Se duce vara – III

De la Miercurea Ciuc şi Poiana Braşov, înapoi la Tuşnad

Pornim spre M.Ciuc. Conştiincios, Rudolf ne dă de veste că: la ieşirea din Tuşnad sunt 56 de izvoare cu ape minerale; trecem prin Tuşnadul Nou unde este o fabrică de ape minerale automatizată; urmează satul Tuşnad; apoi satul Cozmeni cu biserica fortificată cu zid tip cetate, în subsolul căreia oamenii din vechime îşi ţineau slănina pt. vremi de restrişte; în stînga, satul Sînmartin cu 5000 locuitori, în dreapta satul Cotormani cu 28 de case; urmează satul Sîncrăieni cu 120 de izvoare de ape minerale printre care şi Perla Harghitei; pe aici, pînă şi vitele beau apă minerală.

Rudolf ne povesteşte mustăcind că a venit nu se ştie de unde un gospodar să cumpere o vacă. După cîteva zile, vine înapoi cu vaca şi vrea banii inapoi. – Păi cum aşa? se miră vînzătorul. – Păi iac-aşa. Că de unde să-i dau eu apă minerală să bea ? O fi adevărat, o fi numai legendă…cine ştie?

Ajunşi în Miercurea Ciuc avem circa o oră pe cont propriu. Frumos oraş! Vizităm puţin centrul, splendid ornat cu flori frumos/meşteşugit dispuse în ronduri/straturi. Robi caută pentru aparatul său foto cu memorie electronică un atelier specializat. Îl şi găseşte! După ce ne adunăm cu toţii la autocar, trecem prin satul Satu Mare, aşezare de secui, cu circa 200 de porţi secuieşti frumos sculptate artizanal. Toate unicat!  Trecem prin Corund, cel mai bogat sat din zonă, în care locuitorii se ocupă cu artizanat şi cu meştesuguri de tot felul : obiecte din lemn sculptat, olărie, marochinărie, haine din piele şi din lînă, ce mai : o încîntare!

O parte dintre locuitori te îmbie la faţa locului cu frumoasele lor produse, iar ceilalţi sunt răspîndiţi în toată ţara şi chiar în toata lumea, să-şi vîndă produsele.

O legendă locală spune că sfîrşitul lumii va fi doar atunci cînd toţi corundenii se vor aduna acasă, simultan. Poţi să nu zîmbeşti? Nu poţi! 🙂

Ajungem la salina Praid. 240 trepte în jos, 166 în sus, restul este o pantă naturală; la salină se ajunge printr-un tunel de trei km. cu un autobuz cam hîrbuit, pînă în inima muntelui. Dacă nu te gîndeşti că deasupra capului tău se află totuşi un munte, e posibil să-ţi şi placă atmosfera (sărată evident!), destul de vag luminată de nişte neoane cam neputincioase… Ieşiţi la lumină cu ajutorul aceluiaşi autobuz ( totuşi prea hîrbuit) plecăm înspre Sovata cu Lacul Ursu transformat în ştrand. Păcat că suntem numai în treacăt; frumuseţea locurilor îţi taie respiraţia.

Fiind vremea prînzului, aerul tare de munte ne aminteşte că prin burţile noastre iar bate vîntul. Ne îndestulăm cuviincios (dar copios) cu jambon haiducesc la restaurantul Boema. Vizităm fugar capela romano-catolică numită Capela prea Sfintei Inimi a lui Iisus, construită pe la 1938-1939. Plecăm apoi la Odorheiul Secuiesc, unde nimeni nu pare să vorbească limba română. Ei, şi? Oraş frumos, curat, cu parfum ardelenesc de aşezat şi liniştit; dar timpul scurt presează şi dictează întoarcerea la Tuşnad Băi. Ar cam fi de revăzut pe îndelete toate aceste splendori turistice cu care ne-a blagoslovit Prea Bunul Dumnezeu. Să fim optimişti şi să sperăm că vom reveni!

Sîmbătă pornim spre Brasov, Bran şi Poiana bv., cu acelaşi Rudolf guraliv, despre care am şi uitat să vă spun, ca nu e doar un ghid desăvîrşit, este şi un foarte bun şofer. După Tuşnad, catre Bixed se formează primul defileu al Oltului la 72 km. de izvor. După Malnaş (zmeuriş în limba maghiară) cu băile în părăsire, urmează satul Olteni unde toată lumea vorbeşte  doar maghiara(!). Denumirea vine de la traducerea parţială din maghiară a cuvîntului Oltszem ceea ce înseamnă Ochiul Oltului. Şi anume, după fiecare revărsare a Oltului se formau bălţi (ochiuri) de unde şi numele.

Trecem prin municipiul  Sf. Gheorghe spre satul Chichiş unde între 1940-1944 a fost graniţa dintre România şi Ungaria, pe podul de la Rîul Negru. Ieşim din Braşov prin Cristian, Rîşnov (cetate medievală în părăsire) şi ajungem la Castelul Bran construit în 1377. Nu am în nici-un fel senzaţia ca pe aici pe undeva, ar sta la pîndă niscaiva vampiri.  Dar locul are un farmec aparte, care te-ar îndemna cumva să te întorci.  Revenim prin Rîşnov spre Poiana Brasov,     unde ne ospătăm cu ciorbă de burtă la restaurantul Capra Neagră . Mmmm, ce bunătate! Nu mai recunoaştem aproape deloc împrejurimile, pentru că de (prea) multă vreme nu mai călcasem pe Valea Prahovei, preferînd mai mult nordul ţării cu Maramureşul inconfundabil, cu splendorile de pe la Borşa iar mai apoi cu valea Izei, cu Săpînţa, şi de ce nu, cu Băile Felix.

Asta ca să nu mai amintim de centrul ţării (aproximativ) respectiv Valea Arieşului cu gheţarul Scăricica, sau de ce nu, mai la Nord, pe lîngă podişul Diham cu ,,Focurile vii,, şi cu Valea Boghii, sau cu inegalabila Peşteră (a) Urşilor. În fine. Acum sîntem în Poiana Braşov, de-abia bine-sosiţi aşa după cum tocmai am spus, de la Castelul Bran. Timpul scurt şi mai ales faptul că suntem cu grupuleţul, ne-a limitat enorm posibilitatea de mişcare, dar ne promitem să revenim. Şi chiar credem că merită! Mai facem un tur de orizont cam fugitiv şi ne pregătim de plecare către casă. Căci nu e aşa? chiar şi un loc vremelnic de pripas, devine-aproape-automat, acasă!

Ajunşi în Tuşnad, instalati comod pe balcon, sporovăim domol cu berea la-ndemînă, privind pierduţi în zare, melancolici dar cumva plini de bunătatea oamenilor care ne-au găzduit cum se cuvine. Mulţumim dragă Rudolf, mulţam fain dragă Tuşnad, săru’mîna pentru masă dragă doamnă de la Moara lui Făgădau,  rămîneţi cu bine dragi locuri frumoase şi poate o să revenim!

#

Gata cu vara pe anul acesta. Urmează, toamnaaaa! 🙂

Read Full Post »

Se duce vara – II

Excursie la Sf. Ana

Cum mare lucru de văzut prin Tuşnad nu prea (mai) e, mergem la punctul de informare de unde aflăm că zilnic, pentru amatori, se organizează excursii prin împrejurimi. Sigur că suntem amatori, mai încape vorbă ?

Ghidul este un personaj  interesant; scund, crăcănat (aveam să aflu mai tîrziu că are şi o herghelie de cai), dar volubil şi dispus să ne dezvăluie cîte ceva din tainele locurilor pe care urma să le străbatem.  Aflăm că Tuşnad a fost ridicat la rang de oraş în 1968, şi are în prezent (anul 2004) cca 1800 locuitori, fiind prin urmare cel mai mic oraş din ţară. Trecem prin comuna Bixad (locul de baştină al ghidului) atestată din 1720. Cei 2500 locuitori ai comunei, se îndeletnicesc cu creşterea vitelor şi cultivarea cartofilor. Cu oarecare tristeţe, Rudolf, căci aşa se numeşte ghidul, ne spune că din cinci cariere de piatră mai funcţionează doar una, şi acolo, 40 de mineri extrag mai multă piatră decît extrăgeau înainte de privatizare, 400… Şi ne mai spune Rudolf, care e secui, că dacă mai ‘nainte toate rutele CFR erau pavate cu piatra extrasă de aici, de-abia acum s-a constatat că piatra nu mai corespunde normelor europene. Ce pot eu să-i răspund? Nu mă pricep la pietre. La normele europene,  nici atît …

Peisaje super. Ajungem la cabana Sf. Ana.

Aici, avem circa o oră pe cont propriu. De jur împrejur tarabe cu artizanat şi cîteva micro-ospătării. Oferta e redusă, doar mititei cu muştar şi pîine  şi diverse feluri de Kurtos : un soi de cozonac pe băţ, făcut pe loc, sub ochii larg căscaţi ai ageamiilor într-ale artei culinare secuiasco-maghiare. Verdictul e totuşi unanim : de-li-cioşi!

Scurtă incursiune la Tinovul Mohoş (lacul cu muşchi). Aici  este o rezervaţie naturală cu un microclimat total nespecific zonei,  vegetaţie tip tundră, cu brazi pitici – deşi sunt în vîrstă de zeci de ani – şi plante carnivore, totul sprijinit pe o ţesătură de rădăcini; mergem pe o punte amenajată – din lemn – pentru că  ni se spune, sub picioarele noastre e o mlaştină de şapte/opt metri sub care e un lac de origine vulcanică la fel ca şi Sf. Ana. Faptul că ştii că sub talpile tale e o mlaştină, nu te încîntă de loc; dar faptul că ghidul turuie voios şi de nestăpînit, te mai scoate din cele negre gînduri şi-ţi spui că, pînă la urma, ceea ce vezi nu este chiar de ici de colo… Şi chiar nu e ! Peisajul e parcă desprins dintr-un film SF, brazii (normali) din departare, aşezaţi pe coasta muntelui se văd mai mari decît cei de aici, de lîngă tine! Întrega vegetaţie este pitică, iar cînd vedem şi floarea carnivoră, chiar nu mai ştim ce să mai credem. Aflăm că astfel de flori nu mai sunt decît parcă prin Canada, pe undeva.

Mai multe imagini, AICI 

Coborim spre lacul Sf. Ana. Cu un diametru de circa cinci sute de metri , departe de a fi aşa de mare cît îmi închipuisem eu că ar fi, are totuşi o splendoare aparte. Înconjurat cicular de păduri şi flancat de o microplajă, e un loc ideal de a-ţi petrece un sfîrşit de săptămînă, eventual în jurul unui grătărel. Păcat că e vreme urîtă, căci s-ar fi putut face baie şi plajă. Despre acest lac există și unele legende.

• Doi tineri trebuiau să se căsătorească. Fata, pe nume Ana, care urma să devină soție, nu dorea acest lucru deoarece părinții o obligau să se căsătorească numai pentru a pune mâna pe averea tânărului, care era destul de necioplit în ale măritișului. În seara nunții, mireasa a fugit și s-a aruncat în acest lac, trupul ei neînsuflețit nefiind găsit nici în ziua de astăzi. Din această cauză lacul poartă numele acelei fete. În fiecare an, de hramul Sf. Ana, lacul este sfințit de către mitropolie.

• Odinioară, prin aceste locuri trăiau doi tirani care erau frați. Unul stăpânea o cetate pe vârful Puciosul din apropiere, celălalt, o cetate situată pe locul actualului lac. Stăpânul cetății de pe Puciosul avea o caleașcă minunată, câștigată la zaruri, fapt ce a stârnit invidia fratelui său, care a pus rămășag că a doua zi va veni în vizită cu o caleașcă și mai măreață. Pentru a câștiga rămășagul, tiranul pune să fie înhămate la caleașca sa opt din cele mai frumoase fete din împrejurimi. Caleașca fiind foarte grea, acestea nu au putut să o urnească, fapt ce a dezlănțuit mânia stăpânului, care a început să le biciuiască. Una din fete, pe nume Ana, l-a blestemat pe stăpânul cel mârșav. Blestemul fetei s-a împlinit numaidecât: s-a pornit o furtună îngrozitoare, cu fulgere și tunete, cutremure, iar cetatea, împreună cu tiranul ei, s-a scufundat în flăcări. În locul cetății de odinioară s-a format un lac albastru și liniștit, numit de locuitorii din zonă Lacul Sfânta Ana.

Mai multe imagini AICI

 A doua zi, plimbare prin împrejurimi, şi ospăt la Moara lui Făgădau : gulaş de fasole dres cu ardei iute tocat (eros pista), fripturi, păstrăv, palinka şi vin. Excelent! Păcat că localul nu este mai populat. Ar merita o popularizare susţinută. Aflăm că şi aici, aplicarea pîrdalnicelor de norme europene ar fi prea costisitoare pentru simpaticele noastre gazde; prin urmare se pregătesc fie să vîndă, fie să închidă. Remarc la gazde, o tristeţe reţinută; sentiment care ne încearcă şi pe noi. Dar… asta E !

Tot la sfîrşitul de vară s-au mai gîndit : labulivar

Read Full Post »