Se duce vara – III

De la Miercurea Ciuc şi Poiana Braşov, înapoi la Tuşnad

Pornim spre M.Ciuc. Conştiincios, Rudolf ne dă de veste că: la ieşirea din Tuşnad sunt 56 de izvoare cu ape minerale; trecem prin Tuşnadul Nou unde este o fabrică de ape minerale automatizată; urmează satul Tuşnad; apoi satul Cozmeni cu biserica fortificată cu zid tip cetate, în subsolul căreia oamenii din vechime îşi ţineau slănina pt. vremi de restrişte; în stînga, satul Sînmartin cu 5000 locuitori, în dreapta satul Cotormani cu 28 de case; urmează satul Sîncrăieni cu 120 de izvoare de ape minerale printre care şi Perla Harghitei; pe aici, pînă şi vitele beau apă minerală.

Rudolf ne povesteşte mustăcind că a venit nu se ştie de unde un gospodar să cumpere o vacă. După cîteva zile, vine înapoi cu vaca şi vrea banii inapoi. – Păi cum aşa? se miră vînzătorul. – Păi iac-aşa. Că de unde să-i dau eu apă minerală să bea ? O fi adevărat, o fi numai legendă…cine ştie?

Ajunşi în Miercurea Ciuc avem circa o oră pe cont propriu. Frumos oraş! Vizităm puţin centrul, splendid ornat cu flori frumos/meşteşugit dispuse în ronduri/straturi. Robi caută pentru aparatul său foto cu memorie electronică un atelier specializat. Îl şi găseşte! După ce ne adunăm cu toţii la autocar, trecem prin satul Satu Mare, aşezare de secui, cu circa 200 de porţi secuieşti frumos sculptate artizanal. Toate unicat!  Trecem prin Corund, cel mai bogat sat din zonă, în care locuitorii se ocupă cu artizanat şi cu meştesuguri de tot felul : obiecte din lemn sculptat, olărie, marochinărie, haine din piele şi din lînă, ce mai : o încîntare!

O parte dintre locuitori te îmbie la faţa locului cu frumoasele lor produse, iar ceilalţi sunt răspîndiţi în toată ţara şi chiar în toata lumea, să-şi vîndă produsele.

O legendă locală spune că sfîrşitul lumii va fi doar atunci cînd toţi corundenii se vor aduna acasă, simultan. Poţi să nu zîmbeşti? Nu poţi! 🙂

Ajungem la salina Praid. 240 trepte în jos, 166 în sus, restul este o pantă naturală; la salină se ajunge printr-un tunel de trei km. cu un autobuz cam hîrbuit, pînă în inima muntelui. Dacă nu te gîndeşti că deasupra capului tău se află totuşi un munte, e posibil să-ţi şi placă atmosfera (sărată evident!), destul de vag luminată de nişte neoane cam neputincioase… Ieşiţi la lumină cu ajutorul aceluiaşi autobuz ( totuşi prea hîrbuit) plecăm înspre Sovata cu Lacul Ursu transformat în ştrand. Păcat că suntem numai în treacăt; frumuseţea locurilor îţi taie respiraţia.

Fiind vremea prînzului, aerul tare de munte ne aminteşte că prin burţile noastre iar bate vîntul. Ne îndestulăm cuviincios (dar copios) cu jambon haiducesc la restaurantul Boema. Vizităm fugar capela romano-catolică numită Capela prea Sfintei Inimi a lui Iisus, construită pe la 1938-1939. Plecăm apoi la Odorheiul Secuiesc, unde nimeni nu pare să vorbească limba română. Ei, şi? Oraş frumos, curat, cu parfum ardelenesc de aşezat şi liniştit; dar timpul scurt presează şi dictează întoarcerea la Tuşnad Băi. Ar cam fi de revăzut pe îndelete toate aceste splendori turistice cu care ne-a blagoslovit Prea Bunul Dumnezeu. Să fim optimişti şi să sperăm că vom reveni!

Sîmbătă pornim spre Brasov, Bran şi Poiana bv., cu acelaşi Rudolf guraliv, despre care am şi uitat să vă spun, ca nu e doar un ghid desăvîrşit, este şi un foarte bun şofer. După Tuşnad, catre Bixed se formează primul defileu al Oltului la 72 km. de izvor. După Malnaş (zmeuriş în limba maghiară) cu băile în părăsire, urmează satul Olteni unde toată lumea vorbeşte  doar maghiara(!). Denumirea vine de la traducerea parţială din maghiară a cuvîntului Oltszem ceea ce înseamnă Ochiul Oltului. Şi anume, după fiecare revărsare a Oltului se formau bălţi (ochiuri) de unde şi numele.

Trecem prin municipiul  Sf. Gheorghe spre satul Chichiş unde între 1940-1944 a fost graniţa dintre România şi Ungaria, pe podul de la Rîul Negru. Ieşim din Braşov prin Cristian, Rîşnov (cetate medievală în părăsire) şi ajungem la Castelul Bran construit în 1377. Nu am în nici-un fel senzaţia ca pe aici pe undeva, ar sta la pîndă niscaiva vampiri.  Dar locul are un farmec aparte, care te-ar îndemna cumva să te întorci.  Revenim prin Rîşnov spre Poiana Brasov,     unde ne ospătăm cu ciorbă de burtă la restaurantul Capra Neagră . Mmmm, ce bunătate! Nu mai recunoaştem aproape deloc împrejurimile, pentru că de (prea) multă vreme nu mai călcasem pe Valea Prahovei, preferînd mai mult nordul ţării cu Maramureşul inconfundabil, cu splendorile de pe la Borşa iar mai apoi cu valea Izei, cu Săpînţa, şi de ce nu, cu Băile Felix.

Asta ca să nu mai amintim de centrul ţării (aproximativ) respectiv Valea Arieşului cu gheţarul Scăricica, sau de ce nu, mai la Nord, pe lîngă podişul Diham cu ,,Focurile vii,, şi cu Valea Boghii, sau cu inegalabila Peşteră (a) Urşilor. În fine. Acum sîntem în Poiana Braşov, de-abia bine-sosiţi aşa după cum tocmai am spus, de la Castelul Bran. Timpul scurt şi mai ales faptul că suntem cu grupuleţul, ne-a limitat enorm posibilitatea de mişcare, dar ne promitem să revenim. Şi chiar credem că merită! Mai facem un tur de orizont cam fugitiv şi ne pregătim de plecare către casă. Căci nu e aşa? chiar şi un loc vremelnic de pripas, devine-aproape-automat, acasă!

Ajunşi în Tuşnad, instalati comod pe balcon, sporovăim domol cu berea la-ndemînă, privind pierduţi în zare, melancolici dar cumva plini de bunătatea oamenilor care ne-au găzduit cum se cuvine. Mulţumim dragă Rudolf, mulţam fain dragă Tuşnad, săru’mîna pentru masă dragă doamnă de la Moara lui Făgădau,  rămîneţi cu bine dragi locuri frumoase şi poate o să revenim!

#

Gata cu vara pe anul acesta. Urmează, toamnaaaa! 🙂