În drum spre Barcelona
A venit Silvia, ghida noastră vorbitoare de limbă română care s-a scuzat pentru aseară şi ne-a promis că astăzi, ne va face la toţi, pe plac. Ne-a distribuit cîte un pachet cu hrană rece (picnik – spune ea) ne-a urcat într-un autocar şi ne turuie la foc automat cum putem ajunge din această localitate, Llorete del Mar, în alte localităţi, inclusiv la Barcelona, pe cont propriu. Trebuie să recunosc faptul că infrastructura de transport este pusă la punct şi funcţionează cu precizia unui ceas elveţian. Voi reveni la acest aspect.
Refacem pe lumină drumul parcurs aseară, pe întuneric.
Deja căldura a luat în stăpînire tot; haina care dimineaţa m-a ocrotit de răcoare, acum mă incomodează şi o azvîrl cît colo, ca un nerecunoscător. 🙂 Am ieşit din localitate (nu spun staţiune pentru că de-a lungul coastei, sunt localităţi în toată regula, cu industrie, agricultură etc, turismul reprezentînd numai o parte din activitatea de zi cu zi a catalanilor) şi punem cap compas Barcelona. Este o zonă colinară, pe ambele părţi ale drumului sunt nenumărate hoteluri, restaurante, benzinării şi locuinţe, fie în vile elegante, fie în blocuri. Peste tot, curăţenia străluceşte. O imensă reţea de pasaje sub şi supra terane fluidizează traficul. Am parcurs circa 500 de kilometri în Catalunia şi nu am întîlnit nici măcar o intersecţie! Pe marginea drumului, acolo unde terenul o permite, am văzut furtunuri de irigaţie, exact ca în Israel. Diverse culturi acoperă fiecare bucată de teren iar din loc în loc măslinii îşi etalează rodul care va fi cules în Decembrie.
Soferul, Eduardo, ne spune Olaaa! şi ne asigură că dacă am uitat să luăm de la hotel, are la dispoziţia noastră sucuri, apă şi bere, contra cost, evident. Bine şi aşa! 🙂 Şi ne mai spune Silvia că şoferul ne roagă să nu mîncăm în autocar. Lesne de înţeles, de ce.
Silvia noastră (ghida) ne face o incursiune în istoria zbuciumată a Cataluniei. Amănunte AICI. Aflăm cu această ocazie că de fapt, Spania (amănunte AICI ) este alcătuită din 17 provincii autonome, reunite sub sceptrul regelui, mai mult formal. Fiecare provincie contribuie la un fond comun de dezvoltare şi pentru cheltuieli comune (apărare de exemplu). Acum ne aflăm în Catalunia – Spania – Peninsula Iberică pe care Spania o împarte cu Portugalia, apoi la nord cu Franţa şi cu Andorra (paradis fiscal). Toată această coastă este scăldată de apele limpezi ale Mediteranei. Catalunia se împarte la rîndul său în patru provincii – Girona (Costa Brava- sălbatică), Barcelona (Costa Marese), Taragona (Costa Dorada – roşie), Lleida (fără coastă pentru că se află în centrul Cataluniei).
Limba catalană este de sine stătătoare, este limba oficială iar spaniola este considerată a fi limbă străină. De aici şi snoava că fiecare catalan, pe lîngă limba maternă, ştie cel puţin o limbă străină. 🙂 Dar nu este nimic de glumă. Toate inscripţiile sunt în cele două limbi, numai prin locuri foarte aglomerate (aeroport de exemplu) mai vezi ceva inscripţii în franceză sau în engleză.
Pentru a marca definitiv diferenţa de Spania, catalonezii au interzis luptele cu tauri, au eliminat simbolul naţional – taurul – şi au adoptat un alt simbol – măgarul – pentru că este un animal încăpăţînat şi muncitor. Coridele sunt permise în toate celelalte 16 provincii, fiind considerate urmaşele luptelor cu gladiatori. De fapt, lupta aceasta provine dintr-un obicei străvechi în care tinerii iberi odată ajunşi la 16 ani, se luptau cu animale sălbatice (lei) pentru a-şi dovedi bărbăţia, căpătînd statut de războinici. Apoi, Silvia ne povesteşte cum sunt crescuţi şi antrenaţi taurii pentru lupte, cum se antrenează toreadorii pentru lupte, ce trofee obţin aceştia dar pe mine această violenţă mă oripilează şi nu am notat amănuntele.
Vremea a trecut pe nesimţite, am ajuns în Barcelona, iar prima oprire va fi la Parcul Guell.