Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 7 noiembrie 2011

Eseu de Alexandru Dragomir, autor despre care aveţi cîteva date AICI

Moartea adevărului

Din vremuri imemoriale deosebim adevărul de fals sau, cel puţin aşa credem. Îl deosebim faţă de fals, faţă de minciună sau faţă de eroare, într-atîta încît nu pare să ridice probleme sau nu pînă pînă într-acolo încît să fie nevoie să punem însăşi problema adevărului. Sau dacă apare vreo problemă, atunci ea trebuie rezolvată cu datele pe care le ridică, adică “de la caz la caz”. Nu rezolv “adevărul”, ci ce este adevărat şi e este fals în cutare sau cutare problemă. Mai mult: “adevărul” nu m-ajută cu nimic cînd e vorba să ştiu dacă rezultatul unei probleme de matematică, de exemplu, e adevărat sau fals.

Cum fac atunci să deosebesc adevărul de fals? Evident, recurgînd la procedee metodice, de pildă printr-un control atent al raţionamentului sau prin verificare experimentală. Metoda cuprinde principii, criterii, reguli, procedee, instrumente, etc. Numai că nu mai pot vorbi atunci despre o rezolvare “de la caz la caz”. Ce-i drept, metoda o aplic de la caz la caz, dar tocmai de aceea ea este generală, este rezultatul unei “reflecţii asupra”, al unei ieşiri din hic et nunc (aici şi acum). Astfel adevărul nu mai este nici simplu, nici concret, ci suntem în ceva mult mai complicat. Cum aşa? Poate am trecut prea repede peste cuvîntul “problemă”, poate nici cuvîntul nu e cuvîntul bun. Dacă afară plouă, plouă; dacă mi-e frig, mi-e frig. Nu am probleme, e simplu, e concret. Normal, dacă afară plouă şi spun “afară plouă”, înseamnă că afară plouă. Înseamnă că judecata “afară plouă” este adevărată.

Cei învăţaţi spun că există un eu care simte, unul care judecă şi spune, şi unul care apreciază o valoare de adevăr – şi iată-ne acum în braţe cu trei eu-uri despre care nu ştim mare lucru. Să lăsăm taina lui “spun ce simt” şi să ne mărginim la pricina noastră: cum pot să spun că e adevărat ceva? Formal, printr-o nouă afirmaţie, de astă dată tot despre o afirmaţie:”Judecata ‘afară plouă’ este adevărată”, dar asta ne duce la nesfîrşire. În realitate, a doua afirmaţie nu se referă numai la prima, ci cuprinde atît afirmaţia, cît şi starea de fapt, şi constată că ele sunt… ce sunt ele? Identice, similare, adevărate? Şi cum “constată”? De unde se poate constata? De undeva din afară, şi constatate sunt atît afirmaţia, cît şi starea de fapt, de vreme ce cuprinse în constatare sunt amîndouă şi, deopotrivă relaţia lor. Iată-ne deci iarăşi în afara lui hic et nunc. Dacă e aşa, atunci oricînd pot să “constat” adevărul sau falsul.

Numai că nu e aşa; nu pot să fiu în afara mea şi a realităţii. Totuşi fiecare judecăm de nenumărate ori, de mii şi mii de ani, spunem şi spunem, considerînd că ce spunem (dacă nu vrem să minţim) e “adevărat” şi că aşa e normal. Şi toate acestea fără nici un drept, dimpotrivă, situîndu-ne pe o poziţie absurdă, cocoţîndu-ne în judecători ai spuselor şi ai realităţii.

Această înfundătură constituie problema adevărului. Sunt mai bine de două mii de ani de cînd ea nu a putut fi ocolită, de cînd ea stă în faţa noastră, de cînd, în nenumărate feluri, credem că am rezolvat-o. iar rezolvarea în care trăim de cîteva veacuri încoace este cea a adevărului “ştiinţific”.

Adevăr absolut şi adevăr relativ.

1) Dacă  nu e absolut, adevărul este fatalmente relativ. Dar relativ la ce? Biologii au o explicaţie a adevărului, pragmatiştii (William James) alta etc. Astfel, teoria adevărului relativ se relativizează ea însăşi, adică devine relativă la relativ: e vorba fie de teorii despre geneza adevărului, fie de reducţii ale adevărului. În ambele cazuri nu mai e vorba de adevăr pur şi simplu, ci de ceva care se substituie adevărului. – Dar o dată realizate, aceste relativizări se consideră ele oare ca “adevărate”? Este oare afirmaţia “nu există adevăr absolut” una absolut adevărată? În această teorie, este oare în principiu posibil ca o propoziţie să fie “adevărată”? – Observaţie: dacă adevărul este relativ în sensul “falsificabil” (oare această afirmaţie este absolut adevărată?), atunci totul devine o problemă de timp: cît timp nu se demonstrează că propoziţia e falsă, ea rămîne oare adevărată?

2) Dacă adevărul e relativ, atunci şi falsul e relativ. Atîta doar că falsul nu urmează automat relativitatea adevărului. Pentru biologi, de exemplu, adevărul e adaptarea care conduce la supravieţuire, dar falsul nu e în chip automat neadaptarea care condamnă la nesupravieţuire. Sau, în orice caz, ei nu ar numi-o aşa. Pentru pragmatişti, adevărul e reuşita, dar nereuşita nu e privită ca “fals”.

3) Totul e aidoma dezbaterii referitoare la scepticism.

Adevăr şi numire

Numirea lucrurilor se întemeiază în deosebirea lor, iar deosebirea e o operaţie fundamentală. Ceea ce înseamnă că lucrurile trebuie mai întîi să fie deosebite pentru ca să poată căpăta apoi o denumire. “Deosebirea”, la rîndul ei, este o relaţie. Nu pot deosebi ceea ce nu pot asemui, ceea ce nu pot pune alături într-un fel sau altul.

Pluralitatea numirilor duce la o relaţionare a lor, la structurarea lor, la un anumit fel de independenţă a lor în raport cu lucrurile numite, la posibilitatea de a le considera în sine. În felul acesta avem omonimele, sinonimele şi paronimele. Toate formează conceptul de “lexic”, care se constituie ca o unitate: amorfă în dicţionare, organizată în gramatică şi sintaxă.

Cum această organizare pare a fi independentă de lucruri, se iveşte problema relaţiei ei cu lucrurile (“adevărul” etc.), relaţie în care lucrurile capătă titlul nou de realitate, iar procesele numirii, pentru a fi deosebite ca atare, sunt numai “spirituale”. Conform acestui punct de vedere, spiritualul ar depinde de limbaj şi ar fi ceva secundar sau măcar secund.

# # #

Textul acesta este preluat din volumul Cinci plecări din prezent (Humanitas) şi participă la tema de luni, temă propusă ca de obicei, de psi.

 

Read Full Post »