Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2012

Şotron

Ca răspuns la provocarea dragei psi. Şi ca răspuns răspuns dragei Cita, care credea că am intrat în grevă, apropo de Clubul psi.

N-am intrat în nici-un fel de grevă. Am constatat numai că în cele mai bine de 27 de luni de zile de cînd fiinţează acest blog, am spus cam tot ce am avut de spus, în peste 900 de postări. Risc să încep să mă repet. La ce bun, mă întreb? Despre asta este vorba şi despre nimic  altceva.

Am semnalat zeci dacă nu cumva sute de lecturi, am scris despre cele cîteva călătorii pe care am avut şansa de a le face în locuri mirifice, mi-am exprimat păreri proprii, am postat şi părerile altor bloggeri, am postat şi pagini întregi din cărţile pe care le-am citit şi pe care le-am preţuit, şamd.

Am jucat cu alte cuvinte pe acest blog, un ŞOTRON, sărind nonşalant de colo colo, cum foarte bine a remarcat,  Miţa.

Şi mi-am amintit că un scriitor remarcabil, chiar a scris o carte intitulată exact aşa: şotron. Carte pe care am descris-o şi am repovestit-o în stil caracteristic şotronesc aici, pe acest blog.  Mă îndoiesc că mai are cineva răbdarea de a urmări şotronul descris de mine în zece postări, despre cartea denumită şotron.

Cum tot sînt în mare lipsă de idei noi, redau una dintre acele postări despre şotron:

“”După ce am terminat seria de postări despre cartea lui Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător – , am primit o provocare:  să spun cum privesc eu cartea lui Julio Cortazar, Şotron. Înainte de a o deschide, am căutat cîte ceva despre semnificaţia acestui joc. Am aflat că este un joc neaoş, dar nu mai mult. Dacă ştie cineva ceva mai mult, aş fi fericit să aflu. Am înţeles însă ca titlul original al romanului este – Rayuela. Care în traducere română, tot la şotron conduce. De unde a aflat Cortazar despre şotronul nostru, nu mai ştiu să spun. Nu ştiu nici dacă acest joc este sau măcar a fost în voga şi pentru alţi copii, de pe alte meleaguri.

Pe site – ul “madrizen” am găsit o postare care m-a incitat teribil. Redau aici, o parte din ea : ” Toată Rayuela e o improvizaţie de jazz. Personajele principale Horacio şi Maga îşi dau întîlnire în Paris. Fără a-şi spune timpul şi locul exact. Hoinăresc prin Paris pînă dau unul de altul. În epoca celularelor aşa ceva pare inimaginabil şi totuşi, se înscrie într-o logică a hazardului.

Curios lucru, o astfel de întîlnire hazardată s-a produs într-un tîrziu, între Julio Cortazar şi o doamnă pe care o cunoscuse cîndva. S-au plăcut, însă au evitat să facă schimb de adrese. Cu ocazia unei vizite scurte la Paris, doamna i-a scris, cerîndu-i întîlnire. Însă Cortazar i-a răspuns că nu suporta ideea unei întîlniri atît de frugale. În aceeaşi zi, s-au întîlnit întîmplător pe strazile Parisului, de parcă dorinţa era cea care i-a condus pe ambii, în locul cu pricina, la ora cu pricina”.

Frumos spus, dar am două obiecţii : cartea asta a apărut în 1964, deci nu putea fi vorba despre celulare, iar dacă Julio Cortazar a evitat să îi dea adresa acelei misterioase doamne, unde i-a scris aceasta ? Mai bine încep eu cartea, poate mă lămuresc şi vă spun. Dacă nu mă lămuresc, o să plîng, iar voi va trebui să mă consolaţi, ca să nu mă las cuprins de disperarea care m-ar conduce către ideea de a mă lăsa de blogăreală. Sau ar fi o idee bună ? Hmmmm?!

Pînă voi începe eu să spun ce şi cum, iată ce spune Denisa Comănescu : “Protagoniştii Şotronului, intelectualul argentinian Oliveira, spirit lucid, frămîntat şi sfîşiat deopotrivă de de mistere existenţiale, şi iubita sa Maga, întruchipare poetică a nonconformismului grefat pe un farmec natural veşnic reînnoit, se întîlnesc, se iubesc, se resping, se pierd şi se caută, se regăsesc, trăindu-şi cu extremă intensitate dramatica lor poveste de dragoste, sublimată într-un simbol al miticei perechi Orfeu-Euridice, în atmosfera Parisului anilor ’60“.

Pentru cunoscători, un supliment despre Julio Cortazar : în 1967, Michelangelo Antonioni, inspirat din nuvela sa Funigei, a regizat filmul Blow-up.””

###

Am primit un coment interesant de la B. de Comp

“Am aflat că este un joc neaoş…” De unde ? In franceza se cheama marelle si este exact acelasi lucru. (http://fr.wikipedia.org/wiki/Marelle). Pâna si şotron se pare ca vine din franceza – chaudron (DEX) Cât priveste romanul în sine este un fel de exercitiu de stil – capitolele se pot citi în orice ordine, obtinânduse de fiecare data o naratiune aparent coerenta. In tremeni savanti – intertextualitate :)
Mai exista o experienta de acest gen, cu siguranta nu singura, realizata de un scriitor sârb : Milorad Pavic (Dictionarul khazar, Partea launtrica a vântului, Ultima iubire la Tarigrad. Indreptar de ghicit)

Şi tot B. de Comp adaugă

„M-am uitat si eu colo-colo. Ideea cu sotronul nu este deloc, dar absolut de loc rea. Trebuie sapat. Si înca adânc. Caci vine de demult si mai de peste tot. Aparent este un joc. Dar daca ne gândim putin, este un labirint, nu cazut, ci pus la îndemâna copiilor. Si cum în fiecare adult mai salasluieste si un copil, ajungem si la Monopoly :)
Dar parca tot de la labirint as pleca. Nu are decât cam 1000 de ani” 🙂

– – –

La acest şotron iniţiat de psi, au mai sărit de colo – colo:   blueriver . redsky . virusache . almanahe . cita . scorpiuta . vantdetoamna .

Agatha . carmen . anacondele . rokssana . şi din nou, redsky .

Read Full Post »

La capitolul repostări, îmi amintesc de prima pauză anunţată pe acest blog:

Înainte de a-mi lua o pauză de la blogăreală, citez din cartea domnului Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis / Humanitas /  un scurt fragment :

” Există oameni cultivaţi şi inteligenţi, care pot spune oricînd ceva plin de spirit cu privire la orice subiect şi în orice împrejurare. Ei pot fi străluciţi, fermecători, rafinaţi pînă la refuz, dar totul, în acest caz, nu este decît jerba unei minţi rutinate cultural, care nu a ajuns să aibă un punct de vedere asupra lumii şi să îl desfăşoare unitar, suveran şi coerent asupra oricărui detaliu al ei. Aceasta este poate deosebirea dintre gîndirea speculativă şi ‘simpla’ cultură de rasă a oricărui intelectului rafinat”.

Cumplit adevăr. NU ? Deci, pauză de recalibrare. 🙂

– – –

Alte vorbe din trecut găsiţi la psi . anaveronica . anacondele . altcersenin . cita .

griska . lotusull . Agatha .

Read Full Post »

Am vrut să-mi demonstrez mie, că topul zelist este complet irelevant şi am reuşit: am făcut un alt blog, l-am lăsat să circule singur în blogosferă o vreme, apoi, l-am hrănit cu linckuri precis direcţionate. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat: trei luni de zile acel blog a rămas în zona 60 şi ceva de mii, apoi după ce l-am hrănit corespunzător cu participări la ştafete l-am adus în zona 7 mii. Calitatea  postărilor a rămas constantă. Concluzia mea este: şi în blogosferă ca şi în viaţa reală, important este cu cine te însoţeşti, nu neapărat calitatea ta proprie ca nivel de performanţă. Minunat!

De o bună bucată de timp, particip la trei lepşuieli: la Costin Comba, la CARMEN şi la draga de psi. Mai sunt şi alte bloguri valoroase care propun lepşuieli. Nu am participat şi nici nu cred că voi participa la alte lepşuieli. Lepşuiala presupune în primul rînd, un consum enorm de timp şi mai presupune o disponibilitate de tip special: disponibilitatea de a inter-relaţiona cu oamenii-bloggeri cu care în mod evident nu ai nimic, sau aproape nimic în comun. De ce mai particip la lepşuieli? Habar nu am. Probabil că îmi place să descopăr în permanenţă ceva nou pe alte bloguri. Probabil. Nu sînt foarte sigur dar, cam asta cred. Tot atît de probabil, este şi că nu voi mai participa la ştafete. Nu ştiu, dacă.

Am constatat fără prea mare surprindere că mulţi dintre cei care participă la lepşuielile la care particip şi eu, nu-mi vizitează blogul decît atunci cînd este zi de lepşuială. Foarte mulţi dintre vizitatorii aceştia, ori mă gratulează cu un LIKE, ori îmi lasă cîte un comentariu şablon: am trecut pe la tine, aştept să treci şi tu pe la mine. Să-mi faci trafic pentru că şi eu îţi fac trafic. Ca să nu fiu cu totul şi cu totul nedrept, recunosc: am primit şi comentarii pertinente şi pline de miez. Le mulţumesc din suflet acestor comentatori.

Acum. La această duzină de cuvinte nu voi participa cu un text bazat pe cuvintele propuse de psi. Particip la această lepşuială cu această postare neduzinită. Sper ca psi să mă înţeleagă. Şi mulţumesc tuturor celor care mă vizitează, fie zi de lepşuială, sau nu.

La această lepşuială participă cu texte minunate: eclipsa . blogvista . redsky . anacondele . rokssana . cita .

scorpiuta . virusache . griska . blueriver . almanahe . abisuri . vantdetoamna . sara .

cristiangheorghe . anaveronica . Agatha .

Read Full Post »

Dreptul de a protesta

Primul protest pe care îl face omul, este chiar la venirea sa pe lume. Neavînd încă un bagaj de idei exprimabile prin grai articulat, omul-prunc urlă: oaaaaaaa! oaaaaaaaaaa! puneţi-mă înapoi ticăloşilor! vreau înapoi în pîntecul în care mă simţeam confortabil; pîntecul care mă ocrotea, mă hrănea, mă adăpostea. N-am cerut eu să vin pe această lume, lume pe care nu o cunosc şi nici nu o vreau. Oaaaaaaa!

Mare dreptate are omul-prunc. Mare dreptate. Ce nu ştie omul-prunc este că pîntecul confortabil în care a trăit lipsit de griji, este perisabil. Este perisabil ca întreaga lume în care a fost aruncat. Aruncat  crede omul-prunc. Va afla că nu a fost aruncat. Va afla că de fapt, a fost născut. Va afla dacă va voi să înţeleagă, că această lume în care a fost născut,  aşteaptă şi de la el, noul om-prunc, ceva.

Mulţi oameni-prunci înţeleg ce aşteaptă LUMEA de la el, noul omuleţ venit pe această lume. Lucruri simple cum ar fi: să fie OM, să înveţe ce rost are pe această lume, să facă această lume mai bună, să iubească şi să înţeleagă că şi el, noul prunc, este perisabil, si că ar trebui să lase în urma sa, măcar ceva pe această lume: un (alt) om, un copac, o casă. Adică, o construcţie.

Mulţi oameni-prunci nu vor să înţeleagă ce rost au pe lume şi continuă să urle: oaaaaa. Vrem înapoi în pîntecul care ne proteja: statul asistenţial. Uterul social care ne hrăneşte şi ne fereşte de griji şi de responsabilităţi. Protestăm: oaaaaaaa!

Protestaţi pruncilor, protestaţi. Şi dacă oaaaaa, nu este de ajuns, acum că tot aţi devenit măgădăi, rupeţi, incendiaţi, distrugeţi tot ce vă iese în cale. Cu siguranţă veţi obţine la capătul victoriei voastre, un uter social care vă va hrăni, adăposti şi ocroti din binefacerile neantului pe care îl propovăduiţi. Şi la capătul victoriei voastre, veţi izbucni într-un strigăt triumfător: oaaaaaaaau! Au şi iară au? Nu. Încă (citeşte prostia) nu doare.

Şi poate veţi înţelege pruncilor, că dreptul de a protesta nu se suprapune cu dreptul de a distruge ceea ce voi nu sunteţi capabili să construiţi. Poate veţi înţelege. Dacă nu, să nu vă miraţi că cei care vă cheamă şi vă îndeamnă să urlaţi şi să distrugeţi, sunt cei care îşi apără propriul lor uter social în care ei se simt confortabil, uter în care voi nu aveţi loc. Şi iar vă veţi simţi nedreptăţiţi de lumea în care aţi fost aruncaţi de ticăloşi. Şi veţi scînci din ce în ce mai palid: oa.

Dreptul de a protesta nu înseamnă întotdeauna, dreptul de a huidui. Şi niciodată dreptul de a protesta, nu înseamnă dreptul de a distruge. Dreptul de a protesta este un drept firesc, dacă şi numai dacă, protestul este bazat pe o alternativă cît de cît, viabilă. Dacă nu, protestul revendicativ este justificat numai prin apetenţa la dialog social. Dialog, nu monolog distructiv. Dreptul de a protesta este firesc dacă şi numai dacă, oamenii-prunci au devenit maturi şi sunt dispuşi la un efort comun, efort constructiv: un (alt) OM, un copac sădit, o casă construită cu temeinicie, pentru generaţiile următoare de oameni-prunci care vor deveni, OAMENI.

Asta cred eu. Voi, ce credeţi?

ps. Mă întreb uneori, ce soi de aroganţă îl îndeamnă pe fiecare dintre noi, să afirme: m-am născut; cum poţi afirma că te-ai născut cînd de fapt, ai fost născut?

Read Full Post »

Fumatul

Sînt fumător. Aproape de cînd mă ştiu, sînt fumător.

Sînt fumător de ţigarete dar nu sînt fumător numai de ţigarete. Sînt fumător care fumează ceva mai amplu. Mult mai amplu. Am fumat cam tot ce se poate fuma: ţigarete de calitate bună, ţigarete de calitate proastă, chiar şi pipă am pufăit. Înclusiv trabucuri am fumat: trabucuri cubaneze. Cunoscătorii, ştiu ce spun.

Dar nu despre fumatul tutunului este vorba, aici. Aici este vorba despre fumatul vorbelor. Este vorba despre fumatul vrăjelilor. Adică, vorbesc despre fumatul manipulărilor care au inundat atmosfera globală şi au acaparat gîndirea oamenilor care se văd (s)cufundaţi într-o ceaţă deasă şi prea densă de fum. Nu fum de tutun ci, fum produs de petardele manipulărilor de tot felul.

Aici e aici: pe pachetul de ţigarete din care tocmai am mai scos şi aprins o ţigaretă, stă scris că: “fumatul dăunează grav sănătăţii tale şi a celor din jur.” Pe verso, scrie: “poţi reuşi, noi te putem ajuta. Doctorul sau farmacistul dumneavoastră vă poate ajuta ( sic!) să vă lăsaţi de fumat.”

Seriooos? Hai că este foarte bun îndemnul. Trec lejer peste faptul că industria tutunului este una dintre cele mai profitabile industrii din lume, şi nimeni nu încearcă să o stopeze. Nici nu ar avea cum să oprească dreptul fiecărui om să-şi aleagă calea către cele veşnice. Mă rog, una dintre ele.

Vă pun o întrebare simplă: există un singur vehicul de manipulare în massă – că informarea este căzută în desuet de multă vreme – ( ziare, televiziuni, radiouri, internet, etc), unde să vedeţi la loc vizibil, că MANIPULAREA este adevărata cale către neant? Ştiţi bine, că NU!

Deci, vă întreb: pe ce se bazează cei care ne-au “fumat” pe noi, oamenii obişnuiţi, şi ne intoxică permanent cu perdele de fum manipulator? Pe faptul că cei care se lasă din ce în ce mai greu “fumaţi” sunt minoritari, şi pe faptul că nu există – încă – doctori (sau farmacişti) care să devoaleze manipularea la nivel mondial?

Repet, sînt fumător. Dar. Prefer să mă intoxic cu nicotina care-mi poate ucide trupul, decît să mă las intoxicat de manipulatorii care vor să-mi ucidă spiritul şi gîndirea liberă. Voi, ce “fumaţi”? Cu ce vă lăsaţi intoxicaţi?

Read Full Post »

De cîteva zile nu-mi mai arde aproape de nimic. Nu reuşesc să scap de un sentiment apăsător şi de o întrebare: în ce ţară trăim? Am găsit pe blogul unei prietene un articol care m-a pus pe gînduri:

„A aparut prima analiza profesionista asupra “revoltei” anti-Basescu, operatiune stradala iesita din tiparul “revolutiilor” finantate de George Soros, in cazul nostru sub titulatura perfect aleasa chiar de catre protagonisti, de “Occupy Romania”. Analiza, pe care o publicam integral, este realizata de o minte stralucita, cu o evidenta cunoastere a mecanismelor razboiului secret impotriva Romaniei. “Bu­cu­reştiul a devenit un teatru de război în care două grupări din cadrul elitei politice şi economice americane îşi rezolvă disputele interne. Ultimele ac­ţiuni ale preşedintelui Băsescu au vizat distrugerea fluxurilor financiare prin care se alimentează “băieţii deş­tepţi”, care până nu demult au beneficiat de o protecţie internaţională imbatabilă”, se scrie in prima analiza coerenta asupra situatiei actuale. Concluzia si previziunea ei: “revolta” esueaza din cauza ineptiei organizatorilor.  Redam integral textul ce poarta titlul editorial “Revoluţia lichelelor”, cu felicitarile noastre colegiale adresate autorului/autorilor nu fara a face insa precizarea ca “baietii destepti” in cauza sunt conectati nu numai la Washington ci si la Moscova si Tel Aviv.”

Merită să citiţi restul acestui articol, AICI .

Ce părere aveţi? În ce ţară trăim?

Read Full Post »

Life is picture spune Costin Comba .

Sursa imagine  http://desydemeter.wordpress.com/2012/01/15/contrapunct-theodore-gericault/

 

Read Full Post »

“Romantic tardiv, poetul Mihai Eminescu (1850-1859) a studiat la Viena ( 1870-1872) într-o vreme când Schopenhauer făcea obiectul veneraţiei lumii savante, şi la Berlin ( 1872-1874 ) într-un moment când mişcarea proletară era deosebit de activă. Mai puţin atras de ultimul context decât de primul, a studiat de asemenea filosofia sanscrită şi indiană, probabil pentru a ajunge la sursele traducerii persane din Upanisade ( Oupnek’hat ), ce a lăat urme de neşters asupra gândirii lui Schopenhauer. Impactul filosofiei lui Schopenhauer a dus la un rezultat straniu. Ître anii 1871-1872, Eminescu a produs mituri dualiste care par a depăşi cu mult viziunea lui Schopenhauer asupra lumii.”

Personalitate complexă, poet, prozator, jurnalist, Eminescu a fost studiat din varii puncte de vedere; adulat, criticat, poate uneori exagerat sau chiar minimalizat. Cert este că Eminescu s-a impus în atenţia tuturor. Şi când părea că despre Eminescu este greu de spus ceva inedit, vine Culianu şi propune o nouă analiză, după o nouă metodă şi anume mitanaliza. Vom examina câteva aspecte relevate de Culianu din această perspectivă din opera eminesciană.

FANTASMELE LIBERTĂŢII LA MIHAI EMINESCU

Peisajul centrului lumii în nuvela Cezara

De la bun început, Culianu explică : “teoria ( mitanalizei) e simplă : ea afirmă că literatura conţine un material latent pe care-i revine cercetătorului să-l aducă la suprafaţă  (şi să-l interpreteze – n.m.   tibi )”.

Concepută între 1875-1876 ( în trei variante), această nuvelă relevă mai întâi o altă perspectivă a relaţiei dintre ‘el şi ea’, în viziunea romantică a lui Eminescu. Dacă de exemplu în Luceafărul, “femeia se exhibează, bărbatul priveşte, dar specificul iubirii revine  în a împiedica faptul ca bărbatul să poată vedea bine şi totul, altminteri sentimentul se degradează şi se reduce la pura bestialitate”. În Cezara, situaţia este complet schimbată : “tânărul Ieronim se exhibă iar femeia priveşte pe furiş” la obiectul dorinţelor sale. În fond, această nuvelă dă un contur literar discuţiilor duse în epocă despre căsătorie şi chiar despre dreptul femeii la amor liber.

Cezara, fiica unui înrăit jucator, este este promisă bogatului Castelmare ca să scape tatăl său de datorii. “ Sătulă de a nu fi subiectul ci simplul obiect al unui asemenea contract, Cezara se revoltă împotriva acestei stări de lucruri”. Deci, caută să-şi exercite ‘subiectivitatea’ pe un bărbat înzestrat cu pasivitate. “ Or exemplarul cel mai desăvârşit care-i cade în raza vizuală este un tânar călugăr chipeş …” Cel care încurajează ca această relaţie să se contretizeze este “Francesco-pictorul […] care se ţine după junele călugăr numai ca să completeze cu trăsăturile chipului său […] locul lui Lucifer în tabloul pe care îl picta, Căderea îngerilor”.

Ieronim, posedând o judecată pesimistă despre lume ( mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare ), pentru a nu deveni “sclavul acestor instincte bestiale” se retrage într-o atitudine misogină. În scrisori repetate, el îi explică Cezarei că “ nu este nici egoist nici mincinos, dar îi refuză dragostea rugând-o : “Lasă-mă în mândria şi răceala mea !” În definitiv, Ieronim nu este decât un inadaptat.  “Dar sângle tinerei fete e mai fierbinte decât frigiditatea simulată a lui Ieronim”. Până la urmă, “rezistenţa lui se va topi precum ceara la un foc.” Ieronim mai are un motiv pentru care la început refuză dragostea Cezarei : “existenţa unchiului său Euthanasius,” trăitor în “Paradisul terestru”, o insulă de vis, “Insula lui Euthanasius, cu care schimbă în mod misterios, mesaje.

Euthanasius, în versiune eminesciană, “este un bătrân ‘săhastru’ care, în singurătatea vrăjită a refugiului său, are trei ocupaţii : pictura, îngrijitul albinelor şi desigur, meditaţia asiduă”.Euthanasius, “departe de a fi numai etolog, este şi erotolog” si şi-a împodobit pereţii peşterii cu trei tablouri, respectiv Adam şi Eva, Venus şi Adonis, Aurora şi Orion. Adică, “Eva care-l ispiteşte pe Adam, Venus care-l urmăreşte pe Adonis şiAuroracare-l răpeşte pe Orion”.

Insula lui Euthanasius este înconjurată de munţi şi pare pustie şi neprietenoasă, navigatorii ocolind-o. De fapt, este un paradis terestru. În mijlocul insulei se află un lac. Iar în mijlocul lacului un ostrov, pe care se găseşte peştera lui Euthanasius, şi unde se va consuma în final, pentru vecie, iubirea dintre Cezara şi Ieronim. Adică, centrul lumii !

Deci, pâna la urmă rezistenţa tânărului se frânge şi “cei doi amorezi sânt surprinşi într-o noapte de către Castelmare […] pe care Ieronim îl răneşte ulterior într-un duel”. Silit să părăsească oraşul, Ieronim alege o cale bizară : se duce pe malul mării, se urcă într-o barcă, aruncă lopeţile în apă, adoarme şi se lasă în voia sorţii. A doua zi, se trezi pe un ţărm străin, şi “pătrunse într-o galerie ce-l duce direct la paradisul lui Euthanasius”. Numai că acesta, dispăruse ,lăsând un billet : “ ochii mi se-nchid […] mă sting […] mă voi aşeza sub cascada unui pârâu […] curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei”. Ieronim, îi ia pur şi simplu, locul.

Cezara, silită în cele din urmă să accepte căsătoria cu Castelmare este salvată în mod miraculos : în ziua sorocită nunţii tatăl ei moare şi ea se retrage la o mănăstire pentru anul obligatoriu de doliu.” Într-o seară, ea vine să înoate ca de obicei, dar nu se mai întoarce, căci marea o poartă până la intrarea secretă a insulei edenice a lui Ieronim, unde-şi regăseşte pentru totdeauna, iubitul”.

În această nuvelă, Culianu identifică nişte uluitoare asemănări cu mituri vechi şi străvechi, din diverse culturi. De exemplu, personaje care ca şi Ieronim, se abandonează mării se regăsesc în tradiţiile celtice şi anglo-saxone. “La începutul legendei Beowulf, corabia pe care se găsea trupul lui Scyld,este abandonată mării”.

Sau, abandonul tinerelor femei însărcinate care nu au soţ în bărci fără vâsle, “precum mama viitoarei sfinte Kentigerm”.

Sfântul Brandane, faimosul navigator le spune ciracilor săi :  “aruncaţi în mare toate lopeţile şi cârma […] şi facă Domnul ce vrea cu sclavii săi”.

Plutarh din Cheroneea ( 50-120 e.n.) are o versiune în dialogul său De facie in orbe lunae  în care “Cronos, tatăl lui Zeus […] a fost exilat de către fiul său pe o insulă din Oceanul Atlantic”.

Sau. Există o asociere dintre peşteră şi albine în multe locuri din istoria religiilor. Despre una dintre ele, vorbeşte Porfyrios în tratatul De antro Nympharum compus după scrierile lui Numenius (profesorul lui Plotin) şi Cronius.

În romanul lui Iamblicos “Babyloniaka”, este o “poveste de dragoste în care moartea aparentă joacă un rol essenţial , […] îndrăgostiţii se refugiază într-o peşteră unde se adăposteau albine sălbatice”.

Fără îndoială că în orice poveste, se poate regăsi un mit. Numai că, cititorul trebuie să ştie mitologie nu glumă, ca să-l poată recunoaşte. Iar Culianu, era chiar specialist în aşa ceva.

Revenind la Cezara eminesciană,  Euthanasius, ignorând faptul că traieşte într-un mit, se ocupă de albine pentru că acestea la rândul lor, se ocupă deREGINA lor. Nu taina vieţii i-o comunică albinele ci, taina morţii!

Ieronim, fiind blând şi supus, intră în refugiul edenic unde-l va întâlni într-o nouă viaţă ( sau moarte ?) Cezara. “ Porfyrios învestea stupul din grota nimfelor cu sensul unei alegorii a sufletelor aflate în universal fizic, în trupuri”. Albinele se ocupă de regina lor, pentru că ea este STAPÎNA  ! De fapt, aceasta este semnificaţia numelui Cezara !” pentru Culianu : femininul de la Cezar.

Această temă va fi reluată şi de către Mircea Eliade, în cartea sa “Insula lui Euthanasius”.

Alături de alţi mari ‘monştri sacri’, Caragiale, Enescu, Brâncusi, Eliade, Noica, SI Eminescu a devenit un arhetip al patrimoniului nostru cultural. UN MIT ! Aşa cum de altfel, va deveni mai devreme sau mai târziu ŞI Ioan Petru Culianu, asasinat mişeleşte pe 21 Mai 1991.

Au mai repostat: psi flavius . anaveronica blueriver oana Agatha . urez bun venit unui nou venit în club:   anacondele .  Carmen . anacondele . 

Read Full Post »

Iar e sîmbătă şi iar vom fi, adunaţi de draga psi, la chermeza de cuvinte la care am luat aminte:

ganduri, gasit, galceava, grai, gest, glezna, galbeni, garoafa, gingasie, gen, 

germanic, gemeni: adevărată simfonie în G.

De e greu, de e uşor, ne vom strădui cu spor, să le-nşiruim tenace într-un text cu vino-ncoace. De-am intrat în acest joc sper că voi avea noroc, să vă placă ce vă spun; şi încep dară, acum:

Tare sînt trist Doamne şi iar am rămas pe gînduri. Nu ştiu pînă cînd ne vom complace în gîlceava zilelor noastre. Nici-un grai şi nici-un gest, nu ne conduc către o gingăşie de care avem mare nevoie în ecuaţia convieţuirii. N-am găsit încă, garoafa care să ne îmbie la armonie… N-am găsit încă un gen de discuţie în stil germanic, onest. N-am găsit încă floarea care să ne facă gemeni în gîndire. Am rămas aproape toţi în gîndire, la glezna unei broaşte rîioase. Fugim care-ncotro, amăgiţi de nişte galbeni înşelători şi uităm că viaţa noastră, este pe ducă…”

Ca să vă mai treacă necazul, ascultaţi aceste melodii superbe

http://aliceee-traveler.blogspot.com/2012/01/chill-out-music-cu-influente-arabe.html

Tare sînt trist şi nu mă mai lungesc… Ştiu sigur că în clubul psi, mult mai frumos vorbesc: sara poeta veşnic îndrăgostită . carmen riverana care deapănă amintiri de pe marginea malurilor unui fluviu albastru . a şi A exponenta unor povestiri interesante, pe fondul unui cer colorat în roşu intens . anaveronica harnica traducătoare inspirată la poeme frumoase de straşnicul motan Grişka . almanahe cea voioasă ce ne-aduce teatru-acasă . virusache pescarul amator care peşti prinde nu prinde, la sirene visător . cita neîntrecuta povestitoare de istorii cu parfum nepieritor de epocă . Miţa blogvista care mai mult viesuieşte decît vorbeşte . scorpio cu suflet de artistă: o zi e veselă şi altă zi e tristă . rokssana care zilnic ne poartă printre texte celebre ilustrate magnific . valentina romantica incurabilă care uneori se alătură clubului psi cu texte minunate . Carmen inimoasa luptătoare pentru dreptate . abisuri cea plină de superbe profunzimi .

– – –

Şi uite cum almanahe mai contribuie cu o super duzină aici, pe acest blog:

Nu zilele sunt în gâlceavă, Tiberiu,

ci cele gânduri negre ale noastre, de peste ele,

războind cu-ale altora,

ce nu-s altoi, doar oi,

unele negre,

nor şi grai răstit, neamuţind,

şi gemeni germeni

gen de sămânţă ce nu e greu de încolţit,

germanic cer, vrând ca să cotropească şi pustiască,

sol şi cântec de bucurie.

Ca nişte galbeni zornăind isteric, în noi,

bucăţi de-ntreg, ce nu e de găsit acum,

deşi-n garoafă, divina floare, miros este de pace şi-armonie,

dar  nu ştiu cum se face că-n loc să ne-amintim grai vechi,

şi gingaşă faptură, Dumnezeu,

ne-ntunecăm şi floarea se usucă-n noi.

Şi-atuncea miros pierdem, ca ră(tă)ciţi.

Nu glezna broaştei e de vină, dar e de urmărit avânt din ea,

ca gest, ca săritură peste ego,

şi-or încolţi atunci şi alte soiuri de om,

ce-n fericire s-ar întinde.
Dar noi, nepricepuţii, uităm că suntem

bucăţi de Dumnezeu!…

– – –

 Mulţumesc, alma.nahe! 🙂

Read Full Post »

O carte pe care am cumpărat-o într-o doară la ultimul tîrg de carte din Bucureşti, şi pe care am tot amînat-o pînă acum, se dovedeşte a fi fascinantă.

Autorul, Jacques Attali (n. 1943) – eseist, doctor in stiinte economice, absolvent al Institutului de Studii Politice din Parissi al Scolii Nationale de Administratie, fost consilier al lui François Mitterrand. Fondator al ONG-ului Action Internationale Contre la Faim, fondator si presedinte al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare (1991-1993). Dintre numeroasele volume publicate, amintim: Modeles politiques (1972), L’antieconomique (1990), Economie de l’apocalypse – Trafic et proliferation nucleaire (1995), Le citoyen, les pouvoirs et Dieu (1998), Fraternites: Une nouvelle utopie (1999), Blaise Pascal ou le genie français (2000), C’etait François Mitterrand (2005), Dictionnaire amoureux du judaisme (2007). (conform Ed, Polirom).

Deşi a publicat peste 50 de cărţi (eseuri, romane, biografii, teatru), traduse în numeroase limbi şi tipărite în peste 6 milioane de exemplare, în România sunt disponibile numai vreo patru titluri. Dintre acestea, tocmai semnalez Frăţia celor care ştiu – apărută la Editura Hasefer – preferînd pentru început să las autorul să spună cîteva cuvinte despre această carte, în Avertisment:

“Iată povestea celor două fabuloase decenii care au pus capăt singurei perioade a Istoriei în care creştinătatea, islamul şi iudaismul au trăit în armonie. Într-un singur moment – secolul al XI-lea şi începutul celui de-al XII-lea -, într-un singur loc – Andaluzia – cele trei monoteisme au optat pentru a se respecta, a se admira, a se nutri unele din celelalte. Atunci, pe deplin liber, cei mai mari filosofi ai lor au dialogat între ei şi cu filosofii greci. Ştiinţele şi religiile s-au înţeles de minune.

Iar apoi totul a derapat. Dacă evenimentele din această epocă s-ar fi desfăşurat altfel, dacă fiii lui Abraham nu s-ar fi ciocnit între ei, cursul Istoriei ar fi fost cu totul diferit. În vremea întorsăturii acesteia se desfăşoară romanul de faţă.

Oricît sunt de incredibile, toate faptele istorice relatate aici s-au petrecut într-adevăr. Toate ideile, modurile de viaţă aparţin epocii. Cu foarte rare excepţii, toate personajele au existat, majoritatea întîmplărilor din biografiile lor sunt cît se poate de reale, iar ele se exprimă aşa cum se ştie că au făcut-o în realitate. Muhammad Ibn Ruşd din roman este marele filosof musulman pe care occidentalii îl numesc astăzi Averroes; Moşe ben Maimon este marele gînditor evreu numit în prezent Maimonide. Amîndoi au trăit, ca în roman, între Cordoba, pe care au părăsit-o în 1149, şi Maroc, de unde au plecat în 1165. Între cele două date, în acest crucial moment al Istoriei, nu se ştie mai nimic despre ce au făcut, însă totul ne permite să credem că cel mai mare dintre gînditorii evrei şi cel mai mare dintre filosofii musulmani s-au întîlnit şi au dialogat aşa cum o fac aici.

Doar ceea ce se leagă de Frăţia celor care ştiu, de Tratatul despre eternitatea absolută şi de anii misterioşi ai vieţii lui Aristotel este aproape sigur fictiv. Cu toate că în multe locuri, în multe epoci, despre cel mai mare dintre (filosofii) greci au circulat asemenea zvonuri.

În orice caz, în viaţa şi opera eroilor noştri totul permite să se creadă că ei cunoşteau extraordinarul secret al unei frăţii încă de pe atunci mai mult decît milenare. Şi totul în Istorie – cea mare – s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă de parcă evenimentele povestite în aceste pagini ar fi avut loc într-adevăr. Ca şi cum Cei care ştiu s-ar mai afla printre noi, purtători ai unui secret esenţial pentru viitorul umanităţii. Pierdut pentru totdeauna. Doar dacă…”

Jacques Attali se află, conform publicaţiei Foreign Policy, printre „cei mai importanţi 100 de intelectuali din lume”. Tot el a prezis dispariţia Euro. A scris şi o Scurtă istorie a viitorului (tradusă în limba română la Polirom). Este un autor despre care cred că trebuie citit. O întrebare mă frămîntă, totuşi: cum ar arăta o lume în care legea supremă ar fi ARMONIA?

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »