Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 11 septembrie 2011

Calea

Nu întotdeauna este important de unde pleci. Important este ţelul pe care ţi-l propui dar, mult mai importantă mi se pare mie a fi, calea pe care păşeşti pentru a ajunge acolo unde ţi-ai propus. O zicală care se pretinde a fi înţeleaptă spune că scopul scuză mijoacele cu un corolar la fel de îngrozitor şi anume, că în dragoste şi în război, totul este permis. Din pmdv această zicală este nu doar complet greşită dar, este pur şi simplu, extrem de nocivă.

Cred că de la astfel de premise au plecat atît copiii care au trecut prin şcoli ca acceleratul prin gări, cît şi profesorii care s-au pretat la ciubuc pentru a închide ochii la aceste veritabile fărădelegi. Pentru că a copia la examenele vieţii, înseamnă furt calificat multiplu. Cel care copiază avînd drept scop numai o bucată de hîrtie denumită pompos diplomă, se minte pe el, îi minte pe ceilalţi şi este un veritabil pericol la adresa întregii societăţi dacă, graţie acelei bucăţi de hîrtie este numit în funcţii importante.

Asta pentru că la capătul unui drum parcurs numai cu furtişaguri, tînărul absolvent nu este altceva decît un neisprăvit; nici intelectual nu este, nici meserie nu are şi atunci, care va fi aportul său la comunitate ? Fie va fi numit – tot cu pile, evident! – şef pe undeva de unde să-şi poată demonstra întreaga  incompetenţă, fie va deveni un specialist în tocatul frunzelor la cîini, adică un parazit care nu produce nimic dar consumă pe spinarea altora care muncesc şi pentru el.

Idem în dragoste sau în război. Dacă pentru a cuceri un bărbat sau o femeie utilizezi inclusiv mijloace mîrşave împotriva unui rival real sau ipotetic, nu vei cuceri de fapt, decît o iluzie care s-a îndrăgostit de o falsă imagine a sinelui tău. Aceasta este orice, numai iubire, nu! Şi garantat acest fel de cucerire va conduce mai devreme sau mai tîrziu, la drama despărţirii. Spun dramă pentru că pînă la trezire, fiecare dintre cei doi pierde timpul cel mai preţios din lume, adică propria sa tinereţe…

Iar în război, ştiţi şi dumneavoastră unde au dus falsele idei : invariabil, la genocid.

Sigur că este mult mai anevoioasă calea dreaptă şi nu întotdeauna cel care merge pe această cale ajunge la limanul pe care şi l-a propus. Dar este singura cale prin care o societate se poate dezvolta armonios, asigurînd generaţiilor următoare o viaţă mai bună poate, dar sigur mai demnă.

E limpede cred pentru orice om de bună credinţă că scopul nu scuză mijloacele decît dacă şi numai dacă, tot ce vrei să obţii, este o mare şi periculoasă iluzie, iluzie periculoasă atît pentru tine, pentru contemporanii tăi, dar mai ales, periculoasă pentru viitorul nostru, al tuturor, adevărata noastră bogăţie fiind, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri!

Merită viitorimea noastră, o cale calpă ?  

Acesta este răspunsul meu, la provocarea lui psi 

Au mai răspuns la provocare : anavero Rokssana Sara redsky papornitacuvorbe labulivar Scorpio72 Carmen Cita  d\’agatha

Read Full Post »

Habar nu am de ce această postare este printre cele mai căutate :

Portretul lui Dorian Grey

OSCAR WILDE

      “Artistul este creatorul de lucruri frumoase. Scopul artei este să reveleze arta şi să-l facă nevăzut pe artist. […] Nu există carţi morale sau imorale. Cărţile sunt fie bine scrise, fie prost scrise. Doar atît. […] Viciul şi virtutea sunt pentru artist material pentru o artă. […] Orice artă este în acelaşi timp aparenţă şi simbol“.

     Am selectat aceste cîteva gînduri ale lui Oscar Wilde, din prefaţa acestei cărţi, pentru că mi se pare că motivează destul de bine resorturile care l-au determinat să o scrie. “Portretul lui Dorian Gray a rămas cartea cult a generatiilor de ireverenţionişti, adevarata Biblie a celor certaţi cu decalogul corectitudinilor de orice fel. Fascinaţia dublului, seducţia cerebrală, luxul lascivităţii sau cultul artificialului sunt faliile mereu lunecoase pe care Wilde şi-a aşezat acest roman, carte folosită ca probă în teribilul proces care i-a grăbit sfîrşitul” – scrie Alina Purcaru pe pagina de garda.

     Cert lucru, această carte este densă şi foarte îndrăzneaţă pentru vremurile în care a fost scrisă. Avînd o construcţie relativ simplă, eşti sedus de la început de o amînare savant pusă în scenă, a unor lucruri pe care le tot aştepţi să se întîmple, iar cînd se întîmplă, eşti mereu surprins de deznodămîntul fiecărei întîmplări în parte.

     Doi prieteni, un pictor de talent, Basil, şi un ilustru reprezentant al clasei celor favorizaţi de soartă, a căror unică preocupare este să facă timpul să dispară în mod cît mai plăcut, lordul Henry, privesc un tablou în mărime naturală. Tabloul, neterminat încă, reprezintă un tînăr de o frumuseţe extraordinară, care pare să fie întruchiparea graţiei şi a bunului simţ. Dorian Gray, căci aşa se numeşte tînărul, este fructul de taină al unei iubiri vinovate. Crescut de un bunic autoritar, reuşeşte totuşi să-şi păstreze puritatea copilărească. În ultima şedinţă de pozat, tînărul este puternic impregnat de concepţia cinică despre viaţă a lordului Henry. O dată terminat, tabloul este apreciat ca fiind o capodoperă. Henry se oferă să-l cumpere cu orice preţ, dar Basil hotărăşte că tabloul aparţine de drept, lui Dorian Gray.

     Pe nesimţite, Dorian începe să se transforme. Dintr-un tînăr visator, vesel şi fără griji, devine cinic şi cît se poate  de pragmatic. Are un acces juvenil, se îndrăgosteşte de o tînără de 17 ani, actriţă în devenire, care îi împărtaşeşte iubirea. Pe punctul de a se căsători cu ea, îşi invită prietenii s-o vadă jucînd. Numai că tînăra actriţă, sub vraja iubirii, nu îşi mai joacă rolul cu dăruire. Crede că adevaratul rol al vieţii sale, este numai iubirea pe care o va împărtăşi cu Dorian. Dezamăgit, acesta rupe logodna şi pleacă. În mod absolut melodramatic, tînăra se sinucide. Acum se petrece o uluitoare transformare a lui Dorian Gray.

     La început, se lasă cuprins de remuşcări, însă în urma unei vizite a lordului Henry, devine insensibil. Din acest moment, pe seama lui Dorian, încep să circule tot felul de zvonuri. Nimeni nu ştie precis nimic, dar toată lumea bănuieşte că tănărul Gray devenise un individ imoral, corupt şi corupător. La un moment dat, Dorian priveşte tabloul. Cu stupoare, observă că dacă trăsăturile feţei sale rămăseseră la fel ca în momentul în care fusese imortalizat, tabloul se modifica pe măsură ce şi sufletul său trecea din infern în infern. Tabloul, în loc să mai oglindească puritatea tînărului de odinioară, reflecta acum întreaga statură căzută a unui individ decăzut, dedat la droguri, care frecventa incognito spelunci, şi cu porniri ambigui.

     Într-una dintre aceste escapade, este înşfăcat de fratele tinerei actriţe şi ameninţat cu moartea. 20 de ani îl pîndise fratele tinerei pentru a o răzbuna. Dorian, cu un remarcabil sînge rece, îl roagă pe acesta să-l privească la lumină. Înfăţişarea sa îl scapă : el încă avea trăsăturile din momentul în care fusese pictat. Îmbătrînirea în rele, era preluată integral de către tablou ! Îngrozit, Dorian începe să înţeleagă că este definitiv damnat. O întîmplare complet neprevazută, îl pune faţă în faţă cu pictorul. Acesta încearcă să-i explice în ce mod ajunsese sa-l idealizeze, dar în urma unei discuţii violente, Dorian îl ucide. Fără pic de remuşcare, după ce doarme netulburat, Dorian îl roagă pe un fost prieten să-l ajute să scape de cadavru. Apoi, îşi reia viaţa de huzur.

     Pînă cînd la un moment dat, în timpul unei vînători, încercînd să facă o faptă bună, îl roagă pe un vînător să cruţe viaţa unui iepuraş. Acesta refuză, trage, dar se descoperă că în loc să omoare iepurele, acesta ucisese un om. Hăitaş ? Nici pomeneală! Acesta era nimeni altul decît fratele actriţei, care înţelegînd că fusese tras pe sfoară, căuta alt prilej de răzbunare. De-abia acum înţelege Dorian Gray că viaţa sa nu mai poate continua decît dacă distruge acel tablou blestemat. Se întoarce acasă, înşfacă un cuţit şi se repede asupra tabloului. Numai că maleficul tablou are alte puteri, mai mari decît îşi inchipuie Dorian Gray. Cuţitul îndreptat spre inima tabloului, se îndreaptă de fapt direct către inima sa.

     “Cînd au pătruns înăuntru, au văzut pe perete un splendid portret al stăpînului lor, aşa cum îl văzuseră cu cîteva ore mai inainte, în toată minunăţia tinereţii şi a frumuseţii sale. Pe podea zăcea un mort îmbrăcat în haine de seară, cu un cuţit înfipt in inimă. Era încovoiat, plin de riduri şi cu o faţă respingatoare. Nu l-au recunoscut decît după inele”.

     De fapt, “Portretul lui Dorian Gray”, ascunde dureroasa nostalgie a lui Oscar Wilde, dupa propria sa puritate pierdută, sublimată magistral în propria sa arta.

     Cred că ar mai fi de spus ceva : în decembrie ’89 , noi, cu toţii, am pictat un portret al României care ar putea să renască. Să renască frumos. L-am pictat în imaginaţia noastră. Ce s-a întîmplat în aceşti 20 de ani, ştim cu toţii. Tabloul pictat de noi a devenit hidos, în timp ce speranţele noastre au rămas intacte : încă încercăm să credem că fiecare dintre noi, ar putea deveni un Dorian Gray, în stare să învingă tabloul devenit un coşmar. Măcar votînd, NU visînd! NU ?  Eu aşa cred.

 – – –

Voi, ştiţi de ce acest post are o căutare atît de mare ? Lămuriţi-mă, vă rooog!

Read Full Post »

Mai multe imagini la Costin Comba

Read Full Post »

Blogăreala şi blogroll-ul

Mi se pare fascinantă această lume virtuală în care vorba unui amic – nu-i dau numele în mod expres pentru că această idee probabil că îi străbate şi pe alţii – orice tembel, îşi poate face în cîteva minute un blog pe care poate să debiteze orice prostii, doreşte. E şi acesta un mod de concretizare a ideii de libertate de exprimare. Am pătruns în această lume relativ tîrziu, dacă este să mă refer la vîrsta mea biologică. Nu insist asupra faptului că acest lucru, respectiv apariţia acestei posibilităţi de exprimare nu a depins de mine ci de momentul concret dpdv istoric în care a apărut această posibilitate. Cu vreooo 20 de ani urmă.

Sigur că am intrat pe blogurile deja existente mai întîi citind, apoi comentînd; la început timid, apoi ceva mai hotărît pentru că mi se părea că am şi eu ceva de spus. Apoi, vorba amicului, am zis că da, da ce nu ? pot să-mi fac şi eu propriul meu blog, unde să debitez nestingherit, fel de fel de chestii. La început am fost entuziast; am tot postat tot felul de subiecte, apoi am început să am îndoieli. Chiar nu poate trăi lumea fără postările mele ? Sigur că poate, mi-am răspuns. Poate.

Am început cu cîteva chestii simple. Am făcut apoi destăinuiri. Am scris despre lecturile mele şi despre experienţele mele turistice. Am scris şi despre poziţia mea în diversele situaţii politice care ne frămîntă pe toţi – la care momentan, am renunţat. Apoi, am încercat să renunţ la blogăreală. Greu de făcut acest lucru … Se pare că blogăreala induce dependenţă. În fine.

Am adăugat în blogroll, mai întîi blogurile de suflet, pe care comentam la început; apoi am adăugat în blogroll, unele bloguri pe care le-am găsit în blogroll-ul acestor bloguri. Am adăugat aceste bloguri în blogroll, pentru că mi se părea că aceste bloguri, au ceva interesant de spus, deci merită citite; pe unele le-am şi ‘citat’ în rubrica mea, blogul zilei. Probabil că le-am adăugat, din lenea de a ţine minte adresele respectivelor bloguri. Alte bloguri, au intrat în categoria ‘favorite’, dar nu şi în blogroll-ul blogului meu. Unele bloguri, sunt în ambele moduri de accesare rapidă. Pentru că de fapt, aceasta a fost motivaţia mea : accesarea rapidă a blogurilor care mi s-au părut mie, interesante.

Am aflat ulterior, că există şi un soi de clasament al blogurilor, respectiv ZELIST. Mărturisesc cu mîna pe inimă, că nu mă interesează DELOC acest clasament. Are şi părţi bune acest clasament. Dar. Acest clasament nu are cum să coincidă, cu preferinţele mele. Am în blogroll-ul meu atît bloguri care sunt pe poziţii care ocupă locuri hăăăt departe de primele locuri, şi  am la favorite, bloguri care nu apar în blogroll-ul meu, dar sunt pe poziţii fruntaşe în acest clasament. Pe scurt, am pus în blogroll, ceea ce am crezut eu de cuviinţă, la un moment dat, sau altul.

Nu îmi pasă în mod deosebit cine mă pune sau nu, în blogroll. Cînd accesez un blog, acest lucru nu mă frămîntă. Citesc ce scrie acolo, şi cam atîta tot. Cînd am crezut că un  blog nu – mai – trebuie promovat, am scos respectivul blog din blogroll. Dar cînd am crezut că un blog merită cunoscut măcar de cei care accesează blogul meu, l-am menţinut.

Şi mai am ceva de spus : urăsc moderarea. Deviza blogului meu, este : intră cine vrea, rămîne cine poate; nu moderez  preventiv dar, banez fără pic de remuşcare ceea ce consider eu că trebuie banat. Voi cum procedaţi ? Şi de ce procedaţi cum procedaţi ?

Am repostat acest articol în urma unei idei venite de aici : http://fusaru.blogspot.com/ 

Au mai repostat chestii mai vechi cu parfum de readucere aminte veşnic nouă : psi anavero carmen sima Cita D\’AGATHA

Read Full Post »