-teckel. Adică eu & SRL-ul meu! 🙂

Şi vă dedic o melodie dragă mie

A doua zi, ne trezim nesperat de odihniţi şi inspectăm împrejurimile deşi cam plouă molcom-mocăneşte. Evident, am dormit buştean! Găsim restaurantul Moara lui Făgădau ( recomandat de nenea de la agenţie) unde ne ospătăm cu nişte păstrăvi f. gustoşi, prăjiţi cu meşteşug dar de-abia după ce fuseseră tăvăliţi conştiicios în boia iute de ardei. Cu o leacă de mămăliguţă lîngă dumnealor, şi cuviincios asezonaţi cu o Fetească Regală de Jidvei … Da’ numai una, că de-aici pînă la vilăăă să tot fie cam un kilometru de parcurs per pedes, asta ca să nu mai spun că avem de dovedit şi o diferenţă de nivel de vreo două sute de metri. Sau poate trei? cine mai ştie … Şi nici ploiţa mocănească nu prea dă semne că s-ar opri. Deci, ne întoarcem acasă cătinel, şi ne gîndim că ne-om mai scoate din pîrleală pe balconul jumătate acoperit, parcă special amenajat ca loc de beţivit şi de tolocănit la vreme mohorîtă şi plouată.  Şi totuşi pe a doua zi, sperăm la vreme bună : se văd piezişe săgetări de soare ce răzbat pe sub nourii ce se destramă-ncetişor. Ba, tocmai sus, pe cresta muntelui se-nalţă aburi alburii şi parcă iar se vede albăstriul cel vestit, asemuit cu cela de la Voroneţ.

###

Despre cum se duce vara, au mai spus : psipsina  Camelia    Carmen  griska  Rokssana  Scorpio72  redsky  pisicaru  Cita

Read Full Post »

Cele trei graţii

Invitaţia provine de  Costin Comba

 

Read Full Post »

Mănâncă-mă AGNES DESARTHE

Titlul acesta derutează. Contrariază. Consternează. Dar negreşit trezeşte curiozitatea. Ce naiba vrea să spună în definitiv Agnes ? Mănîncă-mă ? Ei bine, DA ! Oare nu spunem noi despre cei nesuferiţi că nu putem să-i înghiţim ? Nu spune cîte-o mămică extaziată de propriul copilaş – mînca-l-ar mama de drăgălaş ? Ba, cam DA ! spune.

Eroina acestei cărţi, Myriam, o femeie între două vîrste, zdravăn scuturată de vitregia sorţii, îşi caută un liman. Nevoită să-şi părăsească familia, soţul, copilul, repudiată (pe nedrept!) de societate, de prieteni, de toate şi de toţi, încearcă să-şi reclădească destinul. Găseşte o cameră şi deschide un mic restaurant. De ce “chez moi”? Pentru că acea cameră devine întregul său univers. Acolo trăieşte şi munceşte, acolo doarme şi visează, acolo poartă întreaga sa luptă pentru regăsire. Iar cînd un furnizor de mobilă de mîna a doua, termină de instalat cele cîteva mese şi scaune,

“ – ‘Vă servesc cu ceva’ ? îl întreb, sperînd din toata inima să nu vrea nimic. – ‘Ce aveţi dumneavoastră mai bun’ …  Pe mine, mănîncă-mă pe mine, mă fulgeră un gînd. […] Mă uit la el şi mă gîndesc că mănîncă din mine, din trupul meu. Am pus în această primă prajitură, în desertul acesta inaugural, tot ce aveam, vorba lui, bun”.

Încet, încet, acest nou univers al lui Myriam începe să se repopuleze. Două fete de liceu, deschid seria clienţilor aducînd un aer de prospeţime, iar florarul de vis-a-vis îi oferă generos florile nevîndute, pentru decor. În fiecare nouă zi, Myriam face dimineaţa cumpărături, găteşte pentru prînz, serveşte clienţii cu bunătăţi, spală vasele, deretică, aţipeşte puţin după-amiaza, pregăteşte cina, serveşte noii clienti, închide noaptea tîrziu şi frîntă de oboseală, doarme pe o canapea. În rarele momente de linişte, Myriam plonjează în propria sa existenţă.

Cum se face că trăim mai multe vieţi ? […] Voi muri o singură dată, sigur, dar în timpul pe care l-am primit am trăit mai multe vieţi alăturate, dar cu totul distincte. La treizeci de ani eram alta, o fiinţă complet diferită de cea, să zisem de la opt ani. […] Femeia care sunt azi n-are rădăcini, e detaşată de tot ce o înconjoară, solitară într-un mod de neînţeles.”

Odată plecată din căldura căminului, Myriam rătăcise pe străzi, negăsind adapost nicăieri; nimeni nu o mai vroia. Ajunsă la marginea oraşului, intră în cortul unor circari privind fascinată spectacolul . Nu e întreaga noastră viaţă, un spectacol de circ ? Rămasă pe gînduri, nici nu a băgat de seamă că la final, rămăsese singură. Patronul circului, om hîrşit de viaţă, simţindu-i deruta o întreabă :

 “ – ‘Ce-i cu tine ?’ Nu ştiu ce vrea, nu ştiu ce să-i răspund.  – ‘Ce ştii să faci ?’ – ‘Nimic’ răspund aşa de încet, că nu mă aude. – Ce ? – ‘Nimic, nu ştiu să fac nimic’. […] Patronul aşteptă un moment, apoi începu să înşire : – ‘Acrobaţie? Femeia-ghiulea? Echilibristică? Trapez? […] Parcă aduna mărgăritare pe un colier. […] Nu spun nimic. – ‘Avem nevoie de cineva care să facă de mîncare, […] ştii să găteşti ?’ – ‘Da! strig cu toată puterea.’

 Şi acolo avea să rămînă. Măcar un timp. Pentru că atunci cînd circul a fost nevoit să plece, patronul i-a spus destul de brutal : ‘nu ne permitem să te luam cu noi!’

Rămasă iar în voia soartei, Myriam pricepe că nu se poate baza decît pe sine. Astfel, ajunge să deschidă ‘chez moi’. Faima micuţului local se răspîndeşte iute, clienţii îl umplu aproape permanent, iar de unde la un moment dat pe Myriam o năpădise iarăşi disperarea că avea să eşueze şi cu încercarea asta, acum nu mai face faţă de una singură. Deşi refuza cu îndărătnicie, pînă la urmă Myriam este nevoită să admită ca are nevoie de ajutor. Primele sale cliente, elevele de liceu, îi trimit un prieten de-al lor; după ezitări, Myriam îl acceptă; se va dovedi o mişcare extrem de inspirată. Acesta, devine omul de bază, factotumul, organizatorul perfect de care viaţa vraişte a lui Myriam avea mare nevoie. Acesta vine cu idei novatoare, pune contabilitatea în ordine, face reclamă localului inclusiv pe internet, afacerea începe să se dezvolte. Este nevoie de mai mult ajutor. La sugestia fratelui său, despre care Myriam spune că ‘este versiunea mea reuşită’ îl caută pe furnizorul de fructe şi legume care asigura aprovizionarea circului. Altă mişcare inspirată. “Chez moi”, începe să capete aerul unei afaceri de succes. Viaţa lui Myriam începe să semene cu un puzlle refăcut. Trecutul şi prezentul se îmbină, promiţînd un viitor.

A reuşit Myriam să se adune ? Încă nu. O mai bîntuie o fantasmă a trecutului, despărţirea de soţ şi de copil. Înainte de căsătorie, Myriam era o excentrică, o inadaptată, o nonconformistă. Nu se încadra în tipare, deloc. Era mai tot timpul în contra-timp cu toate şi cu toţi. Era un soi de ciudăţenie. Myriam era de fapt o emancipată, dar nimeni nu era dispus să admită acest lucru, devenit acum, ceva  mai bine tolerat. Pentru a intra în rîndul lumii, Myriam se căsătoreşte, iar la vremea sorocită, naşte o mîndreţe de băieţel. Asupra căruia îşi îndreaptă tot prea-plinul de afecţiune necheltuit, căci bărbatul său, după ce s-a văzut cu nevastă şi copil, nu mai vedea nici-un motiv să îi mai acorde atenţie visătoarei sale soţii. Copilul creşte. Devine cel mai bun la toate : la carte şi la gimnastică, la relaţii sociale, pe scurt, îi farmecă pe toţi. Mai puţin pe un coleg al său, nemulţumit să fie eclipsat. Ca să se răzbune, acesta coace un plan diabolic. Devenit un adolescent arătos, începe să o viziteze pe Myriam care plină de candoare intră într-un joc nevinovat pentru ea, dar care îi va deveni fatal. Ticălosul acela, face pe ascuns poze care par extrem de compromiţătoare, numai că de fapt, între el şi Myriam nu se consumase nici-o faptă vinovată. Bineînţeles că lumea nu primeşte explicaţiile lui Myriam. Este ostracizată de toţi – mamă, tată, frate, soţ, prieteni, vecini; pînă şi copilul său adorat o blamează.

Cu aceste fantome ale trecutului are de luptat acum Myriam ca să îşi pună viaţa în ordine pe plan sufletesc. Pe plan material, este pe cale să reuşească. Pe plan sentimental, deşi încă nu ştie, este aproape de reuşită. Cum să reconciliezi ireconciliabilul măcar cu propriul copil pe care îl adoră în continuare ? Are nevoie de un miracol. Miracol care se şi produce. Prietena fiului său, o tînără ziaristă, citeşte reclama micuţului local “chez moi”; întîmplarea – fericită –  face ca în acel moment, fiul să-şi recunoască mama în fotografia din ziar.  Tînăra pune cap la cap poveştile şi cu o remarcabilă intuiţie pricepe toată tărăşenia; pricepe în ce capcană îngrozitoare căzuse Myriam; şi îi deschide ochii dragului copil al lui Myriam.

 “N-aş şti să spun cîte zile au trecut de cînd a sosit […] îngerul cu vestea, dar uite-l că intră, după ce a ciocănit cu degetul în geam. […] e atît de înalt ! Mi se taie răsuflarea. […] ‘Dragul meu ! Iubitul meu fiu !’ – Tot ţăcănită ai rămas! rîde el, ciupindu-mă de obraz !’ Îmi lipesc capul de pieptul lui şi ascult cum îi bate inima.”

Restul, decurge firesc. Prietenia dintre Myriam şi furnizorul de legume-fructe, se transformă într-o vîlvătaie potolită de iubire tîrzie, calmă şi tămăduitoare. Myriam trece toată grija micuţului local, în sarcina băiatului care o ajutase să pună afacerea pe picioare, şi a unei administratoare pe care o alesese dupa metoda patronului de circ : ce ştii să faci ? NIMIC !  răspunsese aleasa, care se va dovedi ulterior, extrem de destoinică.

“ Puţin după aceea, camioneta apare la colţul străzii. Valiza mea nu cîntăreşte mai nimic. De pe trotuarul din faţă, mă uit la intrarea cochetă a restaurantului ‘chez moi’. Terasa e înconjurată de portocali. ”

  Regăsită, Myriam îşi poate continua viaţa !

###

„Nu există poziţie de şah-mat în viaţă, cu excepţia morţii!” – HR Patapievici.

###

Au mai apelat la amintiri pînă acum : psipsina  D’AGATHA  anaveronica  carmen sima  Cita

Read Full Post »

12 vorbe

Prin maldăre de amintiri, trec fluturînd accentuat,  imaginile mele despre un înger care mă ridică la cer, înger terestru despre care nu-mi pasă dacă este învăluit într-o rochie diafană sau într-un port obişnuit; îmi dau seama pînă la capăt că îngerul meu, nu-mi tîrguieşte sufletul îndesîndu-l într-o sacoşă oarecare ci, mi-l pune pe tava sufletului său. Acest înger, este soţia mea, Silvia. Ştiu acest lucru, cu fiecare vertebră a sufletului meu. Ferice de cei care înţeleg, preţuiesc sau trăiesc plenar, acest sentiment divin.

###

Au mai folosit aceste cuvinte pînă acum – din cîte am aflat,  psipsina  D’AGATHA  anaveronica  labulivar  Carmen  Cita  Scorpio72  Sara  pisicaru şi a debutat în forţă,  Rokssanaaa  !

Read Full Post »

Older Posts »