Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 10 noiembrie 2011

Cele mai multe lucruri au locţiitori:

Cînd n-ai la îndemînă un ciocan şi vrei totuşi să baţi un cui, pot fi de folos o piatră sau tocul de la pantof. Cînd îţi lipseşte masa pe care să-ţi aşezi hrana, un placaj poate face şi el destul de bine treaba. Un scaun poate fi înlocuit de un bolovan, un cuţit – de un ciob de sticlă ascuţit, cutia de chibrituri – prin cremene şi iască. Dacă vrei să faci o groapă în pămînt şi n-ai sapă, poţi încerca cu un băţ, dacă n-ai oglindă să-ţi vezi chipul, poţi folosi un lighean cu apă. La nevoie, cînd te prinde furtuna şi n-ai casă, te poţi adăposti într-o colibă sai chiar sub buza unei stînci, iar un buştean poate uneori servi drept barcă, aşa cum două-trei pietre încinse bine în foc pot fi întrebuinţate drept plită. Şi aşa mai departe. Dar o fîntînă cu ce să o înlocuieşti?

Fîntînile nu au înlocuitori.

*

Cîte deosebiri nu întîlneşti la fîntîni! Unele sunt extrovertite, precum cele arteziene; ele îşi risipesc cu profunzime şi generozitate apa. Cele mai multe dintre acestea arată un clar dezinteres pentru util; cu un vădit temperament de artist, ele ne desfată prin nenumărate curcubee strălucitoare. Fîntînile de ţară sunt mai reţinute şi mai introvertite. Unele, totuşi, semeţe, cele cu cumpănă, îţi fac semn de departe, te atrag, te îndeamnă să te serveşti de ele. Pe altele, modeste, pitulate sub cîte un copac, avînd un mic acoperiş conic, o pălărie de protecţie deasupra, trebuie să ştii să le găseşti. Există fîntîni princiare, cu grifoni, delfini, scoici şi naiade, toate cioplite în piatră. Există fîntîni cazone, cenuşii, plasate exact în centrul curţii închise a unei cazărmi. Există fîntîni serioase, grave, cu mecanismele bine unse, dar şi fîntîni glumeţe, care te împroaşcă şi te stropesc atunci cînd te străduieşti să întrebuinţezi apa pe care ai scos-o din ele. Unele scîrţîie de bătrîneţe din toate încheieturile şi au ghizduri antice şi acoperite de muşchi, altele îşi proclamă cu trufie, printr-o inscripţie, vîrsta şi cine le-a săpat. Există fîntîni care îţi astîmpără de îndată setea, altele care ţi.o sporesc pe ce bei mai mult. De unele n-ai vrea să te îndepărtezi şi le ţii minte toată viaţa. Pe altele le părăseşti repede şi le uiţi de îndată ce nu le mai vezi în preajmă. Fîntînile au, fiecare, fire, temperament, caracter şi obiceiuri proprii, neasemenea. Dacă n-ar avea apă, ai spune că nu excistă nimic comun între ele. Dar au.

În zidirea unei fîntîni, se întrebuinţează tot felul de materiale: cărămizi, felurite mortaruri, cuie, crampoane metalice, scoabe pentru prins bîrnele; pentru fîntînile cu cumpănă, sunt necesare şi cîteva pietre grele, în chip de contra-greutate. Nu te poţi cîtuşi de puţin lipsi de ţevi, de lanţuri, de roţi cu spiţe, de sîrme de diferite grosimi. Desigur, fîntînile arteziene au pompe acţionate de motoare electrice sau sunt racordate la reţeaua publică de apă, dacă aceasta are suficientă presiune. Vă închipuiţi cîte mai sunt necesare – şuruburi, fire electrice, siguranţe, şaibe, ţevi cu ghivent, garnituri de cauciuc şi cîte şi mai cîte. Se vede, aşadar, ce mult e de lucru la o fîntînă: trebuie săpat, scos pietre, zidit în mai multe rînduri, tăiat şi fasonat butuci şi scînduri. Trebuie turnat beton, aşezaţi bolovani, nivelat, pusă ţevăria, montate osii şi roţi, legate lanţuri, instalate pompe şi motoare, trase fire, făcute racorduri. Şi apoi? Apoi nu mai e de făcut nimic. Doar vine apa. Sau nu vine.

*

Fîntînile au şi reputaţii cum nu se poate mai diferite între ele: despre unele se spun poveşti de spaimă, cum că, de pildă, şi-ar fi găsit în ele sfîrşitul vreo fată nemîngîiată. Despre altele se zice că mijlocesc întîlniri, cum fusese cea dintre Isaac şi Rebecca. Unele au renumele de a avea o apă cu virtuţi curative şi de aceea atrag în jurul lor o mulţime de oameni în zilele de sărbătoare, iar cînd renumele le este încă şi mai mare, se fac într-acolo veritabile procesiuni. Întîlneşti fîntîni despre care circulă atîtea calomnii încît, deşi sunt puse în mijlocul pieţei oraşului, pe unde trec zilnic mii de oameni, nimeni nu vrea să se uite la ele. Despre altele, dimpotrivă, se crede că sunt în stare, contra unui bănuţ aruncat în apa lor, să-l facă pe drumeţul ce l-a azvîrlit să revină la ele. Reputaţiile fîntînilor se fac şi se desfac: fîntîni importante cîndva îşi pierd, nu prea se ştie exact de ce, mai tot creditul şi ajung să fie abandonate, părăsite. Stau, de aici înainte, pierdute, cu trupul prădat de buruieni, cu cumpăna prăbuşită, cu găleata mîncată de rugină, înnămolite şi uitate de Dumnezeu. Au fost. Se zice că, într-o bună zi, dintr-o fîntînă va izbucni năvalnic apa vieţii. Toate, mari sau mici, umile sau falnice, bogate sau seci, au, pasă-mi-te, şanse egale. Dar care va fi aleasa, binecuvîntata între fîntîni, nimeni nu poate să ştie. Sorţi au însă cu toatele deopotrivă.

*

La unele fîntîni, oricît te-ai roti în jurul lor, vezi numai zidărie, ţevi şi lanţuri. La altele, oricît te apleci deasupra ghizdurilor, nu zăreşti decît tenebrele adîncului. Dar mai sunt şi fîntîni din care, atunci cînd te uiţi în penumbra lor, te priveşte, luminos şi albastru, un ochi de cer.

*

Fragment din volumul Penumbra – Polirom, 1998.

*

BLOGURILE  ZILEI

http://fosile.wordpress.com/2011/11/08/clopotelul/#comment-4874

http://zinnaida.ro/2011/11/07/fantani-imaginile-vietii-14/

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/05/fiecare-isi-are-fantana-lui.html

#

Fără supărare, cred că cel mai bun comentariu pe care l-am primit la această postare, ESTE :

„Asta vroiam și eu să spun… cum mi-a recomandat odată cineva – să înlocuiesc fântâna cu izvorul… de l-am găsi, de l-aș afla…”

Mulţumesc, convietuire .  Mă bucur tare mult că ai găsit exact ideea: domnul Andrei Cornea, se înşeală în această privinţă. Tu ai dreptate!

Read Full Post »