Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for octombrie 2011

Mesaj către mine

Răspund iar, unei provocări propuse de draga de psi: mesaj către mine.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, nu reuşesc să plonjez suficient de adînc în cotloanele memoriei mele pentru a-mi aduce aminte care a fost primul mesaj al acestei lumi către mine. Chiar nu reuşesc. Cred totuşi că am mai spus odată ceva, despre un înger. O fi fost acea întîlnire cu îngerul meu, primul mesaj al lumii acesteia către mine? Posibil dar parcă, NU.


Cred că primul mesaj al acestei lumi către mine, a fost zîmbetul mamei mele, atunci cînd m-a privit prima dată, odată ce-am ieşit din pîntecele în care am fost zămislit şi ocrotit, pînă la ivirea mea, pe această lume. Mulţumesc draga mea mamă, oriunde ai fi tu, acum.

Trec lejer peste alte mesaje ale lumii acesteia care m-au potopit, mesaje care s-au adresat mai mult sau mai puţin explicit, către mine. Nu insist. Ştiţi cu toţii despre ce este vorba: educaţie primară, nevoia de ideal ( ce vrei să te faci cînd vei fi mare?), alegerea unei persoane cu care să-ţi împarţi viaţa sau nu, etcaetera, şamd.

Trec direct la lumea asta zbuciumată în care ne ducem zilele, aşa cum putem. Deci (ador cuvîntul aista care pre mulţi alţii, îi enervează 🙂 ). Deci, deci:

Primul mesaj consistent către mine, a venit imediat ce-am pătruns în lumea asta fabuloasă, a internetului. O doamnă (nu îi dau numele din decenţă), văzînd că numai  cîrcotesc pe diferite bloage, m-a luat din scurt: – Ia zi musiu: tu ai blog? Ca să ştim şi noi cine eşti, ce vrei şi ce poţi. WAW, mi-am spus înspăimîntat, care va să zică, dacă nu ai blog, nu exişti în lumea asta intens cibernetizată. Şiiiii, mi-am  făcut blog, că tot spunea un amic de-al meu (tot din virtual) că orice tembel îşi poate face un blog în cîteva minute, blog pe care să poată bate cîmpii, cum vrea. Iată deci, 🙂  cum a căpătat fiinţă, acest blog. Care va să zică, am intrat şi eu, în rîndul lumii. 🙂  .


Apoi. Bombardat fiind de mister goagăl, mi-am mai făcut un blog. Apoi. Bombardat  de multele cereri de-ale prietenilor mei din spaţiul virtual, mi-am făcut cont şi pe FACEBOOK.


Băăăi, fraţilor şi surorilor de pe internet. Mărturisesc faptul că habar nu am ce vrea acest feisbuk de la mine. Primesc la fiecare secundă cîte un mesaj către mine. Cică să fiu prieten cu te miri cine. Oameni despre care n-am auzit niciodată, vor să fie prietenii mei. Oameni din spaţiul public, acceptă să fie prietenii mei. Am văzut că unii utilizatori de pe fb au mii de prieteni! Prieteni? Ce este pînă la urmă acest facebook? Cum să interpretez eu, toate aceste mesaje către mine? Ştie cineva? Mă poate ajuta cineva să pricep, de ce este acest fb mai relevant decît un blog?  Aştept de la voi, un mesaj către mine. Mesaj lămuritor. Dacă voi neglija fb, înseamnă că nu mai exist?

Sigur că am exagerat. Totuşi. De ce se îmbulzeşte lumea aşa de tare sau de mult, pe facebook?

Deci. 🙂  Aveţi ceva de spus?

Pînă una alta, au mai spus despre aceste mesaje, şi: Vero şi redsky şi abisuri şi Carmen şi cita şi scorpio şi anaid şi virusache

şi cristiangheorghe şi almanahe şi rokssana şi d\’agatha

Read Full Post »

După o idee a lui Costin Comba astăzi vă prezint imagini de pe Montserat, Catalunia

.

.

.

.

.

.

.

Read Full Post »

Dacă tot am ajuns pe un munte din Catalunia-Montserat, găsesc potivit să reiau aici, o postare din călătoria mea, în Grecia.

Kalambaka

Aseară, am privit din nou aceste imense formaţiuni granitice, de pe balconul camerei  unde stăm, Hotel Kostas Famissi. Seara, sunt luminate. Eu văd cam vreo sase (din 1100 !), că restul orizontului este ocupat de alte clădiri apropiate. Şi de întuneric. A patra din stânga, pare un chip uman, cu ochii mânioşi, cu nas grecesc, sprâncene stufoase şi bărbie ascuţită. Cu un soi de cuşmă pe cap. Eram conştient că nu este decât jocul de lumini şi umbre, amplificat de imaginaţia mea.

Dimineaţa, bineînţeles că nu se mai văd decât nişte gigantice roci monolitice şi atâta tot. O să mai vedem noi ce-i cu pietroaiele astea! Nu pot fi meteoriţi pentru că oricare dintre ele ar fi produs nişte cratere gigantice. Să fie munţi de încreţire nu prea cred, zonă vulcanică nu ştiu să fie …

Dacă vrei, poţi citi restul acestei postări, AICI

Cuvinte din trecut găsiţi – şi citiţi – şi la psi şi la Gina şi la Vero şi la Sara şi la carmensima şi la baltazar şi la kadiasfood

Read Full Post »

Aseară, după ce-am mai descîntat cîteva pinta de cervezza am adormit buştean. Habar n-am cum a trecut noaptea dar pe la opt ne-am trezit şi după duşul de rigoare ne-am îndreptat agale către ultimul mic dejun din acest minunat sejur petrecut pe pămînt catalan. Nu pămînt spaniol ci, pămînt catalan. Practic, Spania nu există. Şi nici spanioli. Spania este un nume generic sub care 17 provincii diferite sunt reunite sub autoritatea formală a regelui. Fiecare dintre aceste provincii este autonomă. Două dintre aceste provincii doresc autonomie deplină – Catalunia şi Ţara Bascilor – pentru că sunt cele mai bogate deci, contributoare nete la bugetul comun. Dar nu toţi catalunezii (nu ştiu cum este în Ţ.B.) doresc desprinderea de Spania şi implicit de U.E. Numai vreo 20 % dintre ei, dar aceştia sunt foarte încăpăţînaţi.

Pentru a marca definitiv ruptura de taurul spaniol, în Catalunia coridele au fost interzise, iar în locul taurului spaniol, simbolul catalunezilor a devenit măgarul, simpaticul animal renumit pentru hărnicia şi cerbicia de care dă dovadă.

Dacă pînă în 1980, limba catalană a fost interzisă (de Franco) de atunci încoace limba catalană şi-a intrat pe deplin în drepturi, mergîndu-se pînă acolo încît limba spaniolă să fie considerată limbă străină. Peste tot, plăcuţele indicatoare sunt scrise în spaniolă şi în catalană. O frumoasă vorbă circulă cu mîndrie printre aceşti bravi oameni şi este vehiculată către vizitatori. Anume, că fiecare catalunez, pe lîngă limba maternă, mai ştie cel puţin o limbă străină: spaniola. 🙂

Glumă sau nu, aceşti oameni foarte mîndri se achită cu profesionalism de îndatoririle lor de gazde. Cu o excepţie sau poate două, am întîlnit numai oameni dornici să se facă utili pentru a ne face şederea cît mai plăcută. Ceea ce le-a reuşit de minune. Ne-am simţit minunat iar atunci cînd va fi posibil, vom reveni. Nu în ultimul rînd, trebuie să mulţumin celor două ghide care ne-au condus paşii prin acest periplu cu pricepere, Silvia şi Ramona, două românce destoinice care muncesc în Spania şi care ne-au fost de mare ajutor.

Muchas gracias, Catalunia! Ole!

Read Full Post »

Montserat

După ce am mai cules de prin alte staţiuni nişte turişti, omnibusul este acum, plin. Pe Muntele Montserat (muntele ascuţit) vom vedea o catedrală benedictină, un muzeu cu picturi pe mai multe categorii (perioada preistorică, medievală, contemporană), printre acestea fiind şi lucrări ale lui Dali şi ale lui Picasso precum şi ale unui artist contemporan care a decorat aeroportul dinBarcelona, Juan Miro.

Şi aici, Antoni Gaudi este prezent. Capela cu bustul Maicii Domnului, este decorată de marele arhitect genial. În faţa bisericii, este desenat pe caldarîm un punct de încărcare cu energie pozivă. În partea dreaptă se deschide un coridor prin care pătrundem printr-un şir de capele pînă ajungem în capela cu bustul Maicii Domnului apoi, ieşirea se face printr-un alt coridor denumit drumul lumînărilor. Credincioşii cumpără lumînări (autoservire) pe care fie le depun aici, fie le iau acasă pentru altarul familiei.

Intrăm şi în biserica cufundată în tăcere şi semiîntuneric şi ne reculegem pioşi cîteva momente. O orgă subliniază cu discreţie,  momentul suav de pace şi de linişte.

Afară, deşi însorită, vremea începe să se zburlească. Un vînticel deocamdată firav ne aduce aminte că suntem încă în miezul toamnei. Peisajele sunt uluitoare. Aici, cei care au timp de adăstat, se pot caza lesne. Şi au motive să stea cîteva zile pentru că au ce vedea şi ce face. Trei teleferice înconjoară muntele pe trei direcţii arătînd peisaje care îţi taie răsuflarea. Un funicular te urcă pînă pe vîrful muntelui, iar o cremalieră te coboară pînă la poalele muntelui, unde este o mică aşezare. Nenumărate trasee turistice îi invită pe drumeţi la plimbare pe cărările bine marcate ale acestui munte. Cîteva telescoape de mare putere îţi aduc peisajele din zare mai aproape, ca prin magie. Neavînd prea mult timp la dispoziţie, am ales să urcăm cu funicularul.

.

.

Dacă la sosirea noastră aici, vremea a fost destul de bună, la orele 18 este deja răcoare, iar firişorul acela de vînticel s-a înteţit destul încît să ne facă să ne refugiem în autocar. Cineva din grup aruncă o remarcă: – Ce-a făcut Udrea în turism? – Ce-au făcut şi cei dinaitea sa, răspunde altcineva. Dragilor, vă rog eu frumos să nu mai visaţi cai verzi pe pereţi. În România, turismul va deveni măcar unu la sută din ceea ce trebuie să fie, peste vreo sută de  mii de milenii. Clar? Am mers sute de kilometri prin Catalunia şi nu am întîlnit nici măcar o singură intersecţie. Chiar şi acest munte este străbătut de şosele de o calitate impecabilă, cu pasaje, etc. Nu mai fac nici-o comparaţie. Doare.

În mai puţin de o oră, ajungem iar, la Barcelona. Intrarea în Barcelona se face printr-o reţea de autostrăzi şi de pasaje, fiecare dintre ele mergînd într-o direcţie anumită a oraşului. Planificarea timpului se poate face cu rigurozitate. Exact la vremea preconizată, am ajuns prin Montjuic în Piaţa Spaniei pentru a asista la spectacolul oferit de Fîntînile Magice. Şi aici, cuvintele sunt de prisos aşa că, vă invit să priviţi acest clip. Vă asigur iar, că merită fiecare minut.

Fîntînile magice 

După acest spectacol sublim, luminile de noapte ale Barcelonei nu ne mai impresionează. Ieşim la autostradă şi cu 120 de km. la oră, ne îndreptăm către ultima noapte pe pămînt catalan.

Read Full Post »

Astăzi iară vom vrăji-slove propuse de psi-slove care împreună-vor da o lectură bună:

Deşi pare copilărească,  joaca asta de-a duzina este destul de solicitantă. Iată-mă şi pe mine ajuns la o duzină de duzini. După prima încercare, m-am prefăcut că plouă timp de vreo două luni de zile citind la duzinari, poveşti fără egal. Apoi, n-am mai putut rămîne indiferent şi m-am prins în acest carusel de pe strada literaturii cu texte scurte dar foarte bune, la fel de bune cum este un cub de zahăr la o ceaşcă de cafea turcească, lîngă care aşteaptă să fie savurate un coniac dublu şi un pahar de borviz, stînd la o masă de pe o terasă lîngă tine draga mea, privind în zare la incredibilul albastru-peruzea al cerului senin, şi ronţăind alene un biscuit crocant.

Aceste 12 slove mi-au amintit de scurta şedere la o terasă de  lîngă plaja staţiunii Lorette del Mar, în aşteptarea catamaranului cu care am fost în staţiunea Tossa del Mar. Deja, sînt străbătut de nostalgii…

Cu drag s-au învrednicit – şi cu slove-au duzinit: prima, a fost scorpio .

Apoi s-au înscris vioi, cu texte de mare soi: abisuri Vero carmensima lagrig almanahe redsky diana rokssana

labulivar Sara Gina cristiangheorghe valentina Carmen

Read Full Post »

Ruta albastră

Urcaţi iar în omnibus, privim fascinaţi în toate părţile. Barcelona este un oraş imens, dezvoltat preponderent pe orizontală. N-am văzut prea multe clădiri înalte; cît despre zgîrie nori nu cred să fi văzut vreunul. Intersecţiile sunt foarte dese, străzile sunt destul de înguste dar circulaţia este destul de aerisită datorită marelui număr de motorete şi motociclete aflate în trafic, în locul voluminoaselor autovehicule în care se lăfăie mafioţii din romanica.

Urmează şi prima noastră mare dezamăgire. Eram croiţi să ajungem pe Muntele Tibidabo din apropierea Barcelonei unde am fi vizitat o catedrală, Temple de Sagrad Cor.

Tot aici se află un turn de telecomunicaţii, o pădure şi un parc de distracţii. Rămîne să le vedem altă dată perntru că, am ratat locul unde ar fi trebuit să coborîm din bus. Neavînd încotro, parcurgem întreg circuitul bleau şi ajungem iar, în Piaţa Catalunia. Măcar să vedem Catedrala Gotică. Cum simţul meu de orientare spune una, iar flerul Silviei spune alta, întreb la punctul turistic şi capăt cu totul alt răspuns. Mai întreb pe cineva şi capăt altă rezolvare a dilemei. De ce? Simplu: catalanii socotesc limba spaniolă ca pe o limbă străină, celelalte limbi nu prea le plac, iar dacă nu ai noroc să întîlneşti un om cumsecade, nu afli nimic. N-are rost să insist mai ales că vremea a cam zburat şi trebuie să ţinem cont şi de faptul că drumul pînă acasă durează totuşi, aproape două ore. Aşa că, în loc să vedem catedrala gotică, am văzut cartierul gotic, adevărat labirint în care dacă nu eşti atent pe unde umbli, rişti să te rătăceşti şi cum tocmai am văzut ce răspunsuri primeşti la întrebări, nu prea este recomandabil. 🙂

Mai facem o tentativă de a vedea piaţa de pe Rambla. Uraaaa! Am reuşit. De data asta, am găsit deschis. Am filmat pe săturate şi cum vorbele sunt de prisos, iată filmul:

Pînă la urmă, oboseala şi foamea îşi spun cuvîntul şi căutăm o terasă unde comandăm cîte ceva. Cam sleite mi s-au părut bucatele. Caneloni am vrut eu, hamburgher Silvia. Cum tocmai se anunţă ceva nori de ploaie, cerem, nota de plată şi valea. La un moment dat, se aude o pocnitură. Sigur de mine, spun: s-au lovit două maşini. Nu trece mult şi se mai aude una. Hm. Şi încă una. – Atentat spune Silvia. – Nu aşa sună o bombă, spun. Poooooc, a patra bubuitură. Ce-o fi, o fi! Noi plătim şi plecăm repejor. Staţia este la doi paşi, coborîm, introducem tichetele şi odată ajunşi pe peron, iată-mă şi ghid de ocazie. – Staţiunea Suzana? Mă întreabă în engleză un grup de tineri. – De-aici zic. Şi dau explicaţii complete, că doar sînt veteran de-acum, după ce-am parcurs drumul de trei ori, deja. 🙂

Tocmai am ieşit din subteran la marginea Barcelonei, norii se văd parcă şi mai negri, amintindu-ne că de fapt, suntem totuşi la jumătatea lunii Octombrie. Vara s-a dus, toamna este la jumătate iar iarna abia aşteaptă să vină. Dar pînă atunci, mai e. Mîine vom merge la mănăstirea benedictină de pe Muntele Montserat şi înapoi la Barcelona în Piaţa Spaniei, pentru a vedea fîntînile magice. Ole!

Read Full Post »

Sagrada Familia – 2 

Despre un scurt istoric al acestui aşezămînt fabulos, am scris AICI.

După ce înconjurăm cu omnibusul pe trei laturi această uluitoare construcţie

şi după ce stăm cuminţi la rînd mai bine de o jumătate de oră, intrăm.

Mai întîi, filmez o machetă a Sagradei Familia, aflată lîngă intrare.

Lumea forfoteşte. La intrarea în Basilică, pe patru coloane sunt patru inscripţii care amintesc de cele patru  Evanghelii ale Noului Testament: Ioan 13-27, Marcu 14-45, Luca 22-60, Matei 27-19.

Intrăm şi brusc, rămînem fără grai.

.

.

.

Interiorul este fabulos decorat şi este incredibil de luminos. Am impresia că dacă exteriorul Basilicei este dedicat în majoritate Vechiului Testament, interiorul este dedicat exclusiv Noului Testament şi luminii cristice: eu sînt calea şi lumina a spus Iisus, iar acest lucru se simte din plin, aici.

La subsol se află o capelă unde presupun că se ţin slujbele.

N-am fost preveniţi, deci; trebuia să trecem şi printr-o situaţie neplăcută. Cei care vor să urce cu unul dintre ascensoarele Basilicii, trebuie să spună ora la care doresc ascensiunea. Cum nu am priceput ce voia catalanul acela de la casa de bilete, mi-a trecut cu de la sine putere o oră pe biletul de intrare, oră care trebuie respectată cu sfinţenie. Nu poţi să urci mai devreme de ora fixată, nicicum. Cerberii care păzesc ascensorul îşi etalează în faţa bieţilor turişti neinformaţi, întreaga splendoare a tiraniei scoasă la iveală din micimea omenească de drogul suprem: PUTEREA! Puterea cerberilor de a nu te lăsa sa urci mai devreme de ora fixată nici măcar dacă la un moment dat, nu este nici-un amator de urcarea o leacă mai aproape, de cer.

În fine, ieşim din Sagrada Familia şi pornim să completăm turul de oraş cu omnibusul bleau.

ps. vă rog să priviţi clipurile. În două dintre acestea, veţi putea asculta orga care porneşte automat pentru cîte două minute, la fiecare oră exactă a zilei.

Read Full Post »

În tren spre Barcelona

Astăzi mergem iar la Barcelona hotărîţi să vedem Sagrada Familia în interior. Ca şi ieri, mai întîi luăm autobuzul pentru Blanes. Plecările sunt foarte bine puse în acord cu mersul trenurilor-navetă cu care ajungem la Barcelona. Şoferul autobuzului este şi ghid, controlor, încasator. Dacă nu ai apucat să iei bilet din autogară, nu-i nimic, plăteşti aici acelaşi preţ. Deşi majoritatea călătorilor au bani potriviţi, şoferul poate să dea rest la orice bancnotă şi o şi face cu calm. Imediat ajungem în gară şi ne urcăm în tren. Biletul (combinat) l-am procurat din autogară deci, nu sunt probleme. Chiar dacă nu ai avut timp să-ţi procuri bilet, tot te poţi urca în tren pentru că eşti controlat de bilet la ieşire, nu la intrare. Dacă nu ai bilet, nu poţi ieşi din gară pînă nu achiţi contravaloarea călătoriei. Cel puţin, aşa am înţeles eu.

Iar avem parte de spectacol. A venit moşulică şi ne cîntă iar, din muzicuţă. Numai că astăzi are bietul de el, concurenţă: în primul vagon şi-a făcut apariţia un mandolinist. Noi suntem în vagonul trei deci concertul mandolină-muzicuţă se va da în vagonul doi. 🙂 Nici unul nici celălalt, nu par a fi români. Din goana trenului văd pe geam pe partea stîngă Mediterana iar pe partea dreaptă staţiunile care încă sunt pline de turişti. Între staţiuni se văd cîmpuri cultivate cu roşii pe jumătate coapte şi livezi de măslini. Sînt surprins de numărul mare de anunţuri EN VENDA atîrnate pe clădiri mai noi, mai vechi, hoteluri sau nu, unele aflate în curs de construcţie. Criza? Ajungem la Piaţa Cataluniei, coborîm din tren şi urcăm la suprafaţă. Astăzi vom face turul oraşului Barcelona cu circuitul de omnibuse bleau.

Dar nu după multă vreme coborîm, la Sagrada Familia, obiectivul principal al călătoriei noastre, opera de care se leagă numele şi renumele mondial al Marelui Gaudi. Dar despre asta pe larg, în postarea următoare.

Read Full Post »

Flamenco

– Flamenco provine din îmbinarea culturii ţiganilor veniţi din India în aceste locuri stăpînite de arabi care au fost toleranţi atît cu creştinii şi cu evreii cît şi cu ţiganii. Flamenco reprezintă poveşti de viaţă transpuse în dans pe fond muzical. Ole, nu este decît o interjecţie fără încărcătură semantică (un soi de iuhuuu). Dansul şi muzica pot exprima dragoste, ură, sau orice altceva dar, cu multă pasiune – ne-a spus Ramona, în drum spre sala de spectacol.

Şi aici ca şi la castel, spectatorii sunt aşezaţi la mese, unde se mănîncă şi se bea dar, pas de fumează. De altfel, am fost avertizaţi iar că în Spania, fumatul în locuri închise, este strict prohibit. În aşteptarea trupei de flamenco (era să spun flamencari) un pianist şi un trompetist umplu atmosfera cu ceva între jazz şi zgomot de fond întrerupţi din cînd în cînd de o blondă apetisantă care vocalizează unduindu-se lasciv. Sala are o acustică înfiorătoare aşa că nu pot spune dacă vocalizele blondei au valoare de melodie, au ba. Deocamdată, toată lumea se întreabă ce va urma. Flamenco? Rămîne de văzut dacă şi ce soi de văpaie va fi (flamenco de la flama – flacără – în latină).

N-am reuşit să aflu cum se numeşte blonda. Apare în scenă un bărbos care se va dovedi a fi prim solistul de voce al trupei de flamenco. La fel ca şi la castelul aşa zis medieval, face apelul pe naţiuni. Majoritari şi aici, ruşii. Solistul încearcă apoi, o nessum dorma. Încearcă. Reuşeşte? Nu prea. Apoi interpretează cîteva melo pe fondul unui tablou cu Pavaroti. Acum înţeleg de ce nu avem voie să filmăm sau să înregistrăm. Solistul are voce dar, ori sala are acustică proastă ori repertoriul nu este bine ales. În final îi reuşeşte destul de bine o cascadă de muzici a-la-ruska-bre. Ruşii sunt bineînţeles, în delir!

A început flamenco. Foarte mult ritm, foarte bună coordonarea, dar cam mult zgomot. Podeaua lovită violent cu tălpile şi cu nişte bastoane ajutătoare vibrează în toată sala pe fond de castaniete şi transmite un sentiment de aşteptare pentru mai mult. Periodic, flamencarii se opresc şi izbucnesc în aplauze. Tot periodic se stinge lumina şi se schimbă decorurile. Pînă aici, nici o deosebire faţă de aseară. Decît că la castel, am avut voie să filmăm.

Pînă s-a schimbat decorul a cîntat o altă solistă acompaniată de un pianist, un chitarist şi doi percuţionişti în timp ce patru fete focoase aplaudă ritmat. Începe să-mi placă. Apare şi solistul de dans al trupei, un pletos îmbrăcat în alb care începe să mărunţească în paşi repezi podeaua îtr-un ritm din ce în ce mai crescendo. OLE! Chiar este magnific! Plus de asta, sangria nu este tocmai rea. Dacă ai atmosfera potrivită, este chiar foarte bună! 🙂

Urmează un pas de step cu trei bărbaţi îmbrăcaţi în costume albastre, succedaţi de patru fete îmbrăcate în portocaliu, pe fond de albastru-electric-gri cu nuanţe de roz. Superb! Este totuşi diferit de spectacolul de ieri. Parcă mai profesionist. Cred.

Urmează ceea ce eu am denumit, “momentul MALAGAMBA”. Un recital de virtuozitate. Nu este deloc simplu să baţi podeaua în ritm coerent de circa 15 ori pe secundă cu fiecare picior în parte, realizînd o sonoritate onomatopeică perfectă. O adevărată măiestrie! 2000 de oameni aplaudă la unison minute în şir în timp ce artistul mîndru nevoie mare, ne scrutează triumfător şi ne întreabă în toate limbile pămîntului, dacă mai vrem. Sigur că da, urlă mulţimea aşa că neobosit, artistul reîncepe să toace din ce în ce mai mărunt şi mai rapid, podeaua. Spectacol deplin!. Hotărît lucru, trupa de astăzi chiar este profesionistă; totuşi; nici ieri nu am văzut nişte amatori. Se pare că pe aceste meleaguri, flamenco este un soi de sport naţional.

Mă întreb cu tristeţe, cîţi dintre cei care aplaudă aceste spectacole, au auzit de Sergiu Malagamba.

Spectacolul se apropie încet, de sfîrşit. Nu înainte de a urmări un scurt recital de solo al fiecărui membru al trupei, aplaudat la scenă deschisă de solistul principal. Un recital de chitară readuce sala în delir dar, surpiză: după recitalul de chitară, au venit fetele să danseze pe mese. Îmbrăcate desigur, în galben ca să stîrnească gelozia femeilor prezente la specatacolul urmărit cu ochii holbaţi de bărbaţii înfierbîntaţi. 🙂  OLE!

Momente de la finalul spectacolului, cînd am avut voie să filmăm.

 

 

Restul spectacolului este pe casete disponibile la 15 euro. Ole! 🙂

Read Full Post »

Older Posts »