Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 1 ianuarie 2012

CHINA MIEVILLE

Noul Crobuzon. Adică, reinventarea literaturii de ficţiune.

Pe parcursul a trei volume consistente – fiecare carte cuprinzînd peste cinci-şase sute de pagini! acest autor ne propune parcurgerea şi eventual implicarea într-o lume cu care cu greu ne putem identifica. O lume în care bunul simţ comun al fiecăruia dintre noi, refuză să se integreze fie şi măcar la nivel pur conceptual. O lume care nu este la îndemîna noastră, dintr-un motiv foarte simplu: nu putem trăi istoria la modul contrafactual. Suntem unde suntem, ca sumă a tuturor faptelor trăite în decursul istoriei noastre de antecesorii noştri. Ar fi fost posibilă  o altfel de istorie? Nu avem de unde să ştim. Chiar nu putem şti.

Dar. Acest autor, ne propune prin trilogia sa, o incursiune cît se poate de dramatică, nu în viitor – cum au făcut aproape toţi scriitorii de literatură sf – ci, într-un trecut care eventual, ar fi putut să evolueze altfel către prezentul pe care îl trăim. Complicat? Da, şi nu. Depinde numai de fiecare dintre noi, să-şi evalueze trecutul şi să încearce să se acomodeze cu prezentul, aşa cum este acest prezent la modul individual, referindu-se ( sau ne) la un viitor incert.

Trilogia acestui autor, cam prea grafoman după părerea mea, se referă la o lume mult mai rea decît este  lumea în care trăim noi, acum. Lmea imaginată de acest autor, este un veritabil coşmar. Dacă vă puteţi închipui că aproape toate speciile lumii înconjurătoare în care trăim, au căpătat o inteligenţă asemănătoare inteligenţei omului, nu cred că mai este necesar să vă spun eu despre ce fel de coşmar vorbim în lumea imaginată de domnul China…

Lumea imaginată de acest autor, este străbătută de un anacronism feroce: nu ştiu cum se mai poate înţelege ACUM, o lume în care lipseşte de exemplu, posibilitatea comunicării instantanee: nu fax, nu telefon, nu gps, nimic. Recursul la un trecut alternativ, este pur şi simlu, contrafactual.

Şi totuşi. Totuşi. Acest autor, trage un semnal de alarmă. Un semnal de alarmă pe care sînt destul de sigur că nimeni, repet, NIMENI nu (mai) este în stare să-l înţeleagă: diferenţa dintre un concept de viaţă cu care ne-am obişnuit, pe de o parte, şi viaţa noastră non-contrafactuală, pe de altă parte.

Vă rog să vă imaginaţi, măcar pentru o secundă, cum ar fi viaţa dumneavoastă, în lipsa curentului electric, de exemplu. Cum ar fi?

Noul Crobuzon nu este o lume nouă. Noul Crobuzon este o lume veche. O lume pe care o tot retrăim. Noul Crobuzon este lumea imperfectă în care zeul suprem, zeul GURĂ.MULTĂ,  tace. Tace pentru că noi oamenii, trăim în zodia STAŢIEI PIEZANIEI.

– – –

Cu puţin noroc, această trilogie a acestui autor, ar fi putut să detroneze lumea lui Harry Potter. Nu-mi pare tocmai rău că nu a fost să fie, aşa.

Read Full Post »

Lepşuiala

Tare mă tem că lepşuiala, începe să-şi iasă dintre marginile sale de intenţie benefică. Am participat şi probabil că voi mai participa, la lepşuieli. Probabil. Problema este că mie mi  se pare improbabil – ca să nu spun imposibil – ca un blogger indiferent care ar fi acela, să poată parcurge zeci de bloguri – uneori sute – şi să înţeleagă mesajul transmis blogosferei, de fiecare blogger în parte. Ne diminuăm mesajul, subsumîndu-ne probabil, unui iluzoriu loc în top zelist…. Nu pot să nu recunosc totuşi, că prin lepşuială am cunoscut bloggeri care chiar au ceva de spus… Mulţi, puţini ? Nu ştiu… Dar cîţiva dintre ei, chiar au ceva, de spus. 🙂

La mulţi ani! urez tuturor bloggerilor şi tuturor cititorilor de bloage!

Read Full Post »

Dirijorul

Privesc la tele concertul de an nou, de la Viena. Piese muzicale ultracunoscute, parcă sună, altfel. Cu totul şi cu totul, altfel. De ce?  Simplu : depinde cum înţelege dirijorul să conducă orchestra alcătuită din profesionişti. Depinde numai de dirijor ca orchestra să sune admirabil. Sau, NU.

O liotă de profesionişti nu pot alcătui o orchestră. Lăsaţi de capul lor, aceşti interpreţi nu pot să producă în cadrul unei orchestre, decît o cavalcadă de zgomote. Fiecare dintre aceştia, poate să încînte la modul individual, pe oricine.

Dar. Dacă vom putea înţelege că viaţa noastră, a tuturor, este un concert, poate vom avea şansa de a ne conjuga eforturile către un scop comun: o  viaţă armonioasă aşa cum este o melodie plăcută tuturor.

Sună bine ce spun? Probabil. Problema este că de prea multe ori, în orchestra vieţii noastre s-au strecurat şi încă se mai strecoară, impostori. Iar dacă dirijorul este el însuşi un impostor, rezultatul concertului vieţii noastre, nu poate fi decît o imensă cacofonie. Cacofonie întinsă pe veacuri de abstinenţă de la un ideal comun.

Pînă cînd?

ps. nu mă refer la actualul dirijor. mă înspăimînt la gîndul că viitorul dirijor va fi dacă va fi, fie un leneş notoriu, fie un derbedeu.

Read Full Post »