Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 11 august 2011

În capitolul “Revolta împotriva lui Dumnezeu” – din volumul În aşteptarea zorilor – un creştinism pentru mîine , Jean Delumeau îl citează pe Andre Gluksmann : “cînd se iveşte grozăvia, dacă Domnul e atotputernic, atunci sau nu e atotînţelept, sau nu e nesfîrşit de bun. Dacă Domnul e atotştiitor şi îndurător, atunci trebuie să credem că e neputincios”.

Amare vorbe. Şi cumplit de nedrepte. Iată cum se adevereşte vorba aceea potrivit căreia unde este  minte multă e şi prostie multă. Dacă priveşti acea butadă, poate ai fi tentat să te alături şi să exclami : – Oare nu e adevărat că e prea multă suferinţă în lume, iar Dumnezeu pare a se complace cu existenţa acestui rău extins la scară planetară ? Dar dacă îţi reiei statutul de creatură, îţi dai seama că nu îi este dat creaturii să îl judece pe Creator. Nici măcar să-L înţeleagă. Poate eventual să-L contemple şi are o şansă dacă parcurge treptele descrise de Rabbi Nathan ben Sa’adya.

…”atunci cînd omul se desparte de deşertăciunile acestei lumi şi aderă, prin gîndirea şi sufletul său, cu mare rîvnă, la [domeniile] celeste, sufletul său se va numi în concordanţă cu nivelul tot mai înalt atins, pe care îl va fi dobîndit şi cu care se va fi unit. Cum aşa ? Dacă sufletul persoanei particulare merită să recunoască şi să adere la intelectul Pasiv, el se numeşte Intelect Pasiv ca şi cum ar fi Intelect Pasiv; şi la fel, dacă se înalţă mai sus şi aderă la Intelectul Dobîndit, devine Intelectul Dobîndit; iar dacă a meritat să adere la Intelectul Activ, atunci [devine] el însuşi Intelect Activ; iar dacă vei merita şi vei adera la Intelectul Divin, ferice de tine, căci te-ai întors la originea şi rădăcinile tale, numite literal, Intelectul Divin. Iar acea persoană este numită Omul lui Dumnezeu, adică un om divin, creator de lumi.”

Cine are de înţeles ceva, să facă bine şi să înţeleagă. Iar cine nu, nu şi asta E! Pe de alta parte, Elie Wiesel şi Josy Eisenberg, afirmă, dimpotrivă că “dincolo de aparenţe, credibilitatea divină este pe măsura imensei înţelepciuni a Creatorului… Iar această sfîşiere permanentă, această contradicţie perpetuă reprezintă însăşi esenţa credinţei”. Iov, personajul biblic, îşi înţelege pînă la urmă greşeala : “ cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg, despre lucruri prea minunate pentru mine…” (Iov, 43,3) dar oamenii nu mai citesc Biblia. Sau, nu mai cred în pilde. Dar se trezesc vorbind. p 125. “Auzi vuietul copacului cînd îl dobori, dar pădurea n-o auzi cum creşte’.  

Răul este întotdeauna zgomotos, spectacular, hipnotizator. Binele este discret. De aceea şi vorbim prea mult despre rău şi prea puţin despre bine. p130. …”la ora actuală, există un decalaj uriaş între convingerile exegeţilor şi ale istoricilor şi modul de a interpreta noul Testament cu care sunt obişnuiţi cei mai mulţi dintre credincioşi. Acest decalaj este nesănătos şi afectează viitorul creştinismului în lumea de azi”.

Cea mai veche Evanghelie este considerată a lui Marcu, iar cea mai nouă (şi mai elaborată) este cea a lui Ioan. Evanghelia după Toma descoperită în 1945 la Nag Hammadi în Egipt întăreşte impresia că (p 132) “primele generaţii de creştini erau interesate mai degrabă de evocarea spuselor lui Iisus decît de parcursul misiunii sale”. Bineînţeles că aşa era! Poate părea paradoxal, dar primele generaţii de creştini erau creştini aproape fără să ştie că sunt creştini. Ei erau evrei, adepţi ai iudaismului ca şi însuşi Cristos, care afirmase răspicat : ‘Eu am venit să plinesc legea, nu s-o stric’!

p135. …”Evangheliile nu sunt o mărturie directă despre viaţa lui Iisus, ci un document primar de o valoare incomparabilă despre comunitatea creştină de la începuturi; nu ajungem la Iisus decît prin intermediul imaginii pe care ucenicii şi-au făcut-o despre el” (H.I. Marrou). Da, numai că aşa cum există diferenţe notabile între Evanghelii, există şi diferenţe aparent insurmontabile între diferitele curente creştine.

p151. Papa Ioan Paul al II-lea : “Suferim, deoarece mersul nostru (către unitate) este adesea încetinit … Dialogul ecumenic nu trebuie să fie zdruncinat de vîntul descurajării sau lăsat în deriva indiferenţei şi a lipsei de speranţă”. Dacă este adevărat că ecumenismul nu ar avea sens decît în condiţiile în care fiecare biserică şi-ar menţine distinct preceptele, tot atît de adevărat este şi faptul că diferenţele sunt uneori ridicol de insignifiante. Se ştie că atît Vechiul cît şi Noul Testament au dat naştere la controverse repetate şi la interpretări diferite. Un lucru e clar : cele două miliarde de oameni care se revendică de la credinţa în Mîntuitor, sunt diferiti. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să semănăm între noi pînă la coincidenţă, am fi semănat. Ar trebui să fim în stare să ne bucurăm de diversitatea noastră şi să ne aplicăm unii altora cel mai de seamă precept al creştinismului : Iubeşte-ţi aproapele!

Ce stă în calea unirii frăţeşti a diferitelor biserici creştine ? Orgoliul omenesc în care ideea de ierarhie este preponderentă în dauna convieţuirii pe picior de egalitate şi de respect reciproc. Pretenţia unor teologi care se contrazic şi convingerea de a fi depozitarul adevărului suprem, de către fiecare dintre ei. Dialogul ecumenic trebuie să rămînă deschis. Pînă la urmă, poate va deveni fertil.

Repostare; iniţial, acest post s-a numit „Fila 10”.

BLOGUL ZILEI : http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/08/o-cunoasteti-pe-rhema-marvanne.html

Read Full Post »

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »