Eseu de Alexandru Dragomir, autor despre care aveţi cîteva date AICI
Moartea adevărului
Din vremuri imemoriale deosebim adevărul de fals sau, cel puţin aşa credem. Îl deosebim faţă de fals, faţă de minciună sau faţă de eroare, într-atîta încît nu pare să ridice probleme sau nu pînă pînă într-acolo încît să fie nevoie să punem însăşi problema adevărului. Sau dacă apare vreo problemă, atunci ea trebuie rezolvată cu datele pe care le ridică, adică “de la caz la caz”. Nu rezolv “adevărul”, ci ce este adevărat şi e este fals în cutare sau cutare problemă. Mai mult: “adevărul” nu m-ajută cu nimic cînd e vorba să ştiu dacă rezultatul unei probleme de matematică, de exemplu, e adevărat sau fals.
Cum fac atunci să deosebesc adevărul de fals? Evident, recurgînd la procedee metodice, de pildă printr-un control atent al raţionamentului sau prin verificare experimentală. Metoda cuprinde principii, criterii, reguli, procedee, instrumente, etc. Numai că nu mai pot vorbi atunci despre o rezolvare “de la caz la caz”. Ce-i drept, metoda o aplic de la caz la caz, dar tocmai de aceea ea este generală, este rezultatul unei “reflecţii asupra”, al unei ieşiri din hic et nunc (aici şi acum). Astfel adevărul nu mai este nici simplu, nici concret, ci suntem în ceva mult mai complicat. Cum aşa? Poate am trecut prea repede peste cuvîntul “problemă”, poate nici cuvîntul nu e cuvîntul bun. Dacă afară plouă, plouă; dacă mi-e frig, mi-e frig. Nu am probleme, e simplu, e concret. Normal, dacă afară plouă şi spun “afară plouă”, înseamnă că afară plouă. Înseamnă că judecata “afară plouă” este adevărată.
Cei învăţaţi spun că există un eu care simte, unul care judecă şi spune, şi unul care apreciază o valoare de adevăr – şi iată-ne acum în braţe cu trei eu-uri despre care nu ştim mare lucru. Să lăsăm taina lui “spun ce simt” şi să ne mărginim la pricina noastră: cum pot să spun că e adevărat ceva? Formal, printr-o nouă afirmaţie, de astă dată tot despre o afirmaţie:”Judecata ‘afară plouă’ este adevărată”, dar asta ne duce la nesfîrşire. În realitate, a doua afirmaţie nu se referă numai la prima, ci cuprinde atît afirmaţia, cît şi starea de fapt, şi constată că ele sunt… ce sunt ele? Identice, similare, adevărate? Şi cum “constată”? De unde se poate constata? De undeva din afară, şi constatate sunt atît afirmaţia, cît şi starea de fapt, de vreme ce cuprinse în constatare sunt amîndouă şi, deopotrivă relaţia lor. Iată-ne deci iarăşi în afara lui hic et nunc. Dacă e aşa, atunci oricînd pot să “constat” adevărul sau falsul.
Numai că nu e aşa; nu pot să fiu în afara mea şi a realităţii. Totuşi fiecare judecăm de nenumărate ori, de mii şi mii de ani, spunem şi spunem, considerînd că ce spunem (dacă nu vrem să minţim) e “adevărat” şi că aşa e normal. Şi toate acestea fără nici un drept, dimpotrivă, situîndu-ne pe o poziţie absurdă, cocoţîndu-ne în judecători ai spuselor şi ai realităţii.
Această înfundătură constituie problema adevărului. Sunt mai bine de două mii de ani de cînd ea nu a putut fi ocolită, de cînd ea stă în faţa noastră, de cînd, în nenumărate feluri, credem că am rezolvat-o. iar rezolvarea în care trăim de cîteva veacuri încoace este cea a adevărului “ştiinţific”.
Adevăr absolut şi adevăr relativ.
1) Dacă nu e absolut, adevărul este fatalmente relativ. Dar relativ la ce? Biologii au o explicaţie a adevărului, pragmatiştii (William James) alta etc. Astfel, teoria adevărului relativ se relativizează ea însăşi, adică devine relativă la relativ: e vorba fie de teorii despre geneza adevărului, fie de reducţii ale adevărului. În ambele cazuri nu mai e vorba de adevăr pur şi simplu, ci de ceva care se substituie adevărului. – Dar o dată realizate, aceste relativizări se consideră ele oare ca “adevărate”? Este oare afirmaţia “nu există adevăr absolut” una absolut adevărată? În această teorie, este oare în principiu posibil ca o propoziţie să fie “adevărată”? – Observaţie: dacă adevărul este relativ în sensul “falsificabil” (oare această afirmaţie este absolut adevărată?), atunci totul devine o problemă de timp: cît timp nu se demonstrează că propoziţia e falsă, ea rămîne oare adevărată?
2) Dacă adevărul e relativ, atunci şi falsul e relativ. Atîta doar că falsul nu urmează automat relativitatea adevărului. Pentru biologi, de exemplu, adevărul e adaptarea care conduce la supravieţuire, dar falsul nu e în chip automat neadaptarea care condamnă la nesupravieţuire. Sau, în orice caz, ei nu ar numi-o aşa. Pentru pragmatişti, adevărul e reuşita, dar nereuşita nu e privită ca “fals”.
3) Totul e aidoma dezbaterii referitoare la scepticism.
Adevăr şi numire
Numirea lucrurilor se întemeiază în deosebirea lor, iar deosebirea e o operaţie fundamentală. Ceea ce înseamnă că lucrurile trebuie mai întîi să fie deosebite pentru ca să poată căpăta apoi o denumire. “Deosebirea”, la rîndul ei, este o relaţie. Nu pot deosebi ceea ce nu pot asemui, ceea ce nu pot pune alături într-un fel sau altul.
Pluralitatea numirilor duce la o relaţionare a lor, la structurarea lor, la un anumit fel de independenţă a lor în raport cu lucrurile numite, la posibilitatea de a le considera în sine. În felul acesta avem omonimele, sinonimele şi paronimele. Toate formează conceptul de “lexic”, care se constituie ca o unitate: amorfă în dicţionare, organizată în gramatică şi sintaxă.
Cum această organizare pare a fi independentă de lucruri, se iveşte problema relaţiei ei cu lucrurile (“adevărul” etc.), relaţie în care lucrurile capătă titlul nou de realitate, iar procesele numirii, pentru a fi deosebite ca atare, sunt numai “spirituale”. Conform acestui punct de vedere, spiritualul ar depinde de limbaj şi ar fi ceva secundar sau măcar secund.
# # #
Textul acesta este preluat din volumul Cinci plecări din prezent (Humanitas) şi participă la tema de luni, temă propusă ca de obicei, de psi.
[…] recomand să mai citească şi la: virusache, abisuri, redsky, dictatura justitiei, cita, scorpio, tibi Tweet Posted by psi on Nov 07, 2011 despre oameni şi poveştile lor • Comment feed RSS 2.0 […]
şi totuşi, ce este adevărul? este adevărul tău deasupra adevărului meu, să zicem? adevărul numit, enunţarea unei percepţii, poate fi eronată prin ea însăşi?
să presupunem că eu spun: afară plouă. şi poate că aşa şi este de fapt, picături de apă se preling pe fereastra din chenarul căreia îmi desprind percepţia. dar… dacă udă vecina florile şi apa este de fapt rezultatul unei percepţii eronate? şi dacă tu, din chenarul tău, vezi soarele râzând şi adevărul tău este o zi superbă de toamnă?
adevărul cui este general valabil şi deasupra tuturor celorlalte posibile enunţuri? şi dacă eu, făcând un pas mai la stânga, văd în chenarul ferestrei o părere de zăpadă, formată numai şi numai sub impulsul, sub dorinţa mea de a ninge?
mi-a plăcut mult eseul. sper să polemizăm mai ult pe marginea lui, mai pe seară, mai mulţi…
psi
sigur că adevărul este un concept de folosinţă strict personală; problema intervine atunci şi numai atunci cînd nesocotim truismele de gen „acum plouă” sau „vecina stropeşte florile (nu ploaia).
a. dragomir propune de fapt un exerciţiu intelectual prin care fiecare îşi poate găsi adevărul propriu; un soi de îndreptar. adevărat filosof al fenomenologiei, el nu dă sentinţe ci, mai mult pune întrebări.
dar ce frumos spui tu despre lucrurile adevărate pe care le trăieşti!
ps. şi eu sper. 🙂
da, tibi, aşa este. îndreptarul pentru găsirea propriului adevăr. dar… iarăşi vin şi întreb:dacă eu îmi formez propriul adevăr, pe seama judecăţilor mele, care sunt limitate pentru că omul este în felul său mărginit de putinţele şi neputinţele sale, de ştiinţa şi lipsa lui de ştiinţă, de experienţe şi viaţă… este oare adevărul meu cel bun, cel mai bun, câtă vreme recunosc că se formează numai prin prisma micului meu cerc, al relaţiei pe care eu o am cu ceea ce mă înconjoară, simt, ştiu?
🙂
psi
din acest motiv este nevoie de un cod minimal de convieţuire, bazat în special pe bunul simţ.
pînă în urmă cu vreo două sute de ani, acest lucru era reglementat în special de religie şi de bunul plac al domnitorilor.
apoi, s-a inventat zeiţa raţiune şi s-a ales praful de toată armonia. 🙂
au intrat în scenă la greu sofiştii şi de atunci toată lumea se întreabă: ce este domne’ acela bunul simţ? 🙂
Tibi,
eu cred mult in bunul simt. De fapt este principiul dupa care ma ghidez. Dincolo de toate definitiile posibile, inteleg prin acest bun simt ca nimic din ceea ce fac/ spun/ gandesc sa nu contravina echilibrului firesc.Si nu mai conteaza ca sunt sapte, zece sau X porunci. Cumva e logic ca minciuna, invidia, trufia, lacomia etc nu sunt niste alegeri echilibrate.
Despre Adevar se pot spune multe.
Suntem noi si adevarurile noastre subiective. Pentru ca eu cred ca noi suntem sculptorii propriei realitati. Si nu ma refer doar la realitatea materiala pentru ca omul nu poate fi redus doar la atat. Daca eu iti spun ca imi place mult o pictura, acesta e adevarul meu. Daca tu o consideri banala, din nou – e adevarul tau.
Exista asadar un adevar al faptelor incontestabile ( ploua, ninge, e soare, etc )
Si mai exista acel adevar al celor intuite, simtite. Pe Dumnezeu nu l-a vazut nimeni. Si totusi, sunt multi care cred in el fara sa-l fi vazut, dupa cum sunt cei care nu cred in el, nici daca l-ar vedea.
🙂
http://jumatatea-din-semiluna.blogspot.com/2011/11/adevarul.html
În ce mă priveşte, eu cred că am un adevăr al inimii şi un adevăr al minţii. Uneori diferă. 🙂
Toţi avem astfel de adevăruri diferite, Diana. 🙂
Important mi se pare mie a fi, să alegem cu grijă ce adevăr este în împrejurări diferite, cel mai potrivit. Nu ? 🙂
„In vino veritas!„
Veche, ca și vinul. Pe vremea lui Alceu, celor bănuiți de a fi comis fapte infamante li se turnau vinuri tari în amfore de lut. Îmbătați, spuneau adevărul
La băutură, omul își spune tainele.
Spune adevărul!
He he heee, Gina, Ştiu prea bine acest adevăr: in vino veritas. 🙂
Dar. Tot din ce ştiu, ştiu că mulţi oameni cînd pun pe limbă licoarea, încep să bată cîmpii. 🙂 Se laudă. 🙂
Ştiu şi o vorbă despre. Cică se spune că „a băut musca oţet”. 🙂
[…] aruncata de psi si preluata de jumatatea de semiluna ,redsky, dictatura justitiei, cita, scorpio, tibi, anaid , virusache Share this:TwitterFacebookLike this:Like7 bloggers like this […]
tibi, nu şiu dacă bunul simţ, ca şi stea polară în navigarea noastră, este îndeajuns. nu vreau să fiu prea raţională când spun asta, dar eu cred că nu este de-ajuns. eu cred că un cod moral şi un set de norme, ca să nu le spunem chiar legi, ar fi necesare acestui bun simţ de care mulţi se leapădă.
adică avem cârma, dar ne mai trebuie o busolă, o hartă…
psi
sdigur că nu este de ajuns.
de-asta am şi spus că este nevoie de un cod minimal de convieţuire, bazat pe bunul simţ.
normal că legile şi mai ales cutumele pot întregi cadrul în care oamenii să poată convieţui, decent.
cam asta ar fi harta despre care vorbeşti, cred.
aşa e ?
Ce tema complexa!
Adevar? Unde? In lumea noastra? In ce? Suntem inconjurati numai de minciuna!
Poate in aceasta lume virtuala, unde eu va citesc, nu va cunosc, pot spune adevarul! Dar cei care se cunosc, mai spun adevarul?
Adevarul asta , eu cred ca-l gasim la o batrana, intr-un sat de munte, fara multa carte, care se duce la biserica, care tace si mai mult asculta, care te priveste in ochi, care roseste cand ai rostit un cuvant nelalocul lui. Iubesc aceasta batrana, dar nu o cunosc!
Toate temele propuse de filosofi sunt complexe. 🙂
Alexandru Dragomir are marele merit de a coborî filosofia pe terenul străbătut fără dificultate, de oamenii pentru care filosofia este un simplu termen abstract.
A. Dragomir ne face prin eseurile sale – publicate numai postum – să ne întrebăm adeseori: dacă şi eu gîndesc astfel, de ce nu am spus-o eu? 🙂
Şi da, marile adevăruri sunt cele spuse de oamenii simpli, oameni care au experienţa acumulată în veacuri de înaintaşii lor = cutuma.
Cît despre lumea asta virtuală, cred că este o reflectare destul de realistă a lumii reale: populată atît cu cei care spun adevăruri, cît şi cu cei care vănd gogoşi pe post de adevăr 🙂
lotusull
Exact asta încerc şi eu să spun. În afara unor truisme bazate în primul rînd pe bunul simţ, viaţa noastră ca societate ar fi imposibilă. Nu mă refer la ‘de gustibus et de colores non disputandum’ – chestie de estetică, mă refer la o minimă etică a relaţiilor umane, etică prin care putem stabili un cod – repet minimal – de convieţuire, cod bazat pe o sumă de adevăruri pe care le putem stabili fie şi convenţional, ca adevăruri acceptabile pentru majoritatea dintre noi. 🙂
tibi, aşa e. numai că nu aş folosi termenul „decent” care într-atât a fot de uzitat încât a devenit aproape jignitor. cumva, ni s-au servit atâtea sloganuri în numele decenţei încât pe mine aproape mă irită termenul.
şi aş adăuga că nu sunt de acord cu violeta. ca să admitem că trăim înconjuraţi de minciună, ar trebui să admitem că sinele nostru, individul însuşi este o minciună, o nonentitate. iar eu refuz să mă văd astfel, refuz să-i văd astfel pe cei din jurul meu. da, societatea este viciată, este coruptă, este falsă şi există o pleiadă de specimene pentru care baronul de muchausen este un palid şi mărunt ucenic, dar adevărul este ca fata oarbă din povestea mea… eu aşa cred. legat la ochi, dar el cântă, se aude.
ps. va trebui să-l citesc pe acest filozof. mi-ai stârnit curiozitatea.
psi
cuvintele nu au nici-o vină dacă sunt folosite în mod abuziv.
nu cred că aceste cuvinte îşi pierd semnificaţia numai din acest motiv.
eu le folosesc fără teamă, în continuare.
apoi. violeta are dreptatea sa. vezi ce a spus în comentul următor.
chiar dacă minciuna este la ordinea zilei, mai sunt destui cei care au început să deceleze foarte exact, adevărul de minciunile sfruntate vehiculate obsesiv de vuvuzele şi de năimiţi.
depinde numai de noi, să ne păstrăm cugetul, curat.
ps. este extraordinar acest om – cu o mare operă – atît ca filosof, cît şi ca destin. poate fi încadrat perfect într-un arhetip.
alexandru dragomir a fost singurul filosof român de care noica ţinea cont, singurul om căruia noica îi cerea părerea înainte de a da drumul lucrărilor sale, către tipar…
hmmm… chiar nu ştiam ce mi-ai spus despre noica şi dragomir. acum sunt şi mai curioasă. 😳
dragă psi
am mai scris despre dragomir, despre noica, despre culianu, despre eliade…
am fost întrebat: cui îi mai pasă de ei? mie, am răspuns, mie!
mulţumesc pentru că îţi pasă şi ţie, şi mă bucur dacă vrei să vezi ce a scris, dragomir. te asigur că merită. 🙂
tibi, eu sunt sigură că merită! am învăţat multe citind ceea ce ai scris tu… şi vreau să mai învăţ. bureţel mă fac! 🙂
psi
mulţumesc tare mult dar, eu aştept cuminţel cartea ta, carte la care eu voi fi bureţel. 🙂
Când îl aducem în discuţie, avem implacabil în vedere(uneori instinctiv, fără să ne dăm seama)două lucruri diferite:un concept şi, evident un spaţiu.
Definiţiile sau descrierile vis-a-vis de concept sunt particulare, desigur, nicio noutate, de altfel. Atunci când o facem ne folosim din plin de limbajul emoţional, caracterul fictiv al cuvântului concentrând mesajul asupra propriei făpturi.
Eu una, îl situez, în propria-mi concepţie, în umbra minciunii, în primul rând, dar şi-n prrelungirea sau dinaintea ei, în funcţie de spaţiul care-mi creează conjunctura momentului.
Pe scurt, păleşte în faţa minciunii(despre care măcar se zice că are picioare, chiar dacă scurte)
Chiar, despre picioarele adevărului se vorbeşte? 🙂
Şi adevărul e că ne cam băgăm cu toţii picioarele în el, fiindcă e nefolositor în cele mai multe cazuri.
Adevărul gol-goluţ nu există. El este „foarte” îmbrăcat!
Sunt prea puţine chei în noi care să deschidă drumul către preaplinul lumii. Însă avem o cheie universală, acel „după ureche”, slavă Domnului, astfel că avem un ghid pe care ne putem supăra, dar ne trece repede, subiectivi fiind.
Un lucru e clar(pentru mine): adevărul nu reprezintă o barieră, şi ca orice alt cuvânt îşi găseşte aplicabilitatea la cheremul fiecăruia din noi.
Şi-aici aş aminti o strofă din volumul „Lotopoene” a Ninei Cassian scrisă în limba „spargă”: „Te-mboridez guruvă şi stelpică norangă,/ te-mboridez să-ţi calpeni introstul şi să-ţi gui/ multembilara voşcă pe-o crepitură fangă/ şi să-ţi jumizi firiga lângă-un hisar mărui”.
De unde, zic aşa, ca şi încheiere, că dacă nu ne mai place un adevăr, inventăm alt adevăr,şi mai particular decât cel la care am renunţat. Numai de ne-ar servi! 😉
Cînd aducem în discuţie ‘adevărul’, nu facem decît să aducem invariabil în discuţie, propriul nostru adevăr – fundamentat sau, nu.
De aici şi dialogul surzilor, dialog monologal, practicat în întreaga decurgere a veacurilor. 🙂
Adevărul gol-goluţ există numai că, este diferit pentru fiecare dintre noi, iar acest lucru, mie mi se pare a fi benefic: cum altfel am reuşi să dăm culoare vieţii, dacă nu tocmai prin diversitatea modului nostru de a o percepe ?
ps, Uite cum am înţeles şi eu de ce Enya, a inventat un limbaj pentru a-şi exprima în mod poetic, minunatele sale melodii: s-a inspirat de la Nina. 🙂
Vorbind serios, niciodată nu vom reuşi să inventăm un adevăr care să exprime un deziderat comun.
Şi pînă la urmă, la ce bun aşa ceva? 🙂
Erată: „Lotopoeme” ; am dublat şi r-ul pe undeva…
[…] negură, meşterul manole, luna pătrată, androxa, anastasia, cristi, melly, peter, vultureşti, tiberiu, loredana, geanina, teacă, costin, psi-words, phozone, […]
Mai sunt destui care vor să citească ce scrii tu. Mă număr printre ei.
[…] ,,Provocari” la Psi,Redsky,cita,Virusverbalis,dictaturajustitiei,anaid,tibi,profunzimi Like this:Like10 bloggers like this post. […]
[…] ADEVAR, incercare asa cum am vazut si la ceilalti. Aici Tiberiu Orasanu. Like this:LikeBe the first to like this post. By fotostefani Posted in […]
[…] ADEVAR, incercare asa cum am vazut si la ceilalti. Aici Tiberiu Orasanu. Like this:LikeBe the first to like this post. By fotostefani Posted in […]