Ola, Catalunia – 3

În drum spre Barcelona

A venit Silvia, ghida noastră vorbitoare de limbă română care s-a scuzat pentru aseară şi ne-a promis că astăzi, ne va face la toţi, pe plac. Ne-a distribuit cîte un pachet cu hrană rece (picnik – spune ea) ne-a urcat într-un autocar şi ne turuie la foc automat cum putem ajunge din această localitate, Llorete del Mar, în alte localităţi, inclusiv la Barcelona, pe cont propriu. Trebuie să recunosc faptul că infrastructura de transport este pusă la punct şi funcţionează cu precizia unui ceas elveţian. Voi reveni la acest aspect.

Refacem pe lumină drumul parcurs aseară, pe întuneric.

Deja căldura a luat în stăpînire tot; haina care dimineaţa m-a ocrotit de răcoare, acum mă incomodează şi o azvîrl cît colo, ca un nerecunoscător.  🙂 Am ieşit din localitate (nu spun staţiune pentru că de-a lungul coastei, sunt localităţi în toată regula, cu industrie, agricultură etc, turismul reprezentînd numai o parte din activitatea de zi cu zi a catalanilor) şi punem cap compas Barcelona. Este o zonă colinară, pe ambele părţi ale drumului sunt nenumărate hoteluri, restaurante, benzinării şi locuinţe, fie în vile elegante, fie în blocuri. Peste tot, curăţenia străluceşte. O imensă reţea de pasaje sub şi supra terane fluidizează traficul. Am parcurs circa 500 de kilometri în Catalunia şi nu am întîlnit nici măcar o intersecţie! Pe marginea drumului, acolo unde terenul o permite, am văzut furtunuri de irigaţie, exact ca în Israel. Diverse culturi acoperă fiecare bucată de teren iar din loc în loc măslinii îşi etalează rodul care va fi cules în Decembrie.

Soferul, Eduardo, ne spune Olaaa! şi ne asigură că dacă am uitat să luăm de la hotel, are la dispoziţia noastră sucuri, apă şi bere, contra cost, evident. Bine şi aşa! 🙂 Şi ne mai spune Silvia că şoferul ne roagă să nu mîncăm în autocar. Lesne de înţeles, de ce.

Silvia noastră (ghida) ne face o incursiune în istoria zbuciumată a Cataluniei. Amănunte  AICI. Aflăm cu această ocazie că de fapt, Spania (amănunte  AICI ) este alcătuită din 17 provincii autonome, reunite sub sceptrul regelui, mai mult formal. Fiecare provincie contribuie la un fond comun de dezvoltare şi pentru cheltuieli comune (apărare de exemplu). Acum ne aflăm în Catalunia – Spania – Peninsula Iberică pe care Spania o împarte cu Portugalia, apoi la nord cu Franţa şi cu Andorra (paradis fiscal). Toată această coastă este scăldată de apele limpezi ale Mediteranei. Catalunia se împarte la rîndul său în patru provincii – Girona (Costa Brava- sălbatică), Barcelona (Costa Marese), Taragona (Costa Dorada – roşie), Lleida (fără coastă pentru că se află în centrul Cataluniei).

Limba catalană este de sine stătătoare, este limba oficială  iar spaniola este considerată a fi limbă străină. De aici şi snoava că fiecare catalan, pe lîngă limba maternă, ştie cel puţin  o limbă străină. 🙂 Dar nu este nimic de glumă. Toate inscripţiile sunt în cele două limbi, numai prin locuri foarte aglomerate (aeroport de exemplu) mai vezi ceva inscripţii în franceză sau în engleză.

Pentru a marca definitiv diferenţa de Spania, catalonezii au interzis luptele cu tauri, au eliminat simbolul naţional – taurul – şi au adoptat un alt simbol – măgarul – pentru că este un animal încăpăţînat şi muncitor. Coridele sunt permise în toate celelalte 16 provincii, fiind considerate urmaşele luptelor cu gladiatori. De fapt, lupta aceasta provine dintr-un obicei străvechi în care tinerii iberi odată ajunşi la 16 ani, se luptau cu animale sălbatice (lei) pentru a-şi dovedi bărbăţia, căpătînd statut de războinici. Apoi, Silvia ne povesteşte cum sunt  crescuţi şi antrenaţi taurii pentru lupte, cum se antrenează toreadorii pentru lupte, ce trofee obţin aceştia dar pe mine această violenţă mă oripilează şi nu am notat amănuntele.

Vremea a trecut pe nesimţite, am ajuns în Barcelona, iar prima oprire va fi la Parcul Guell.

 

Read Full Post »

Ola, Catalunia – 2

Debarcarea

Am debarcat. Pasărea de metal care ne-a adus pînă aici, se odihneşte şi se alimentează în vederea altui zbor care va ferici alţi umblărici.

Urmează controlul paşapoartelor. De ce? Uite, d’aia! Pentru că sunteem români şi călătorim cu Wizz Air adică cu (ups!) low-cost. Ghişeul UE este închis; funcţionează numai ghişeul TODOS PASAPORTES unde suntem automat incluşi. Mă simt aşa de bine că am ajuns pe pămîntul care l-a născut pe Gaudi, că nu mă mai revolt. Nici nu are sens pentru că pînă la urmă, această umilinţă trece repede. Nu durează mai mult de vreo şase-şapte minute să trecem de aceşti cerberi inutili. Acum, avem o altă problemă: unde naiba sunt bagajele noastre de cală? Pînă la urmă, pricepem că trebuie să străbatem întreg aeroportul pentru a le recupera. Wizz Air este programat să acosteze la ultimul terminal al aeroportului. Cu bagajele recuperate, ne uităm în toate părţile pentru a-l descoperi pe reprezentantul firmei care trebuie să ne preia de la aeroport pentru a ne conduce la Hotel, pe Costa Brava. Uite-l că nu-i! Ieşim fiecare pe cont propriu şi la ieşirea din aeroport, vedem un bătrînel care agită de zor o pancartă: SUNWEB. O, la, laa! Asta E! Sigur că acum va veni ghida vorbitoare de limba română să ne desluşească. Seriooos? Doamna are altă treabă şi a trimis numai şoferul să ne preia. Care evident, nu ştie o boabă de română. Nu-i nimic, merge şi aşa!

După o călătorie de 75 de minute ajungem la Hotel Augusta. Suntem conduşi direct la sala de mese unde ni se serveşte o cină tîrzie. Apoi ni se repartizează cîte o cameră şi la nani cu noi…

– eu nu apar în aceste poze – am să vă spun în care apar, mai tîrziu. 🙂

Dimineaţă

Aseară, am potrivit ceasul să sune la ora 7,30. Conştiincios ca orice roboţel acesta ne dă alarma la ora respectivă. Şi brusc, înţeleg ce tonterie am făcut. 🙂 În Spania, acum este ora 6,30 deci mai avem trei ore pînă la întîlnirea pentru excursia de grup, la Barcelona. Aşa că, trebuie să ne ocupăm timpul cu ceva cît mai plăcut. Aşaaa. Bon.

În aşteptarea micului dejun, îmi amintesc cu ce ne-au gratulat aseară. Una  bucată felie de şuncă, una felie salam, una felie de caşcaval şi una felie de o chestie ciudată care seamănă a fi sîngerete. Toate aşezate pe un pat de frunze de salată,  asezonate cu un picior de pui opărit şi garnisite cu cîteva felii de roşie. O sticlă de vin roşu şi o sticlă de apă plată pentru patru persoane, întregesc meniul. Puiul acela opărit nu m-a tentat dar am onorat restul. Cum o domnişoară a refuzat cu hotărîre  pileala, mi-a revenit mie sarcina să termin sticla de vin. 🙂 Bun, nimica de spus.

Cum era prea tîrziu să ne mai aventurăm în plimbare, m-am dus la bar să iau ceva bere. Cîţiva petrecăreţi dansau de mama focului iar cîţiva bătrînei îi priveau blazaţi. Barmanul aşteaptă întrebător.

– Cerveza, spun. – Combien? Arăt patru degete. – Blonda? Dau din cap afirmativ, că da. – Olandeza, spune un chefliu aşezat în dreapta mea, la bar. Aprob scuturînd capul de sus în jos şi de jos în sus.

În stînga mea, o doamnă cu părul sur, îşi ridică fruntea de pe mîna aşezată pe bar, mă fixează cu o privire severă, turuie rapid ceva într-o limbă care semăna a franceză poticnită, apoi cu demnitate, îşi moaie buzele rujate într-un pahar cu lichid roşu şi îşi aşterne coama de păr coliliu iar, pe mîna rezemată de bar. Am plătit şi am întins-o urgent cu bericile în cameră.

Acum, cu burtica bine pusă la cale după un mic dejun îndestulător, dau tîrcoale stabilimentului. Se numeşte Hotel Club Augusta şi se pretinde a fi de patru stele dar, ghinion! Ştiu ce înseamnă patru stele de la Viena, unde am locuit la Hotel Pyramid. Aici este curat, elegant, camera este confortabilă deşi pentru frigider plăteşti separat, iar barul de unde am luat bere aseară, acum, la lumina zilei nu-mi mai pare a fi o speluncă. Într-o curte mai mult lungă decît lată, nişte şezlonguri păzesc inutil o piscină cu apa extrem de curată. S-a cam dus vremea de plajă şi de aceea este atît de ieftină şederea acum, aici. Patru stele nu, dar trei, cu siguranţă, merită.

Aseară cînd am ajuns erau 26 de grade Celsius dar acum, la 9 dimineaţa cred că n-au mai rămas decît jumătate dintre ele. Totuşi vremea este neaşteptat de plăcută iar în timpul zilei va fi foarte cald. Un tricou sau o cămaşă de vară sunt tocmai potrivite deşi să nu uităm: suntem în prima decadă a lunii Octombrie!

Hotelul este plin cu ruşi şi cu francezi; aceştia din urmă par prietenoşi dar, nu sunt. A, da! Era să uit. La micul dejun, pe lîngă bucatele bine ştiute – ouă, unt, mezeluri, etc – cine preferă în loc de ceai, cafea sau suc, are la dispoziţie vin spumos (pe post de şampanie). Ruşii şi mai ales francezii, se servesc copiooos. 🙂

Read Full Post »

Ola, Catalunia – 1

Zborul

Tare greu mai trece timpul cînd nerăbdarea dă în clocot. Şi cum pînă la urmă vremea se toacă aproape la fel, fie că stai acasă cu ochii pironiţi în televizor, fie că stai la aeroport, am închis ferestrele, am tras perdelele şi am pornit cu trolerele către aeroportul Băneasa. Formalităţile au decurs rapid dar tot mai sunt două ore de topit pînă la zbor. Aeroportul este mic, dar forfoteşte. Pleacă lumea pe rupte. Criză? N-au aceştia treabă cu criza. Nici cu politica. Fericiţi oameni!

Cred că am plecat tocmai la timp din Bucureşti. După ce a fost splendidă timp îndelungat, vremea s-a stricat brusc şi parcă stă să plouă. Cum o fi pe Costa Brava?

Avem o întîrziere de cîteva minute pentru că ambarcarea a fost gîndită de nişte incompetenţi care după ce că-s proşti ca noaptea sunt şi agresiv-obraznici; şi nesimţiţi pe deasupra. Cele două sute de metri dintre aeroport şi avion, au fost parcurse la bordul unor mafio-buze care parazitează aeroportul. La traficul acestui aeroport, fiecare avion ar putea să tragă chiar lîngă uşa aeroportului, dar în acest caz, cum s-ar mai îmbogăţi mafia autobuzelor din aeroport?

Vom zbura cu un A 320 operat de Wizz Air. Nu există locuri rezervate. Fiecare stă pe unde apucă. Acesta este numai un aspect al zborului low-cost. În timp ce motoarele urlă  puternic, două fete frumuşele ne ridică moralul explicîndu-ne ce trebuie să facem în caz de catastrofă – uşile de evacuare, măştile de oxigen, colacul de salvare, etcaetera…

Ne înscriem pe pistă. La capătul ei motoarele sunt turate la maxim iar după ce frînele sunt eliberate avionul aleargă pînă prinde portanţă şi se desprinde hotărît de sol, avîntîndu-se spre cerul înnorat. Zburăm o scurtă perioadă de timp printr-un alb lăptos rarefiat şi nu după multă vreme avionul sparge plafonul de nori şi este scăldat în lumina unui soare strălucitor.

Motoarele torc liniştite ca nişte pisici uriaşe şi fiecare pasager se cufundă în cîte ceva: unii în somn, alţii în reviste, eu în scris iar vecinul meu din stînga, trage cu ochiul la ce scriu. 🙂 Fetele ne anunţă că putem comanda cîte ceva de papa sau de pilit, contra cost, evident. Mare brînză, n-au. Sandvişuri, sucuri, apă, vin alb sau roşu, vodka, whiski, rom, salut. A! şi bere Heineken. Un suc sau o bere costă 3 euro, un sandviş dublu tot 3 euro, iar fix 0,187 L de vin, patru euro. Cum vă place? De fapt, milostivă, compania low-cost nu face decît să ne obişnuiască de pe acum cu preţurile care ne aşteaptă de acum încolo… Zborul va  dura circa trei ore dar este mai puţin confortabil decît a fost cu Boeing 737. Spaţiul este mai înghesuit, scaunele nu se rabatează, dar sunt destui amatori. În afară de turişti, mai sunt şi unii care “lucrează” în Spania, dintre care unul stă chiar lîngă mine. Freză de jme cu creastă, tunsă scurt şi încheiată cu perciuni şto, unghii lăcuite la capetele unor degete lungi, de”pianist”, mîini fine pe care nu văd nici-o bătătură, privire între placid şi şme, deşi nu prea pricepe ce-i explică stewardesa despre mîncare. Ce lucrează? Tien, tien, secretul lui Polichinelle! 🙂

Am trecut pe lîngă fiecare rînd de scaune contrariindu-i pe pasageri. Nu făceam decît să-i număr dar cine ştie ce le-a trecut unora mai tuciurii prin tărtăcuţă? mi-au ieşit la socoteală 128 de capete care acum, înfulecă şi leorbăie de zor. Pămîntul nu se mai vede fiind ascuns de nori, iar deasupra se vede un cer limpede-albastru-senin.

A trecut deja o oră de zbor. Ne mai despart vreo două ore de Barcelona şi poate încă vreo două de Costa Brava. După ce-au adunat resturile (ambalaje, sticle) fetele trec pe lîngă noi îmbiindu-ne cu parfumuri, jucărele şi-alte cele. Nu prea au succes.

Am ieşit din plafonul compact de nori şi vedem undeva jos nişte munţi care par ca de jucărie. Pe ici pe colo, crestele sunt acoperite de nea şi rar se mai vede şi cîte-o localitate. Om fi deasupra Italiei? Socotind după timp, pare plauzibil. Asta înseamnă că nu peste prea multă vreme, vom zbura deasupra Mediteranei iar peste încă aproximativ un ceas, vom fi la Barcelona…

Am impresia că deja am intrat pe un curs de zbor descendent. Echipajul confirmă că tocmai a început procedura de aterizare. Suntem suspendaţi între două splendori albastre: înaltul cerului care devine din ce în ce mai înalt şi albastrul vălurit al Mediteranei. Ici colo, cîte-un petec de nor înviorează peisajul iar soarele străluceşte orbitor în stînga avionului care toarce tot mai molcom. Apa se vede din ce în ce mai aproape şi se distinge limpede siajul unor nave care o brăzdează maiestuos. O scurtă scuturătură urmată de aplauze, ne anunţă că am aterizat.

 

Read Full Post »

Coşmarul

Ştiu că fiecare om are visuri-reverii, şi ştiu că fiecare om visează-fantasmează în somn. Ştiu.

Şi mai ştiu că nici visurile-reverii nu se împlinesc întotdeauna, şi mai ştiu (sau mi se pare că ştiu) că uneori fantasmele nocturne se transformă în coşmaruri; sau coşmare; sau, în vise urîte…  

Trist este atunci cînd îţi dai seama (unii spun că realizezi) că de fapt, ceea ce trăieşti visînd frumos, nu este decît un coşmar sinistru.

Să-mă-explic. Punct şi de la capăt. Deci:

– Nu voi înţelege niciodată de ce viaţa mea a fost ciuntită de sistemul politic românesc de pînă în 1989.   

– Refuz să înţeleg de ce, după 1989, deşi au trecut aproape 22 de ani, visurile pe care ni le-am făcut cu toţii, s-au transformat în coşmar pentru prea mulţi dintre noi. 

– Aş vrea să ştiu, de ce oamenii de pe alte meleaguri se poartă mult mai frumos cu mine, decît oamenii care sunt compatrioţii mei.

– Tare mi-ar plăcea să aflu de ce lucruri simple care pot fi rezolvate în cîteva minute, durează ore întregi.

– Cel mai mult mi-ar plăcea să înţeleg, în ce constă neputinţa neamului românesc de a se afilia normalităţii.

Dau un singur exemplu: ajuns în Barcelona cu un avion low-cost, a durat fix cinci minute pînă cînd am trecut de cerberii care mi-au verificat identitatea şi încă cinci minute pînă mi-am recuperat bagajele din cala avionului. Ajuns la întoarcere în Bucureşti pe aeroportul Băneasa, această operaţiune a durat mai mult de o oră. Visul meu frumos de a mă reîntoarce acasă, s-a transformat într-un coşmar. Coşmar prelungit de mafia taximetriştilor afiliaţi acestui aeroport vechi, prăfuit, anacronic şi total depăşit de cerinţele unui mileniu civilizat.

În ce soi de somn prelungit se complac autorităţile care conduc acest aeroport european? Ce visează sau vizează aceşti  indivizi anacronici în răspăr cu normalitatea? Eu nu reuşesc să înţeleg. Voi, ce părere aveţi? Merită să ne trezim din acest coşmar? Sau ne facem în continuare visuri-reverii, fantasmînd cufundaţi adînc într-un somn al raţiunii. HM ?

#

Pe această temă propusă de psi au mai zis cîte ceva, şi: abisuri vero sara virusache gheorghe Carmen  Cita redsky Scorpio72

Read Full Post »