Aşa este intitulată o carte a lui Umberto ECO, apărută la Polirom. Este o carte care abordează subiecte diferite, eseuri pline de miez aşa cum sunt toate scrierile marelui semiotician. Practic, sunt 15 eseuri, multe dintre ele fiind transcrierea unor conferinţe ţinute de Umberto Eco în diferite locuri, cu diferite ocazii. Primul dintre aceste eseuri dă şi titlul acestei cărţi pentru că “îndreptăţita preocupare a editorului că un titlu atît de modest (scrieri ocazionale) ar putea să nu atragă atenţia cititorului”. Ca de obicei, Umberto Eco lansează o pistă falsă, de data asta, un auto-alint, pentru U.E. este pe deplin conştient că orice scriere a domniei sale, suscită interesul unui larg auditoriu.
Cum ne construim duşmanul? De fapt avem nevoie de duşmani? Pornind de la bipolaritatea lumii dispărută odată cu destrămarea (aparentă? -a-) imperiului sovietic, Umberto Eco analizează cu fineţe această spinoasă problemă şi pleacă de la o premiză interesantă:”a avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntîndu-l, propria valoare. De aceea, atunci cînd duşmanul nu există, el trebuie construit”. Aşa să fie oare?
Apoi, în eseul următor, Eco demonstrează convingător raportul dintre absolut şi relativ – că tot trăim într-o lume din ce în ce mai relativizată; în al treilea eseu ne descifrează de ce suntem atît de fascinaţi de flăcările unui şemineu – de exemplu, sau de lumina soarelui, de ce spunem uneori că avem un foc la inimă, etcaetera.
În alt eseu face un soi de inventar al relicvelor – adevărate comori pentru unii, altul aduce în discuţie dilema dacă embrionul este îndumnezeit sau nu – disputa există din antichitate începînd cu Origen şi nici în zilele noastre nu este încheiată!
Într-alt eseu este analizată măreţia ca scriitor a poetului Victor Hugo:”Orice discuţie despre Victor Hugo începe de obicei cu o afirmaţie a lui Gide, care, întrebat care este cel mai mare poet francez, a răspuns: Hugo, helas! (vai, Hugo!). Cînd cineva vrea să fie crud, continuă cu citatul din Cocteau: Victor Hugo era un nebun care credea că este Victor Hugo”. De fapt, Hugo credea că este chiar Dumnezeu!
Celelalte eseuri sunt denumite Astronomii imaginare, Cîte bordeie atîtea obicee, Eu sunt Edmont Dantes!, Ulise mai lipsea, De ce insula nu e niciodată găsită, iar volumul se încheie cu Reflecţii despre WikiLeaks, scandalul despre care toată lumea a auzit şi a polemizat, dacă nu cumva, mai polemizează, încă. Sigur că cititorii avizaţi, găsesc şi în aceste eseuri multe dintre temele abordate de Eco în romanele sale.
Cîteva pagini din această carte, puteţi citi AICI.
Şi dacă tot am amintit că această carte este formată majoritar din eseuri care au fost subiectele unor conferinţe, să amintim şi de conferinţele care se desfăşoară cu mare succes, la Teatrul Naţional Bucureşti. Iată ce ne aşteaptă în viitorul apropiat
http://www.tnb.ro/index.php?page=conferintele-tnb
Şi ca să rămînem la titlul acestui volum: ce părere aveţi despre duşmani? Avem nevoie de ei, sau nu ???
Cu siguranţă duşmanii sunt fiinţe neplăcute, asta e clar. Ceea ce este totuşi surprinzător şi neclar în acelaşi timp, unii pur şi simplu adoră să trăiască conflictual. Dacă îi întrebi de au prieteni îţi vor răspunde că nu, iar despre duşmani îţi vor răspunde, cel mai probabil, că au fără număr.
Eu cred că de fapt e al naibii de greu să-ţi faci prieteni, iar duşmanii reprezintă calea uşoară prin care trăieşti cu impresia că eşti viu şi băgat în seamă. Până la urmă prietenii sunt ca actele de generozitate. Este nevoie de multă hotărâre şi bunătate ca să le ducem la îndeplinire. Iar a face rău e mult mai uşor. Aşa cum este şi foarte uşor să ai duşmani dar teribil de greu să ai prieteni.
Cîtă dreptate ai! Chiar cunosc astfel de ne-oameni care dacă nu au motiv să se supere pe tine, îl inventează. părerea mea este că aceştia nu prea au toate ţiglele pe acoperiş. 🙂
Prieteni? Greu de găsit oameni care merită acest apelativ.
Mai degrabă amici, cunoştinţe, colegi…
Îmi place Umberto Eco!
Am citit megaromanul „Pendulul lui Foucault cu creionul în mână.
„.Cei care dușmănesc sunt oameni urâți sufletește. Se întâmplă ca unii să fie urâți și fizic.Ei plătesc naturii cu aceeași monedă, adică dacă natura a fost rea cu ei, ei sunt răi cu alții.
Dacă omului, fizicul îi este dat, sufletul și-l poate modela.
Stă în putința fiecăruia să aleagă între a dușmăni și a fi bun.
Seară bună!
Îl ador pe Umberto şi cred că am citit vreo duzină de titluri atît romane cît şi lucrări de specialitate.
Dacă omului fizicul îi este dat, sufletul şi-l poate modela…
De reflectat la acest minunat dicton.
Seara bună!
1.Ca să pot stabili cu exactitate ce înseamnă duşman pentru mine ar să stabilesc mai întâi ce înseamnă prieten. Ori prietenului meu cel mai bun i-am zis într-o zi, de curând oricum, că dacă o să păţesc vreodată ceva nu va fi primul la care o să mă gândesc ca să-mi sară-n ajutor, fiindcă de fiecare dată când îl sun nu răspunde decât dacă insist a doua oară şi asta dacă am noroc; când i-am zis, am râs amândoi şi nici nu ne-am supărat; am râs cu subînţeles, evident;
deci, ce e prieten? ce e duşman? definiţii stabile există, dar aplicabilitatea ştim cu toţii că nu-şi găseşte chiar linia neîntrerupă a definiţiei;
cuvântul „duşman” merge alături cu „…ii mei să moară, ca n-au valoarea mea…”? 🙂 aşa încape în manea, aşa încape în cei care le-ascultă; în mine nu-ncape ca termen de referinţă raportabil la acea valoare, pe care o presupun eu sau alţii ca fiind parte din mine, căci dacă am nevoie de ceva-uri care să mă mân(i)e să lupt acelea ar fi sensul, pofta, spaţiul, guvernul care mă batjocoreşte etc.
eu m-am trezit că termenii, cuvintele nu-şi găsesc marginile în mine şi habar n-am dacă asta mă face vulnerabilă( cuvânt fără margini 🙂 )dinaintea vreunui posibil duşman.
nu mi-aş inventa un duşman cu chip de om ca să merg mai departe; am deja nevăzutele, precum sentimentele, precum neîntâmplatele, care se pot dovedi până la urmă cei mai aprigi prieteni, deşi duşmani de moarte dintru început;
ori Eco, e un jucăuş…aruncă nada şi se prind mulţi…sau nu.
2. E şi normal să ne adâncim în relativitate, dat fiind faptul că nu ştim exact cum am apărut noi şi pământul care ne ţine; mă rog, deţinem nişte indicii, dar care ne trimit încolo, încoace, în spiritual, în material, dar nimic palpabil; nu e relativă frunza, că-i verde, că-i ştim forma, poziţia, rolul, dar şi acolo câte nuanţe si forme cuprinse în vers, care-o fac până la urmă să fie.
Eu mă gândesc că, cu cât conştientizăm mai mult această relativitate o mărginim, deci uşurătatea lui „nu” pe post de „da” se poate modifica, fiindcă deţinem intenţia dătătoare de ton(în vorbire; în scris e un pic mai greu de desenat, dar reiese el prin grija autorului cumva);
aşa mă gândesc şi la D-zeu, ca la un mărginit, nu? nu-l conştientizez în aerul pe care-l respir, în verdeaţa care-mi bucură ochii, şi asta fiindcă am explicaţia ştiinţifică; îi aşez o barbă albă, plete lungi, îi ataşez un nor pe care pluteşte şi gata, D-zeu e cu mine! 🙂
3. În fapt toţi credem că suntem dumnezei…şi e bine asta, fiindcă doar aşa vom putea salva acest pământ! Hugo a îndrăznit…şi noi ar trebui; ori noi ne ruşinăm de cele ce ştim, ne cenzurăm…sper să ne treacă! 🙂
şi aici propun un film documentar ; nu spune lucruri noi filmul, dar poate deschide uşi pe care le ţineam întredeschise şi-ţi urez viziune plăcută, Tiberiu! 🙂
a sărit un „trebuie”chiar din prima linie a frontului, da’ si-aşa nu-l suportam; îi poti reda drepturile, adaugându-l sau îl poţi lăsa căzut, nu-i bai…:)
WAW, ce coment! 🙂 Mai întîi, tre’ să-l cetesc. Apoi, să-l rumeg.
Dacă îs capabil, răspund azi. Dacă nu, răspund mîine. Dar, voi răspunde! 🙂
şi-o tăcere e la fel de (ne)bună! 😛
şi-apoi e şi-un film documentar, pe care sper să ai timp să-l vezi de nu l-ai vazut…:) comentariul meu nu s-a vrut neapărat un răspuns..tu ai întrebat în eter şi eu m-am trezit că încep să contruiesc propoziţii, nelipsitele-mi fraze lungi…am alunecat uşor, nu din dorinţa de a răspunde, ci fiindcă m-ai purtat cu gândul înspre mai multe şi am încercat oarecum să mă adun, de aici si numerotarea(ca să nu mă pierd);)
Alma
Am văzut noul tău coment şi am deschis o nouă fereastră ca să pot răspunde; sînt în plin proces de procesare 🙂 al comentului tău, principal; tocmai sunt pe cale să mă străduiesc să răspund. 🙂
Nu răspund prea des prin tăcere, aşa că, voi răspunde, punctual. 🙂
ps. ai uitat să pui linck la filmul documentar.
ba n-am uitat, e înverzit fix acolo unde scrie film documentar! 🙂
Mno,
Amu’ am văzut că e şi documentaru’. Cam lung, da’ e! 🙂
Îl văd mîine şi tot mîine răspund comentului tău. Bine? 🙂
Mulţumesc pentru vizită!
nicio grabă, nicio obligaţie, cum spuneam…:)
Tocmai am văzut primele 10 minute din filmul propus de tine şi n-am reuşit să înţeleg care este legătura cu postarea mea. 🙄
La postarea ta, voi răspunde aşa cum am spus, ceva mai tîrziu că mîine, a devenit, AZI! 🙂
păi, legătura era (nu cu nod, neapărat)legată de punctul 3 al comentariului meu…şi, zece minute dintr-o carte nu ne dezvăluie intenţia de final a autorului, nu? 🙂 oricum, nu lua ca pe-o temă de discuţie filmuleţul…l-am pus aşa, ca o anexă, nu-i neapărat o direcţie…dacă totuşi o să te uiţi, sper să se vadă legătura…nu se vede, niciun bai…
OK, Alma, OK! 🙂
Nu-mi rămîne decît să citesc atent comentul tău, apoi să văd filmul şi să răspund cît de cît inteligibil şi coerent la provocarea ta. Sper să reuşesc. 🙂
strict personal: eu nu am nevoie de duşmani, eu nu mă dezvolt într-o atmosferă de competiţie. mai mult, în momentul în care mi se pare că cineva are nevoie de ajutor puţintel pentru a fi înaintea mea, chiar eu i-l acord. mie viaţa nu mi se pare o continuă competiţie, dimpotrivă, mi se pare o scenă pe care ador să râd şi să mă simt bine.
culmea este că tocmai această lipsă de combativitate m-a ajutat să ajung bine – nu m-am luptat pentru soţ, şi am un soţ excepţional, nici pentru locul de muncă – şi ce minunat e, nici pentru alte pasiuni… am trăit pur şi simplu şi am primit de toate, treptat…
sincer… dintre toate cuvintele din dicţionare aş scoate câteva… printre ele şi acela de duşman – iar dacă cineva vrea să fie duşmanul meu (că eu, clar, nu sunt şi nu accept provocarea!) este limpede, absolut limpede că luptă 🙂 pentru morile de vânt, adică eu îi voi da apă la moară să… câştige, să fie primul, să mă lase în urmă…
poate, pentru unii, nu e nimic interesant într-un stil de viaţă ca acesta, dar pentru mine este idealul şi-s fericită în el… 🙂
din cîte observ, eşti o fericită. 🙂 o norocoasă căreia lucrurile îi ies perfect din prima. mă bucur sincer pentru tine dar, sper că ştii că eşti o raritate. 🙂 cei mai mulţi muritori, trudesc din greu pentru fiecare lucru bun de care au parte în viaţă.
Alma
La punctul 1 răspunsul este simplu: toate aceste noţiuni teoretice (prietenie, ură, iubire, amiciţie, simpatie, etc) nefiind măsurabile şi cu atît mai greu definibile au rezonanţă diferită în fiecare dintre noi. Ceea ce pentru mine poate fi un om bun, pentru alţii poate să fie un om execrabil, etc.
Sigur că Eco este jucăuş şi din cîte văd, şi tu eşti la fel. 🙂
2. Chestia asta cu relativizarea (nu relativitatea), pe cît de adevărată e, pe atît de nocivă este dacă se abuzează.
Lucruri care ţin de bunul simţ elementar, pot fi transformate prin relativizare în lucruri fără contur, adică truismele devin prin ducere la absurd, golite de conţinut.
„Care este problema” este chiar sintagma care a devenit problema principală. Cum îi explici ciuva ce este bunul simţ? Îl ai sau, nu.
3. Că în fiecare dintre noi există o scînteie divină, ştiu şi cred dar, a merge mai departe şi a pretinde că putem înlocui divinitatea, devine periculos.
De fapt, de mai bine de vreo 200 de ani, de cînd am inventat zeiţa raţiune şi lumea s-a dezvrăjit din ce în ce mai mult, pericolul a devenit chiar mortal şi asta se vede cu ochiul liber în întreaga lume.
Parcă au căpiat cu toţii, aşa se comportă. 🙂
Filmul, nu l-am văzut din lipsă acută de timp.
…fara dusmani viata ar fi trista, cred. 😀
seacă 😀