Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for august 2011

Text publicat de Mihail Sebastian în România literară, an II, nr. 64, 6 mai 1933

MIRCEA ELIADE : MAITREYI

Dacă aş fi cu desăvîrşire sincer cu mine şi cu dumneata, cititorule, aş tipări aici, în locul cronicii literare, o singură mărturisire : nu pot să scriu despre Maitreyi. Cu asta aş termina socotelile şi am trece mai departe, să vorbim despre altele, cărţi, probleme, literare polemici, idei, că sunt, slavă Domnului, destule. Se întîmplă şi în viaţă – nu-i aşa ? – lucruri pe care le păstrezi exclusiv pentru tine şi peste care arunci o lespede interioară, niciodată bănuită de ceilalţi, pentru ca altminteri să continui să rîzi. Să umbli, să mănînci şi să ai opinii ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Aş fi atît de bucuros să am curajul de a face acelaşi lucru cu Maitreyi! Cartea aceasta îmi deschide atîtea porţi intime, încît a vorbi despre ea mi se pare un act de proprie devastare. Nu e o lectură pe care o judec. Este un ceas de viaţă proprie asupra căruia sunt silit să fac un oribil referat. Ar fi trebuit – toţi  cei care am citit Maitreyi – să oblonim în noi povestea asta şi să convenim a o trece în tăcere, fiecare păstrînd-o pentru consolările sau dezastrele lui personale.

Se zice că oamenii care supravieţuiesc unei mari catastrofe – un naufragiu sau un incendiu – nu vorbesc niciodată între ei despre ce s-a întîmplat. Maitreyi este un asemenea dezastru sufletesc. După ce ai închis cartea, viaţa din jur ţi se pare scăzută, mediocră, nici suficient de trivială măcar, cu toate orizonturile trăite. Pentru o bună bucată de vreme, Maitreyi te dezadaptează. Ţi se pare deşert să te duci la lucru, să saluţi, să scrii. Te apleci asupra vieţii tale, ca asupra unui destin străin. Îţi trebuie o convalescenţă de cîteva zile ca să revii la agenda ta de avocat, profesor, gazetar, sau ce se întîmplă să fii. În cazul nostru – din nefericire – critic literar.

Niciodată, exerciţiul criticii nu mi s-a părut mai sterp. Comentarii, comentarii… Ştiu atît de bine că există în Maitreyi un punct de foc pe care nici eu, nici nimeni nu-l va capta! Şi totuşi, iată, sunt gata să dau ocolul cărţii şi să precizez : “judecăţi de valoare”, ca un farmacist, care, cînd a spus preţul unui gram de mercur, crede că a spus ceva despre esenţa mercurului.

Simplul gînd de a vorbi despre cartea asta într-o cronică săptămînală, de a o înscrie deci într-o “mişcare literară”, de a o pune alături de alte nume şi opere, de a o încadra într-o categorie critică, acest simplu gînd mi se pare că este de la început o trădare, căci Maitreyi este un fapt unic, fără precedent şi fără urmare,  un fapt pe care ar trebui să-l iubim şi să-l înţelegem în afară de orice deprinderi curente de judecată critică.

Mă întreb cum anume voi face lămurit acest lucru şi, aducîndu-mi aminte că am scris în fiecare săptămînă aici despre atîtea cărţi bune şi proaste, nu ştiu cum să vă spun mai categoric că Maitreyi trebuie scoasă din rîndul lor, că nu este vorba acum despre o carte excelentă sau detestabilă, ci de altceva, pentru care toate formulele noastre critice sunt incuficiente. Talent, psihologie, emoţie, profunzime, atmosferă, construcţie etc., etc. Cît de inexpresive sunt jucăriile acestea critice.

Maitreyi le depăşeşte pe toate. Maiteyi îl depăşeşte pe Mircea Eliade  însuşi – nu în sensul că i-ar întrece posibilităţile de creaţie, dar în sensul că această carte trece dincolo de cariera sa de scriitor (“dincolo” nu înseamnă “mai sus” ci “pe alt plan”), dincolo de preocupările sale de cugetare, dincolo de problemele sale spirituale. Maitreyi este un miracol împlinit. Mircea Eliade, – acest Mircea Eliade cu care scriem în aceeaşi redacţie, cu care mergem la cinematograf, pe care îl necăjim şi care ne necăjeşte în discuţii amicale – el nu are în împlinirea acestei întîmplări miraculoase care se numeşte Maitreyi decît rolul unui martor. Fiecărui timp, probabil, îi trebuie o carte frumoasă despre iubire. Daphnis şi Chloe, Paul et Virginie. Maitreyi este această carte de iubire. Destinul l-a solicitat pe Mircea Eliade să o scrie şi să ne-o dea. Vedeţi, destinul ştie să-şi aleagă oamenii.

Cred cu atîta certitudine că Maitreyi este un fapt excepţional, încît nioci nu încerc să-l leg de antecedentele literare ale lui Mircea Eliade. Ar fi uşor – şi interesant, de altfel – să observăm în ce relaţii se află cartea aceasta recentă faţă de Isabel şi apele diavolului, dar ar fi vorba de relaţii strict artistice, adică neglijabile şi în orice caz de plan secund. Că viziunea de romancier a autorului s-a netezit de la Isabel încoace, devenind mai sobră, mai liniară şi mai fermă, se vede foarte bine din lectura lui Maitreyi. Dar acest lucru îl putam afla din alte pagini (“Jurnalul” publicat în revista Azi, de excepţională valoare pentru definirea scriitorului epic Mircea Eliade). Că problematica din Isabel, de un juvenil şi profund totuşi satanism, şi-a liniştit de atunci apele turburi, evoluînd spre un simţ tragic, mai puţin exterior, mai resemnat, mai împăcat cu sine însuşi şi atenuant, de un  vag umor, pe care întîile fapte literare ale lui Mircea Eliade nu-l aveau deloc, că neliniştea ce tăia adînc pînă la tumult şi confuzie, în paginile lui din primii ani, dinaintea plecării în India sau din anul întîi al şederii sale acolo, că această nelinişte, fără să se piardă, a luat de atunci forma matură de expresie şi căutare, o aflăm desigur, şi din Maitreyi, dar mai ales din alte pagini recente ale sale, din fragmentul romanului Victorii tipărit tot în Azi şi din aproape toate eseurile sale publicate anul acesta în Vremea, eseuri care vor trebui neapărat tipărite în volum, pentru a se înţelege că genul acesta abia cu Mircea Eliade începe să creeze valori originale la noi.

Dar, repet, este inutil să-i solicităm lui Maitreyi semnificaţii critice, pe care autorul ni le oferă larg în toate celelalte scrieri recente ale sale. Maitreyi trebuie păstrat pentru ceea ce are absolut unic, unicnu numai în literatura noastră, dar în literatura lui Eliade însuşi.

E neîndoios că istoria literară rom,ânească va păstra cartea aceasta pentru nenumărate argumente de ordin artistic. Într-o epică plină de averi, arendaşi, revoltaţi social de stil sămănătorist, cucoane sentimentale şi eroi superiori rataţi în provincie, într-o asemenea epică, oamenii, culorile, situaţiile, portretele lui Mircea Eliade însemnează o puternică şi decisivă revoluţie. Lucru pe care l-am remarcat şi altă dată cînd am vorbit despre tulburătoarea domnişoară Roth din Isabel. Paul Sterian  îmi spunea de curînd că plecarea lui Mircea Eliade în Indii echivalează pentru romanul românesc cu plecarea lui Delacroix înAlgeria pentru plastica franceză. Comparaţia mi se pare neasemuit de fericită. Cine a văzut vreodată o colecţie Delacroix, va verifica această apropiere. Mircea Eliade îi deschide romanului românesc ţinuturi umane noi, îi aduce prin ferestre brusc deschise, un alt cerc, o altă lumină, alte culori, de o intensitate pînă la el neştiută, psihologii, siluete, drame şi momente, dar inaugurează un alt drum în arta noastră literară.

Dar toate acestea, toate, rămîn sub Maitreyi. Findcă Maitreyi, după cum am spus pînă aici, continuă totuşi a fi altceva.

“Altceva”, e foarte uşor de spus. Ce anume însă ?

Nu ştiu. Un poem poate, o legendă, un mit. Vedeţi, tot ce vă pot spune despre Maitreyi, este o mărturisire personală, în nici un caz o precizare critică. O dată cu închiderea cărţii, povestea iubirii lui Allan şi a Maitreyi a trecut în mitologia noastră intimă, în rădăcinile cele mai adînci ale folclorului nostru personal. Îmi aduc aminte de tragedia aceasta, ca de un sîmbure nestins al unei dureri mari din trecut, din propriul meu trecut. Îmi aduc aminte, poate, de o noapte petrecută singur pe ocean. Îmi închipui că trebuie să fie un sentiment asemănător. Este un sentiment ireductibil, care nu se explică. Îl trăieşti sau nu.

Dacă ar ajuta la ceva, v-aş spune că e cea maio frumoasă şi mai tristă carte pe care am citit-o. Sau mi-aş corecta această confesiune categorică, amintind de alte pagini frumoase, de unele păoeme ale lui Baudelaire, de unele versuri ale lui Mallarme, de unele poveşti ale lui Turgheniev, de Pan al lui Knut Hamsun, de Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier… dar nu ajută la nimic. Misterul lui Maitreyi rămîne mai departe, închis ca un inel aruncat în mare.

Şi e cu atît mai greu de explicat acest mister, cu cît nu ştii de unde începe, totul fiind cuprins într-o derutantă simplicitate, de la prima pagină pînă la cea din urmă. Mircea Eliade este un scriitor lucid şi cele mai febrile pagini ale sale indică, în cele mai patetice momente, prezenţa unui ochi scrutător, ce nu iartă evadări lirice.

“Cînd iubesc cu adevărat pe cineva îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi aduc aminte”(p.9)

O asemenea observaţie (şi sunt multe în cursul acestei cărţi totuşi pastorală) ar putea să schimbe drumul povestei spre interpretări psihologice, probleme intime, căutări complexe. Ar trebui în orice caz să rupă cercul magic de incantaţie şi vrajă ce înconjoară drama din Maitreyi. Totuşi, prin nu ştiu ce inexplicabil dar de poet, cartea este construită pe elemente strict epice şi pe observaţii continuu lucide, fără lirism, într-o lumină calmă şi dureroasă de poem.

Din halucinanta rătăcire a lui Allan (p. 212-218) din această goană disperată, strivitoare, plină de cea mai năvalnică sfîşiere interioară, din aceste pagini pe care nu le recitesc fără strîngere de inimă, reţin totuşi curioasa paranteză de la pagina 216, atît de precisă, practică şi crudă în brutalitatea notaţiei :

“Straniu, cu toată durerea mea, eram conştient că port asupră-mi cinci sute de rupii şi, de cîte ori se apropiau oameni, duceam instinctiv mîna la portofel”.

Asemenea remarcă îl trădează pe romancier şi psiholog, pe observatorul exersat, pe căutătorul de detalii exacte. Este uluitor, repet, cum din asemenea trăsături epice se clădeşte o carte atît de vrăjită, purtînd peste toate imaginile ei obiective, ritmul unei emoţii care ridică cele mai uşoare detalii la o înaltă semnificaţie.

Bănuiesc că trebuie să fie aici, sub această definitivă simplicitate, foarte multă artă şi o extrem de subtilă tehnică. Dar mi-e cu neputinţă să discut opera din acest punct de vedere. Poate altă dată, mai tîrziu, la o a doua lectură, cînd voi fi uitat melodia cărţii, cînd voi fi pierdut gustul acesta inexprimabil de bucurie şi de moarte. Sunt cîteva rînduri în Maitreyi care exprimă cu multă linişte şi cuprinzînd nesfîrşite orizonturi lăuntrice acest sentiment pe care ţi-l lasă lectura cărţii.

“Aş vrea să fiu o buturugă, plutind a lene, senină, beată de apele Gangelui. Să nu mai simt nimic, să nu-mi mai amintesc de nimic. Oare nu poate fi un sens al existenţei această întoarcere la mineral, la cristal de pildă ? Să fii un cristal, să trăieşti şi să împarţi lumina ca un cristal…”

Poate că asta, sentimentul ăsta, este Maitreyi, poate că aici stă cheia legendei, punctul de foc al poemului, centrul care îi uneşte toate drumurile torturate şi i lepacifică. Vreau să întîrzii cît mai mult în această lumină şi nu consimt să o sacrific unei cronici. Îngăduie-mi, cititorule, să-ţi vorbesc altă dată edespre cartea lui Mircea Eliade. Te-am prevenit, de altminteri, că nu pot să o fac astăzi.

Mihail Sebastian

Ce părere ai despre această carte ? Dacă nu ai citit-o încă, ce mai aştepţi ?  🙂  

 

Read Full Post »

Mno, joaca

Habar nu am cum m-am lăsat antrenat în acest carusel de bloggeri care periodic îşi intersectează blogurile, oameni care se întîlnesc şi schimbă păreri pe teme pre-definite. Hmmmm, cred că psipsina are un rol aici dar, nu cred că va recunoaşte. 🙂 Oricum. Important mi se pare că în scurtă vreme, am reuşit să găsesc bloguri extrem de diverse, bloguri cu un conţinut pronunţat cultural, bloguri care promovează constant idei frumoase, bloguri care reuşesc să descreţească frunţi poate prea preocupate de latura politică a vieţii noastre a tuturor – indiferent de pe ce poziţie, bloguri care invită la un binemeritat răgaz, bloguri care demonstrează cu prisosinţă că oamenii pot petrece împreună clipe de frumuseţe indiferent de concepţiile lor, de pregătirea lor, de statutul lor social, bloguri despre care cred că promovează latura frumoasă a lumii în care trăim. Mulţumesc noilor mei prieteni şi mulţumesc şi prietenilor ceva mai vechi, care mă mai vizitează. Mă simt onorat de prietenia voastră şi vă mulţumesc, tuturor! 🙂 Continuăm joaca ? Sigur ca DA!

Insomniacilor şi nu numai, le reamintesc lastnightmusic.

Read Full Post »

La Mulţi Ani,  Jean Michel  Jarre !

Fișier:Jean Michel Jarre 2008.jpg

Read Full Post »

„O carte este mai mult decât o structură verbală sau o serie de structuri verbale, este un dialog stabilit cu cititorul său şi este tonul pe care îl impune cititorului şi este imaginea schimbătoare sau durabilă pe care i-o impune memoriei sale.”

 Jorge Luis  Borges . (citat primit de la Rokssana)

#

Ideea a plecat de AICI dar ne veghează ca de obicei, psipsina 

Au mai tăcut : lotusull  pandhoraa  aliceee  Zodrac  Alex  papornitacuvorbe  LOLITA  Gina  Peter  scorpio72  Sara  redsky  Niku  Carmen  demeter

Read Full Post »

Cine esti tu

Cine eşti tu, navigatorule tăcut care citeşti strădaniile noastre şi nu spui niciodată, nimic? De ce nu ieşi la lumină ? Eşti timid/ă ? De ce nu comentezi ? de ce taci ?

Eu îţi mulţumesc pentru strădania ta, de a citi ŞI acest blog dar, mă întreb iar şi iar, de ce taci ?

Ştiu că unora nu vă place ce citiţi aici, şi presupun că altora poate vă place. Am să-ţi destăinuiesc un secret cititorule tăcut : noi, cei care întreţinem un blog, cheltuim o mare parte din viaţa noastră, pentru a vă face cunoscute gîndurile noastre, trăirile noastre, părerile noastre, cu dărnicia omului care împărtăşeşte.

Dacă te simţi oarecum îmbogăţit de strădaniile noastre, a celor care blogărim împărtăşind, nu crezi că poate ar fi vremea să spui şi tu ce crezi despre ceea ce facem noi? Lasă-ţi timiditatea să doarmă în colţul anost al necomunicabilităţii şi îndrăzneşte să spui ceva. VORBEŞTE!

Cine eşti tu, bloggerule care rupi o bună parte din timpul tău dedicat familiei, pentru a ostoi tristeţi, pentru a ostoi nevoia de cunoaştere, pentru a ostoi nevoia de frumos a cititorilor anonimi sau nu, ai blogului tău? Ce te mînă pe tine în această luptă cu tine însuţi şi cu mass-media din ce în ce mai insidioasă*? Ce soi de daimon** te animă şi ce fel de ideal te motivează?

Indiferent cine ai fi tu, cititorule anonim, îţi mulţumesc. Oricine ai fi tu, bloggerule anonim sau nu, îţi mulţumesc. Împreună, cititori sau bloggeri, ne facem viaţa mai frumoasă. Împreună, regăsim plăcerea de a inter-relaţiona, împreună regăsim plăcerea de a împărtăşi, împreună regăsim puterea de a trăi mai frumos, împreună navigăm pe tărîmuri necunoscute, împreună formăm o comunitate superbă. Eu, vă mulţumesc cu drag, TUTUROR!

NB. Nu îi includ aici pe trolli sau pe postaci.

*INSIDIÓS ~oásă (~óși, ~oáse) 1) Care, sub masca aparent binevoitoare, ascunde gânduri dușmănoase, răutate; perfid; viclean. 2) (despre boli) Care începe fără simptome, mascând gravitatea reală. [Sil. -di-os] /<fr. insideux, lat. Insidiosus

**daimon = ce crezi că este un DAIMON?

Au mai întrebat cine eşti tu :  psipsina  griska  redsky scorpio  Carmen  Sara alberto  pisicaru

Read Full Post »

Toma Caragiu

Jean Constantin

 

Read Full Post »

Re-postari

ARDEI IUŢI . Doina Popescu – Brăila

            În lumea asta în care convieţuim obligaţi prin contemporaneitate, o lume plină de grosolănii, de miştocărie ieftină, de grobianism agresiv şi de manipulare insidioasa dar  mult prea eficace, Doina Popescu ne propune un remediu : un sănătos şi benefic hohot de rîs, în stare să ne panseze prea multele întrebări dureroase fără răspuns, sau cu răspuns ştiut de toată lumea dar nici-o dată asumat de cei vinovaţi.

            Doina Popescu – Brăila, ne propune NU un refugiu literar prin cărţile sale ci, ne propune un binemeritat mijloc de rezistenţă : umorul de cea mai bună calitate, dublat şi de fapt bazat pe cutumele sănătoase care încă rezidă cu îndîrjire în sufletele noastre, ale oamenilor neîntinaţi de ticăloşia în mijlocul căreia trăim, ticăloşie cu care în străfundul sufletului nostru nu ne împăcăm, nici în numele strămoşilor noştri sacrificaţi sau crucificaţi dar veneraţi, nici în numele durerilor noastre poate asumate însă trăite cu sau fără voie, dar mai ales, în numele copiilor noştri, care vor trebui să populeze lumea viitoare cu idealuri în care noi am crezut, idealuri pe care ei vor trebui să le ducă în sfîrşit, la împlinire.

            Ardei iuţi NU este o carte eminamente poliţistă. Nu este o carte poliţistă în sensul ştiut de cititorii versaţi, în genul romanelor scrise de Chandler sau de nemuritoarea Agatha Christie sau de draga şi autohtona noastră  Rodica Ojog Braşoveanu. Nu este o carte care să ne propună mistere de nedezlegat pentru mintea unui om obişnuit. Este o carte care devoalează tarele lumii în care trăim, tare care ne fac viaţa mult mai grea decît credem noi că merităm, cu toţii.

            Dar este o carte cu un format complet nou, care promovează un nou gen literar, PROZA AFURISITĂ. Fostă jurnalistă, de formaţie matematiciană cu valenţe vădit dar nemărturisit filosofice, antropologice şi istorice, pe deplin stăpînă pe mijloacele de investigare specifice acestor nobile profesii, ea a abandonat jurnalismul în momentul în care prostituţia intelectuală a devenit principala calitate promovată de noii moguli de presă. Şi s-a dedicat unei profesii de maximă dificultate : promovarea lumii în ipostaza sa cea mai apropiată de adevăr, adică nobila profesie de scriitor onest.

            În fond, Doina Popescu este o excepţională POVESTAŞĂ. Posesoare a unei experinţe de viaţă excepţionale, o viaţă extrem de bogată în întîmplări care mai de care mai semnificative, Doina Popescu rezistă tentaţiei de a-şi relata viaţa sa şi ne propune cu generozitate, poveşti în care fiecare se poate regăsi la un moment dat. Poveşti culese din realitatea trăită de ea, de familia sa, de prietenii săi, de cunoscuţii cunoscuţilor săi. Poveşti din care Doina extrage esentialul, îl generalizează şi ni-l restituie nouă, tuturor celor care credem că “ viata mea e un roman” cu precizia unei femei care ştie ce este zborul deasupra visurilor şi care ştie ca o veritabilă aviatoare licenţiată ,( este şi aşa ceva) să regăsească întotdeauna fără greş punctul de aterizare pe tărîmul realismului veritabil.        

            Cu greu reuşesti să nu descoperi în personajele descrise de Doina Popescu în cărţile sale un apropiat; fie că eşti chiar tu, fie că este un prieten de-al tău, sau măcar un cunoscut sau o rudă de a ta. Numărul personajelor descrise de Doina Popescu este extrem de mare şi tipologia lor este atît de diversă că practic, nu rămîne nimic în afara lumii în care trăim noi cu toţii, lume care ne înconjoară atît pe plaiurile noastre autohtone cît şi pe alte meleaguri.

            Ardei iuţi este numai cea de a treia sa carte care vede lumina tiparului. Vor urma  sînt sigur, multe altele. Este Ardei iuţi un roman poliţist ? Este şi nu este. Este pentru că are o intrigă specifică romanului politist, cu crime, mistere, întorsături de situaţie care îşi asteaptă deznodămîntul dar, în acelaşi timp nu este, pentru că pe parcursul cărţii, Doina Popescu găseşte răgazul de a ne spune povestea fiecărui personaj în parte. Amănunţind cu talent, numai esenţialul fiecărei vieţi descrise. Punctînd decisiv, momentele definitorii ale fiecărei existenţe. Şi îmbinînd cu măiestrie, punctele de conjunctură în care existenţele personajelor sale în care nu avem cum să nu recunoaştem chiar curgerea vieţii noastre, într-un concert care ne reuneşte : însăşi viaţa noastră, aşa cum e acum, pornind de la visurile învestite în noi de părinţii noştri,  visuri sublimate în speranţele pe care ni le facem noi, pentru urmaşii noştri.

            Intriga acestei cărţi nu este nouă.  Este veche de cînd lumea, dar modul în care intriga din această carte este rezolvată, aduce o nouă perspectivă : rezistenţa prin inteligenţa umorului în faţa vicisitudinilor vieţii imaginate de cei mai malefici dintre semenii nostri cu chip uman, dar fără substanţă umană, ticăloşii.

            Pe scurt, despre filonul principal al acestei cărţi : un ziarist extrem de bine cotat Gabriel Bar, este găsit ucis pe stradă, criminalul încercînd să însceneze un accident de circulaţie. Căpitanul însărcinat cu ancheta, are o misiune grea, pentru că ziaristul se învîrtea în lumea ameţitoare a înălţimilor zilei, de la oameni de afaceri cu alură de respectabilitate pînă la interlopi şi desigur oameni politici sau avocaţi importanţi. Toată această faună provine din lumea predecembristă a lichelelor ceauşiste de stat şi de partid şi din potentaţii serviciilor secrete securiste, care acaparaseră întreaga economie şi întreaga viaţă politică a ţării, sfidînd restul societăţii cu o deviză sinistră : “amnezia este de preferat glonţului”, proferată ameninţător oricui îşi băga nasul cu aere de justitiar, în treburile lor murdare. Ori tăceai participind la fraudele din ce în ce mai consistente, primind o mică parte din pradă, pentru o tăcere vinovată, ori neamurile tale pot să cheme preoţii şi dricarii, că de doctor nu mai ai nevoie. Nici măcar legiştii nu îşi mai fac meseria cu gîndul la adevăr. Nu toţi desigur, pentru că unii dintre ei, încă nu au fost înghiţiţi de uriaşa caracatiţă care sufocă întreaga societate spoliată prin metoda Mebo. Cu aceştia trebuie să lupte căpitanul Sultanu şi ajutorul său, locotenentul Barbu, mare fustangiu, care pentru actualele sau viitoarele cuceriri se numea Sorin, iar pentru fostele iubiri consumate şi pentru prietenele sale, căpătase porecla de Bubuici. Celelalte personaje care populează cartea, sunt aidoma cu personajele care ne populează nouă viaţa, oameni obişnuiţi, aduşi la exasperare de foştii şefi comunişti, metamorfozaţi în actualii patroni a tot ce mişcă în ţara asta : afaceri, politică, media, hălci întregi de cultură şi de sport, mare parte din religie şi desigur, patroni chiar şi pe lumea umbrelor, pentru că fără o pilă potrivită la locul potrivit, nici odihna de veci nu mai este chiar atît de sigură pentru fiecare dintre noi. Toate personajele ţes intrigi, se acuză reciproc, vina pare să fie greu de atribuit cu precizie cuiva anume, pentru că tînărul şi talentatul ziarist deranjase pe toată lumea cu anchetele sale, inclusiv pe poliţişti. Va reuşi căpitanul ajutat de locotenent să descîlcească acest viespar ?

            Puteţi să descoperiţi acest lucru citind cu maximă atenţie această carte scrisă cu plăcere, cu dragoste şi cu talent. Nu încercaţi să ghiciţi criminalul pentru că nu veţi reuşi. Doina Popescu pregăteşte pe parcusul acţiunii diverse situaţii ambigui, în care pică rînd pe rînd, aproape toţi protagoniştii pe post de cap de listă a suspecţilor, iar desele schimbări de situaţie fac deliciul şi uimirea cititorului. Să nu săriţi direct la sfîrşitul cărţii pentru a-l afla pe criminal, pentru că veţi fi în posesia unui adevăr incomplet.

            În plus de asta, cartea este foarte instructivă fără să aibă aerul de morgă academică şi greu îţi vine să te desparţi de dozele uriaşe de umor sănătos cuprinse în fiecare situaţie descrisă, în parte. De ce se numeşte această carte, ARDEI  IUŢI ? Asta va trebui să descoperiţi singuri, citind-o. Veţi afla totul, rîzînd în hohotele benefice ale unui rîs eliberator.

BLOGUL ZILEI : http://doinapopescu.wordpress.com/

 

Read Full Post »

Cu inima smulsă din piept RADU PARASCHIVESCU

La tîrgul de carte Bookfest 2008, printre atîtea alte delicatese literare, a fost lansată la standul Humanitas o carte tulburătoare : “Cu inima smulsă din piept”. Autorul, Radu Paraschivescu, veritabil artizan a peste o sută de traduceri şi a mai multor volume de succes, coordonator al colecţiei “Rîsul lumii” la Humanitas, avea să scrie aceasta carte special pentru colecţia “Cartea de pe noptieră”, coordonată de Ioana Pîrvulescu. Pentru o scurtă prezentare, să-i dam cuvîntul, autorului :

“Radu Paraschivescu s-a născut în 1960 în Bucureşti, şi a copilărit la Lugoj, unde a fost victima unui regim sever, pe bază de ciocolată de casă, peştişori de zahăr candel şi tort doboş. El s-a deprins asfel cu ideea că viaţa e dulce şi trebuie ronţăită lacom. La curent cu literatura, sportul, năstruşniciile televizuale şi cu ritualurile pisicilor, are obiceiul de a se îndrăgosti de echipe ( Real Madrid …) oraşe ( Praga, Roma …) sau imnuri ( Het Wilhelmus …). Se pierde în reverie cînd ascultă David Gilmour, tresare cînd aude “Monica Bellucci” şi l-a văzut, student fiind, de 12 ori pe Richard Dreyfuss în Adio, dar rămîn cu tine. Pierde 4 ore pe zi în faţa televizorului, ca un zevzec. Abstinent, dar cafegiu. Ironic, dar sentimental. Harnic, dar jucăuş. O aprigă mustaţă îi maschează bine, tandreţea. Se teme de avioane, chiar şi cînd îi fac daruri. Prezidează peste trei motani mizantropi şi-i înţelege din ce în ce mai bine. “ 

Subiectul cărţii este vechi şi bine-ştiut de cînd lumea, dar trist şi sfîşietor ca cea mai crîncenă durere : iubirea interzisă. “ E o poveste ciudată, cu accente sălbatice. Un poem crud dintr-o lume aşişderea.”  Consumată pe furiş, mereu cu fereală de lume, iubirea aceasta avea să aducă o atmosferă magică celor doi, şi multă suferinţă TUTUROR ! Inclusiv celor doi protagonişti. “În Portugalia, pietrele încinse de soare şi plesnite de vînt spun poveşti . […]Unii cred că totul a fost o scorneală hrănită de setea noastra de sînge. Alţii, invocă hîrţoage îngălbenite de timp[…] dar toţi sunt de acord că Ines şi Pedro, care acum îşi dorm somnul de veci […] au făcut curtea Portugaliei să se cutremure din temelii.

Pedro este urmaşul la tronul Portugaliei. “ …e iute la mînie şi crud. Îi place sîngele mai mult decit vinul. Pune preţ pe frumuseţea trupului şi nu dă doi bani pe agerimea minţii. Cum ar spune tata, cu gustul lui pentru paradoxuri, e de-o superficialitate profundă. Aşa îl caracterizează Constancia, viitoarea sa soţie hărăzită lui Pedro din raţiuni politice de către tatăl său, regele Afons. Constancia este însoţită pe drumul către curtea regelui Afons, de Ines, o copilă tocmai bine împlinită, pe post de însoţitoare şi tovarăşă de companie.

Una era brunetă, fragilă şi roasă în permanenţă de o mîhnire fără leac, cealaltă avea un păr blond, împletit în două cosiţe ca nişte cercei uriaşi şi părea nerăbdătoare să descopere viaţa în toate tonurile şi culorile ei.“

 Inevitabilul se produce. Între Pedro şi frumoasa Ines, se naşte instantaneu, o iubire vinovată. Consumată mai întîi pe ascuns, dar pînă la urmă atît de năvalnică fiind, iese la lumina zilei, că toată lumea află; şi soţia lui Pedro, Constancia, şi regele Afons şi curtenii, şi prietenii, şi duşmanii regelui. Încep să se ţeasă o seamă de intrigi , ţinta fiind evident tronul Portugaliei. Pînă la urmă, regele, nemaitolerînd situaţia, îi reproşează lui   Pedro că neglijează treburile de stat, pentru fetişcana aia care i-a sucit minţile.

 “ – Dar o iubesc ! – Numai oamenii liberi iubesc Pedro. […] Oamenii liberi. Fără coroană pe cap şi sceptru în mînă”.

Numai că lui Pedro, nu îi stă deloc gîndul la treburile de stat. “De îndată ce Ines pleca de lîngă el, se simţea vitregit. Sau, cum spusese chiar Ines, cu inima smulsă din piept”. Afonso nu putea tolera acestă stare de lucruri; şi  hotărăşte în consecinţă.

 “- N-am încotro. M-am gîndit îndelung şi n-am găsit altă soluţie. Dumnezeu să mă ierte, dar e pentru binele Portugaliei”. […] “Vă aşteptam. Ştiam c-o să veniţi, spuse Ines cu un calm care-i luă prin surprindere pe cei trei ucigaşi. Măritul a hotărît c-am trăit destul, am dreptate ? Ce-i drept, douăzeci şi opt de ani nu-s de colea”.

 Pedro, îndurerat, o dată ce află că asasinatul fusese pus la cale chiar de tatăl său, declanşează un război civil pentru tron. Cu trupe mai puţine, cu sfetnici militari mai puţin iscusiţi, pînă la urmă Pedro este înfrînt şi luat prizonier. Dar nu captivitatea îl doare pe el.

 “…în mai toate visele Ines îşi lipea de el trupul cald, căruia Pedro îi aflase toate tainele, şi-i şoptea […] : Cînd pleci, mă simt de parcă mi-ar fi smuls cineva inima. Rămîne un gol însîngerat. Un loc unde nu mai poate să crească nimic”.

Vremea trece, şi regele Afons pînă la urmă îşi dă obştescul sfîrşit. Firesc, Pedro devine al optulea rege al Portugaliei şi Algarvelor. Mai întîi, se îngrijeşte de locul de odihnă veşnică a adevăratei regine a inimii sale, Ines.

 “Real Abadia de Santa Maria de Alcobaca se găsea la 20 de leghe  de Lisabona şi semăna cu un vis turnat în piatră. Noul rege lăsase baltă treburile ţării şi poruncise construirea a două cavouri cum nu se mai văzuseră nicăieri în Portugalia. […]… la terminarea lucrării, oricine se va fi oprit în dreptul cavourilor avea să poată citi nu doar părţi din Cartea Sfintă, ci şi povestea de iubire dintre Ines de Castro şi Pedro Intîiul, al optulea suveran al Portugaliei”.

 Fragment din epilog

Ines şi Pedro I, n-au atins faima marilor perechi ale lumii : Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Daphnis şi Chloe. Compozitorii trecutului au preţuit-o pe Ines ceva mai mult decît scriitorii prezentului. Niccolo Zingarelli, Giuseppe Persiani şi James MacMillan i-au dedicat opere, Henry de Montherlant i-a scris o piesa de teatru. Atît. Pentru portughezi, în schimb, Ines şi Pedro sunt simbolul aventurii romantice şi al iubirii pînă dincolo de margini. Iată o poveste care nu a mai încăput în fado-uri, dar care a rămas scrisă în piatra celor două morminte din Santa Maria de Alcobaca. Acolo, Ines şi Pedro se odihnesc la cîţiva paşi unul de altul. Somnul îndrăgostiţilor nu se cuvine tulburat.

Mai e ceva de spus ? Sigur că mai E! 🙂

Au mai spus psipsina  Gina anaveronica  D\’AGATHA  lotusull  Carmen  Alina  carmen sima  andres  valentina

Read Full Post »

Duzina de cuvinte

 Ascultînd Rapsodia Română a Maestrului Enescu , am plonjat în copilărie. Frumoase amintiri. Mi-am amintit de marmelada cu care ungeam feliile de pîine neagră, la micul dejun. Mi-am amintit că nu se găseau pe vremea ‘ceea, decît cîteva feluri de săpun : de faţă, cheia şi calupurile de săpun pentru rufe. Se spăla numai manual, că maşina de spălat… Mi-am amintit cum tînăr imberb fiind, frecventam saloanele de dans, dar pentru mine, seducătorul tango a rămas un mare secret necunoscut. Secret care nu s-a lipit de mine, nicidecum. Nici acum nu ştiu dansa prea bine, dar, supravieţuiesc cumva, cumva! 🙂

Dacă nu dansez bine, măcar ştiu să ascult 🙂

Am vizitat mai deunăzi, locul copilăriei mele, loc de care mi-este tare dor; locul unde era şi un parc frumos, cu aleile umbrite de nişte nuci falnici, copaci în care noi copiii, ne jucam leapşa. Da, da ,da, nu vă miraţi! Jucam “leapşa în copaci” că nucii aceia, aveau coroanele apropiate şi puteam trece dintr-un copac în altul!

Eh, ce dezamăgire mă aştepta. Am văzut cu adîncă tristeţe, un loc defrişat. Am aflat că pe aceste locuri, se vor construi alte viloaie ale noilor profitori ai nesfîrşitei tranziţii către un viitor necunoscut, viitor neanunţat de nici-un mesager.

Hm… Gata cu scrisul că mă cheamă la mas (na! că s-a terminat pasta din pix şi de-aici tre’ să scriu cu demodatul creion). Gata. PA!

P.S. Aaaa. Era să uit. La masă, avem calcan. Îmi recomandă cineva, nişte vin ?

Vine şi desertuuul 🙂

¤¤¤

Cei care vor să se prindă în această joacă, pot citi regulile AICI  si  AICI 

S-au mai jucat : Carmen redsky anaveronica scorpio72  Sara  D’AGATHA  valentina

Read Full Post »

Revin la Cortazar. După umila mea părere, cartea sa de căpătîi, este ŞOTRON, o carte complexă, densă, cu multe sensuri existenţiale, pe urmele cărţii lui Italo Calvino, “Dacă într-o noapte un călător”, dar cred că Julio Cortazar este un maestru al prozei scurte, proză definită a fi ceva între schiţă şi nuvelă, proză cochetînd definitoriu cu momentul, proză perfect reliefată, în scrierile lui Borges.

Cel mai recent volum semnat de Cortazar  pe care l-am citit, se numeşte “Idolul Cicladelor”, volum alcătuit din  39 de povestiri de diferite întinderi, de la o singură pagină pînă la cîteva zeci. (două dintre aceste povestiri se regăsesc şi în volumul Bestiar). Oricare dintre volumele semnate de Cortazar, se potriveşte perfect pentru o lectură de vacanţă, sau o lectură pe furate (în tren, în tramvai sau autobuz, în avion…). Iar celor care nu ştiu că mă refer la Julio Cortazar nu la Ernesto, le dedic o melodie 🙂

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »