Face draga de psipsina ce face şi mă duce hăt hăt hăt departe îndărăt cu gîndul pînă la vremea copilăriei mele. Sunt unii care ştiu, sunt alţii care nu ştiu, dar sunt şi acum copii care cresc din păcate într-un concept păgubos, şi anume “copilul cu cheia la gît”. Adică acei copii care scapă supravegherii părinteşti din diverse motive. Părinţi ocupaţi, părinţi neinteresaţi de viitorul copiilor lor, sau părinţi obligaţi să muncească din greu (mai nou aşa zis în mod generic – căpşunarii), pentru a-şi întreţine familia. M-am numărat printre aceşti copii, long story, să revenim la subiect.
Am copilărit într-o casă dintr-un cartier bucureştean, o mahala – Rahova, cu personaje pitoreşti parcă desprinse din Groapa lui Eugen Barbu – într-o curte luuuungă dar îngustă, cu straturi de flori pe partea stîngă din care răsăreau şi cîţiva pomi fructiferi – un vişin, un cais, un piersic – iar pe partea dreaptă a unei alei betonate, era o casă stil vagon unde cîteva familii îşi duceau traiul într-una, două sau trei încăperi.
La mijlocul curţii aceleia era un puţ adînc cu apă limpede şi rece, iar în fundul curţii, magaziiile de lemne şi umblătoarea. Care va să zică, deşi trăiam în capitala ţării, trăiam ca la ţară… Mno, dacă am înţeles bine, mai sunt şi acum cartiere din centrul Bucureştiului, lipsite de canalizare.
Revenind la povestea mea despre pisici, spun.
Venind într-o bună zi acasă de la şcoală, cred că eram cam prin clasa a doua primară, am lepădat ghiozdanul, am pus mîncarea la încălzit – o plachie de peşte de toată frumuseţea – am aşternut masa, şi m-am dus să scot o găleată cu apă proaspătă din puţ. Cînd m-am întors în bucătărie, toate pisicile vecinului nostru, un om tare bun de altfel – vreo zece dacă ţin bine minte – se ospătau de zor din oala cu plachie. Vaaai şi-amar pe capul meu! Peştele a fost, este si va fi, o delicatesă pentru mine. Ce mai puteam să fac ? Nimic. Am rămas flămînd. Deci, nu am tocmai cele mai favorabile amintiri despre pisicile copilăriei mele.
Dar. Vremea trece, nu ? M-am căsătorit, şi taare mult mi-a mai plăcut să o alint pe soţia mea, cu un apelativ fain : miss pis pis! Şi iară a trecut vremea. Cînd băiatul nostru, Robert, a crescut şi a devenit mărişor, a stabilt cu de la sine putere, ierarhia casei noastre : eu am primit apelativul de motan şef, Silvia a fost în mod clar denumită, pisica cu gheare lungi, iar el se autointitula drept cel mai destoinic pisoi al casei noastre. N-avea el cum să înţeleagă atunci, că în casa noastră nu existau ierarhii, ci numai o frumoasă armonie care dăinuie şi acum. Dragul de Robi, a avut dreptate : el, chiar a devenit cel mai destoinic dintre noi…
Şiii, vremea iar a trecut… la un moment dat, am hotărît să-i dăruim copilului, un animăluţ de companie. Şi am luat un căţel drăguţel, o teckelită dulce şi adorabilă, pentru că aşa a vrut el, băieţelul nostru. El a botezat-o Lesi – era vremea în care se redifuza serialul cu acest nume dar, Robi se distra grozav să o cheme pe Lesi nu pe numele pe care i-l dăduse chiar el ci, cam aşa : pis pis pis la care Lesi, ciulea atentă urechile şi clătinînd din cap, pleca de lîngă noi demnă, ridicînd coada a dezaprobare.
Amintiri. Eh, ar fi mult mai multe de spus dar, deocamdată nu vă mai plictisesc.
Acum, am întîlnit pe net, alţi oameni iubitori de pisici care şi-au adus aminte ce a însemnat pisica sau pisicile, în viaţa lor. Îi găsiţi dacă doriţi, la aceste adrese : anaveronica scorpio72 labulivar redsky verovers Rokssana
