Sagrada Familia – 1
După epidemia de holeră din vara anului 1865, librarul şi editorul Josep Maria Bocabella înfiinţează o asociaţie pusă sub protecţia Sfîntului Iosif, deosebit de venerat în Catalunia: Asociation Espiritual de Devotos de San Jose. După un pelerinaj la Roma, în această asociaţie încolţeşte ideea de a se construi la Barcelona un templu închinat Sfintei Familii. Oameni hotărîţi, aceştia încep strîngerea de fonduri iar în 1881, este cumpărat un teren la periferia oraşului pentru acest nobil scop. Este solicitat arhitectul Francesc de Paula del Vilar care întocmeşte planurile unei biserici în stil neogotic. Piatra de temelie este pusă în 1882, în ziua Sfîntului Iosif. Nu după multă vreme, arhitectul intră în dezacord cu asesorul proiectului, Joan Martorell i Montels şi demisionează. Imediat, este propus să continue lucrarea, Antoni Gaudi i Cornet care entuziasmat, acceptă imediat şi trece la lucru neîntîrziat. Această Catedrală (ridicată De Papa Benedict al XVI-lea la rang de Basilică), avea să-l ţină pe Gaudi ocupat întreaga sa viaţă. Dacă în cea mai mare parte a timpului, Gaudi se împarte între mai multe proiecte (Casa Batlo, Parcul Guell, şi multe altele) după ce termină Casa Mila, Gaudi se dedică integral Sagradei Familia.
Legenda spune că la finele lucrării, comanditarul nemulţumit că Gaudi nu-i respectase indicaţiile, îi cere acestuia să amenajeze un spaţiu în care fiica sa, să-şi poată instala un pian. Gaudi a măsurat camera respectivă iar, şi a decis: fiica dumneavoastră va trebui să cînte la flaut, nu la pian.
După care a hotărît să renunţe definitiv la comenzile de la particulari şi să lucreze numai la Basilică. Nu ştiu dacă legenda este adevărată sau nu dar, după moartea ultimului membru al familiei sale – tatăl său, au început să-i moară unul cîte unul, prietenii. Puternic marcat, Gaudi renunţă la viaţa de salon pe care o ducea, se mută pe şantierul bisericii unde mănîncă şi doarme, renunţă la hainele sale scumpe şi donează asociaţiei întreaga sa avere. Înainte cu o săptămînă de a împlini 75 de ani, este lovit de un tramvai şi condus la spital. Nimeni nu-l recunoscuse, fiind îmbrăcat ca un muncitor. Refuză să fie dus la alt spital şi tratat cum se cuvine, susţinînd că el este numai un om obişnuit. Avea să moară după cîteva zile.
Mult înainte de a muri, Gaudi avea să traseze planurile definitive după care urma să se construiască această minune a lumii. Lasă nenumărate machete şi desene ale sale, care vor fi distruse în timpul războiului civil. Planurile vor fi refăcute după fotografiile făcute de colaboratorii săi apropiaţi.
– – –
Coborînd de pe versantul meridional al Montoya Pelada unde se află Parcul Guell, ne învîrtim pe străzile înguste ale Barcelonei şi nu trece prea multă vreme pînă zărim printre blocuri uriaşele turle ale Basilicii. Autocarul ne lasă în partea din spate a Sagradei Familia, unde este o intrare pentru grupurile organizate.
Ne îngrămădim cu toţii la ferestre şi care filmează, care fotografiază, care se zgîieşte dar cu toţii suntem fără grai. Greu de cuprins cu o biată minte de muritor dimensiunile pămînteşti şi spirituale ale Basilicii. Silvia ne tot explică şi ne explică dar noi, cu gurile căscate nu pricepem mai nimic. Desigur că am uitat aproape tot ce a spus, sigur că nu mi-am notat aproape nimic dar, norocul meu este că am o carte despre Gaudi, din care mă mai inspir acum.
Am înţeles totuşi că toate clădirile din jurul Basilicii au fost răscumpărate, iar cînd proiectul se va finaliza, vor fi demolate pe locul lor urmînd a fi construite patru fîntîni care vor întregi proiectul, fîntîni care vor simboliza cele patru elemente primordiale: apa, pămîntul, aerul, focul.
Am dat un scurt ocol pe partea dreaptă pînă am ajuns la intrarea principală, respectiv faţada Naşterii Domnului, singura care era finalizată la moartea arhitectului.
Foarte mulţi amatori să intre în interior, stau la un rînd care pare uriaş (în realitate, nu se stă decît mai puţin de o oră pînă se cumpără tichete de intrare). Facem şi aici poze, clipuri, căscăm gura iar dar, în program nu este prevăzută şi vizita în interior. Pentru acest lucru va trebui să venim pe cont propriu – şi vom veni. Deocamdată, suntem conduşi la unul dintre nenumăratele magazine de suveniruri, din jurul Basilicii, avem ceva timp liber apoi, vom merge pe Muntele Montjuic. O voce spune: n-ai ce să vezi în interior. Serios? După ce am vizitat-o şi i-am arătat un clip, a căscat gura de uimire regretînd amarnic. Dar despre asta, voi relata ceva mai tîrziu. Deocamdată, redau cîterva detalii din exterior
–
–
–
–
–
–
cel mai tînăr vizitator 🙂
–
şi o machetă care dă o idee despre cum va arăta Basilica, finalizată; reamintesc dimensiunile: peste o sută de metri lungime, peste patruzeci lăţime, 172 metri înălţime.
Servus Tibi!
Frumos, interesant… 🙂
Olaaa Demeter! 🙂 Presupun că voi aţi văzut-o! Da?
🙂 chiar dacă nu comentez la fiecare post să ştii că de vină eşti tu. descrierile tale sunt la fel de copleşitoare ca şi imaginile.
mulţumesc mult, tibi. aproape că pot să spun că sunt acolo… văd ceea ce tu ne arăţi şi simt ceea ce tu ne inspiri.
🙂
bagă de seamă că în afară de zbor şi somn, este numai prima zi, care încă nu s-a încheiat. Mîine voi povesti ceva despre muntele montjuic. 🙂
imaginile sunt într-adevăr copleşitoare iar cuvintele mele încearcă să le pună în valoare cît mai bine.
şi îţi reuşeşte, tibi, îţi reuşeşte foarte bine.
psi
aproape uitasem cît de solicitantă este relatarea unei excursii… mă străduiesc. dacă şi tu spui că iese bine, înseamnă că aşa e. mulţumesc frumos. 🙂
Tibi, salut si bunvenit acasa, unde e cel mai bine, totusi.
Eu am lipsit cateva zile, acum recuperez citind ce s-a scris intre timp, si la blogul tau am ajuns pana aici. Ma bucur ca ai avut din nou o excursie plina de trairi atat de emotionante. Entuziasmul tau e contagios. Sper sa vizitez si eu candva acele locuri minunate, mai ales ca au si o conexiune stransa cu istoria noastra, a evreilor, dupa cum ti-am mai spus. Deocamdata, citind relatarile tale, scrise atat de frumos, si urmarind clipurile si fotografiile , calatoresc si eu, si iti multumesc pentru aceasta.
Servus Salomea, şi bine v-am regăsit.
Aşa este, sînt un entuziast atunci cînd pot călători cît de cît, mai ales dacă locurile sunt atît de îmbietoare cum au fost acestea recent vizitate.
Da, aceste locuri au conexiune strînsă cu o parte a istoriei evreilor, şi te rog frumos să-mi spui cîte ceva, pentru a insera aceste referinţe în text. Bine?
Eu îţi mulţumesc pentru că citeşti relatările mele şi tare mă bucur că îţi place ce scriu eu, aici, pe blog. 🙂
Am obosit!
N-am crezut ca rezist 5 postari cu imagini si clipuri si mai si adaug cate ceva.
Basilica Sagrada Familie e o bijuterie arhitecturala cu toate” anexele „artistice,ele insele ,creatii valoroase de sine statatoare.
E firesc dora, este foarte firesc!
Sagrada este copleşitoare şi tocmai de aceea împart relatarea despre această Bazilică în mai multe postări.
Voi reveni la ea, mai către final. Vei vedea pe unde vă mai plimb pînă atunci! 🙂
Am vazut-o in urma cu 4 ani si am inteles ca inca se mai lucreaza si se restaureaza
Din pacate nu am reusit sa intru inauntru atunci…….Sper, cat de curand. Pana atunci, imi face placere sa o revad prin ochii altora.
Hapi
La această Basilică mai este de lucru, decenii.
Voi relua acest subiect peste cîteva zile, cu imagini din interior.
Este uluitoare! N-am destule cuvinte pentru a o descrie aşa că voi lăsa mai mult imaginile să vorbească în locul meu. TKS! 🙂
nu vreau să te supăr, dar întrebarea mea este … care-i rostul să fie atât de grandioasă? vorba unui personaj din filmul de desene animate Moise, prinţul Egiptului – trebuie să-i pui un sfârşit… oricărei opere începute
ok, ador arta, îmi e drag să colind şi să văd, dar câteodată mi se pare că prea aplaud nişte lucruri care-ar semăna mai degrabă cu turnul babel decât cu o biserică unde se cheamă Numele Lui…
chiar nu vreau să te supăr, sigur voi fi şi eu la fel de entuziasmată, dar asta spun din exterior acum… aşa cum am spus şi când am văzut Biserica mare din Toledo… mi se părea atât de fără rost spaţiul acela neumplut… măcar de-ar fi mii de îngeri pufoşi pe-acolo… dar la câtă gălăgie fac turiştii, cred că şi cu antifoane îngerii tot nu rezistă… 🙂
N-ai cum să mă superi ci, dimpotrivă, chiar mă bucur că îmi pui această problemă pe care mi-am pus-o şi eu.
Nu vreau să cad în capcana comparaţiilor dintre sumele cheltuite pentru ceva, în loc să fie cheltuite, pentru altceva…
Dimensiunile unor edificii închinate divinităţii, nu fac decît să sublinieze diferenţa dintre Creator şi creatură. Dacă ai fost la Roma, cred că ai observat diferenţa dintre Catedrala Sfîntului Petru – pe de o parte, şi Monumentul închinat lui Victor Emanuel al II-lea, creatorul Italiei moderne, pe de altă parte . Dacă vrei, dezvolt această problemă. Vrei? 🙂
[…] Despre un scurt istoric al acestui aşezămînt fabulos, am scris AICI. […]