Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for februarie 2012

1 Martie

Dedic în această zi minunată un cîntec către soţia mea

#

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

#

Uite, de-aia: pentru că eşti şi pentru că-mi exişti!

Read Full Post »

Zi rară. Cu puţine evenimente consemnate de wikipedia.

De mineriada din 1990 am cam uitat.

Nici prea multe personalităţi nu s-au născut în această zi.

Din considerente personale, vă ofer o melodie a lui Gioacchino Rossini n. 1792

Ce semnificaţie are această zi pentru voi?

#

2.3. Gioacchino Rossini – Stabat Mater

Stabat Mater este, fără îndoială, unul dintre textele sacre cele mai

emoţionante din ritualul religios catolic, conceput pe versurile unui

poem medieval foarte popular, care începe cu versul “Stabat Mater

dolorosa…” (Stătea Mama îndurerată…). Se presupune că autorul “

secvenţei” de 20 de strofe a câte 3 versuri, introdusă în liturghia

catolică, a fost călugărul franciscan Jacopone da Todi (1228  – 1306),

originar din provincia italiană Ombrie. Caracterul dramatic al textului a

fost sursă de inspiraţie pentru  aproape 500, de autori din toate epocile

(renaştere, baroc, romantism sau perioada contemporană) şi de pe toate

continentele, fiind tradus, totodată, într-o multitudine de limbi.

Din punctul de vedere al canoanelor religioase, oratoriul  Stabat

Mater este, însă, cea mai discutabilă partitură. Însuşi Papa Pius al X-lea

a considerat  în 1922, că lucrările lui Rossini nu puteau fi interpretate în

bisericile catolice, fiind nepotrivite cu spiritul muzicii de cult, chiar dacă

în muzica sa drama religioasă este pătrunsă de adânci sentimente

umane. Oratoriul Stabat Mater, pagină înălţătoare,  în care marea temă a

suferinţei şi a salvării este interpretată de compozitor într-o manieră

proprie, expresie sinceră unui suflet generos şi cald, este alcătuit din 10

secţiuni ale căror titluri reprezintă primele cuvinte ale

textului:1.Introducere – Stabat Mater dolorosa 2.Arie– Cuius animam;

3.Duet– Qui est homo qui non fleret ; 4.Arie – Pro pecatis suae gentis;

5. Cor a capella şi recitativ –Eia mater fons amoris; 6. Cvartet – Sancta

Mater, istud agas; 7. Cavatina – Fac ut portem Christi mortem;

SURSA aici    

 

Read Full Post »

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărâ să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare!

Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:

— Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.

— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; să ierte cinstită faţă dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având păreche în lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.

— Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câne, fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi-a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai perde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.

— I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana; că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei, că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luîndu-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta. Dar tot de noroc să se plângă cineva… Bine-a mai zis cine-a zis că: „Boii ară şi caii mănâncă”. Hai dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.

— Dar muieţi-s pormagii? zise atunci leneşul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
— Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
— Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia, întreabă, că muieţi-s posmagii?
— Vai de mine şi de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da’ el nu poate să şi-i moaie?
— Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
— Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!

Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:

— Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!

Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce ave, se lehămeseşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
— Oameni buni, faceţi dar cum vă va lumina Dumnezeu!

Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul.
Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii aceia de dânsul. Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.

Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

Sursa http://www.neamt.ro/cmj/Creanga/Povestea_lenesului.html

# # #

POI-Mîine (rectificare la atenţionarea Ginei 🙂   )nu este numai mărţişorul. Printre alte multe evenimente, se împlinesc 175 de ani de la naşterea lui Ion Creangă.  Nu ştiu de ce am simţit nevoia să re-citesc această scurtă poveste. Sau poate ştiu? Nu ştiu dar mi se pare că lucrurile nu mai stau ca atunci. Pare că lucrurile sunt mult mai grave. Nu mei este un singur leneş în s(T)at ci mult mai mulţi, se numesc parlamentari dar, în loc să-i spînzure aşa cum ar trebui, poporul se milostiveşte de ei şi-i tot votează într-o veselie de neînţeles. Voi ce credeţi că ar trebui să facem cu chiulangiii din parlament? 

Read Full Post »

N-aţi mai auzit de acest termen-sintagmă = dintele de catifea? Nici eu. Tocmai l-am inventat.

Să vă spun ce înseamnă un dinte de catifea? V-aş spune, dacă aş şti. Dar, nu ştiu.

Încerc şi eu să înţeleg cum a ajuns dintele de catifea, să ne guverneze vieţile.

Habar nu am ce credeţi voi că este politeţea dar eu am ajuns să cred că politeţea falsă este un dinte de catifea.

Se pare că la ordinea zilelor noastre, importantă a devenit deformarea şi răstălmăcirea tuturor termenilor care permiteau un dialog firesc. Dacă politeţea practicată de antecesorii noştri era expresia respectului pentru interlocutor, se pare  că politeţea zilelor în care trăim, este expresia neputinţei unora dintre noi, de a le da o replică perfect meritată, noilor purtători ai cuvîntului care duc(e) într-un perfect derizoriu, cele mai elementare noţiuni ale bunului simţ. Am intrat aproape fără să ne dăm prea bine seama, într-o nouă eră a sofismului fără frontiere.

Replica hotărîtă practicată cu succes de antecesorii noştri, a fost înlocuită cu, sau de dintele de catifea. Dinte care nu muşcă, nu sfîşie, nu mursecă; dinte care dă tîrcoale evazive adevăratelor noastre probleme, dinte care se lasă cariat de politeţea atribuită cu mare generozitate, falselor idei despre normal.

Deseori politeţea, a început să îmbrace o haină tristă: laşitatea legănată de iluzia unui confort personal, confort brutalizat din ce în ce mai violent de carnasierii care se folosesc copios de slăbiciunea politicoşilor care fără şă ştie ce sunt dinţii de catifea, îi acceptă.

Read Full Post »

Evanghelia după Fiul NORMAN MAILER

Desigur, oamenii se împart în atei şi credincioşi, aceştia aparţinînd de tradiţii diferite, este loc sub soare pentru toată lumea, fiecare cu conştiinţa sa, dar puţină lume pune la îndoială existenţa lui Iisus ca persoană istorică. Şi este imposibil de negat că acest personaj extraordinar a marcat soarta lumii. Chiar şi istoria s-a împărţit în două mari perioade, înainte de Hristos, şi după Hristos. În afară de cărţile bisericeşti, acest personaj a fost subiectul a nenumărate romane, piese de teatru, filme, picturi, sculpturi, piese muzicale. S-ar părea că nu mai este nimic de spus despre acest personaj; iată că nu este aşa.

În 1997, Norman Mailer vine cu o abordare absolut extraordinară şi propune o biografie a lui Cristos, povestită de el însuşi, într-o Evanghelie, o autobiografie, Evanghelia după Fiul (am postat primul capitol din carte, anterior; citeşte AICI). Născut într-o familie de esenieni, unii dintre cei mai habotnici dintre evrei, crescut în cultul curăţeniei, timp de 14 ani învaţă meşteşugul lemnului, părintele său pămîntesc, Iosif, fiind tîmplar. La vîrsta de 27 de ani îşi încheie ucenicia, dar continuă să munceascăîmpreună cu Iosif.

– “Ar fi ieşit un tîmplar bun din tine, dacă asta ar fi dorit Dumnezeu să te faci”.

Oare ce voia Iosif să spună cu vorbele astea ? Uitase Iosif că atunci cînd Iisus avea 12 ani îi destăinuise taina naşterii sale ? De cîte ori mergeau la templu, stătea de vorbă cu bătrînii învăţati, care îi spuneau mamei sale :

– “Nicicînd nu ne-a fost dat să auzim atîta înţelepciune, de la cineva atît de tînăr”.

Copil fiind, Iisus are îndoieli. Învăţa şi el ca toţi copiii de evrei înca înainte de vîrsta de cinci ani, toate Cărţile Sfinte, se joacă, dar uneori în competiţie cu alţii, nu cîştigă el întotdeauna. Oare să fie adevărat ca EL este FIUL ? După moartea lui Iosif, îndoielile îl copleşesc. Trebuia să meargă fără zăbavă la profetul acela vestit, Ioan Botezatorul, pe care mulţi în afară de farisei, îl credeau sfînt. După botez, Dumnezeu i-a spus:

– “Pentru că nu eşti încă în putere, nu te întoarce acasă. Mai bine urcă muntele şi în pustietatea aceea posteşte între stînci. Bea apă, dar de mîncat să nu mănînci nimic”. Chinuit de Diavol cu felurite ispite, Hristos strigă puternic:

– Piei Satana ! Nu pe tine te vreau, ci pe Tatăl!

Povestea lui Iisus este foarte bine cunoscută şi nu trebuie să o repovestesc eu. Meritul incontestabil al lui Norman Mailer este că reuşeşte să redea un Iisus autentic Divin, dar cu trăsături de mare profunzime autentic umană . Dacă Iisus pe cruce s-a îndoit că este fiul lui Dumnezeu, putem să avem şi noi momentele noastre de slăbiciune fără a ne ruşina.

Astăzi începe Postul Mare. Cine are putere, îl va ţine pîna la Invierea lui Iisus Hristos, la Sfintele Paşti!

Read Full Post »

Duminica din 26 februarie, ziua care precede intrarea in Postul Sfintelor Pasti, este numita Duminica izgonirii lui Adam din rai, dar si Duminica iertarii. Sfintii Parinti i-au dat acestei duminici si acest nume, pentru a ne arata ca nimeni nu poate intra in post daca nu este in pace cu semenii.

Dumnezeu nu poate fi trait de cel ce este in cearta cu aproapele. Caci El fiind iubire, este si iertare. Asa ca numai cel ce iarta se poate impartasi de aceasta iubire dumnezeiasca. Si pe cat de mult iarta, pe atat de mult se impartaseste de Dumnezeu.

Este un aspect pe care noi il neglijam de multe ori atunci cand vine vorba de iertare. Daca am facut cuiva rau, ne spunem ca este de ajuns sa-I cerem lui Dumnezeu iertare pentru fapta savarsita. Insa, Dumnezeu ne cere mai mult. Doreste sa mergem sa ne cerem iertare de la cei pe care i-am ranit prin cuvintele si faptele noastre si sa dam iertare tuturor celor ce o cer de la noi. Si ne cheama spre acest lucru, pentru ca ne vrea sa fim iubiti si de semeni.

Nu-i deloc usor sa renunti la dispretul fata de altii, acordand iertare, dar mai greu e sa te dai jos de pe aparenta superioritate si sa ceri iertare. Cel care a indeplinit aceste cereri, si-a pregatit inima sa-L primeasca pe Hristos.

Randuiala practicii liturgice a iertarii

In aceasta duminica exista o slujba unica, care din nefericire lipseste din multe biserici, ea fiind intalnita mai mult in manastiri.

La aceasta slujba, slujitorii sunt imbracati in vesminte luminoase, dar dupa oficierea Vecerniei, aceste vesminte nu vor mai fi imbracate pe toata durata postului.

In parohii, dupa oficierea Vecerniei, preotii, cu epitrahilul pus si sfanta cruce in mana, se pleaca in fata credinciosilor, cerandu-si iertare. Credinciosii se pleaca in fata preotilor, isi cer si ei iertare, apoi saruta crucea si mana dreapta a preotului. Dupa aceea se imbratiseaza intre ei, cerandu-si unul altuia iertare. In acesta vreme, se canta la strana Canonul Sfintelor Pasti.

In Muntele Athos, dupa Vecernie se intra in trapeza in procesiune, si se lasa sec de branza si oua, alimente care nu se vor mai consuma in vremea postului. In timpul mesei, se citeste un cuvant despre izgonirea lui Adam din rai sau un cuvant de indemn la post. La finalul mesei, monahii canta catavasiile canonului Acatistului, troparele hramului, incheind cu condacul Acatistului. Dupa rugaciunile de multumire, ramane o singura lumanare aprinsa pentru a se citi Pavecernita Mica. La sfarsitul ei, obstea ingenuncheaza si egumenul citeste o rugaciune de dezlegare. Egumenul, purtand epitrahilul si Evanghelia in mana dreapta, se opreste la usa spre a-si cere iertare de la ceilalti frati. Monahii fac o metanie inaintea lui, saruta Evanghelia si mana dreapta a acestuia, apoi fac unii catre altii metanii, cerandu-si iertare si isi ureaza „Post bun”. Dupa ce si-au daruit unii altora iertare, se sting candelele si fiecare merge la chilia sa.

Sa luam aminte neincetat in acest post la cuvintele Mantuitorului: „Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal Cel ceresc; Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” (Matei 6, 14-15).

Post cu bucurii.

Sursa: Crestin Ortodox

Read Full Post »

– oare poate cineva să precizeze exact! momentul în care a apelat pentru prima dată, la propriile sale amintiri şi mai ales de ce?

– oare poate cineva să-şi amintească exact! momentul în care s-a confruntat cu primul mister din viaţa sa?

– oare poate cineva să spună exact! de ce misterul este legat mai ales de cer?

– oare poate cineva să motiveze exact! de ce mulţi dintre cei care scrutează cerul, se gîndesc la convertire?

– oare poate să explice cineva exact! de ce convertirea trebuie să beneficieze de o asistenţă calificată?

– oare poate cineva să priceapă exact! că uneori asistentul ales, nu este un mentor ci un mânuitor?

–  oare poate cineva să intuiască exact! de la bun început că un mânuitor onest trebuie să dea în primul rînd dovadă de o nemărginită bunătate?

– oare poate cineva să definească exact! bunătatea în termeni precişi, după un model să spunem, matematic ?

– oare poate cineva să explice exact! că logica de tip matematic odată dobîndită, nu se mai pierde aşa cum de exemplu, nu se uită mersul pe bicicletă?

– oare poate cineva care iubeşte mai ales mersul cu bicicleta ca sport eliberator, să-i înţeleagă exact! pe cei care iubesc mai ales, biblioteca?

– oare poate cineva care iubeşte enorm biblioteca, să se lase măcar uneori sedus exact! de frumuseţea şi de savoarea ascunse de Mama Natură, în ierburi banale?

– oare pot cei care iubesc ierburile ascunse într-o baltă sau în jurul ei, să-şi motiveze exact! pornirea de a-i hăitui pe bieţii peştişori ascunşi între ele?

Eu nu ştiu să răspund. Presupun că voi primi unele răspunsuri, de la membrii clubului neexclusivist, psianacondeleredskyClaudiaOlimpiascorpio,

virusacheCitagriskaVeroversanaveronicablueriverCarmenlolita

Read Full Post »

“Şi apoi deodată Billy deveni din nou un optometrist între două vîrste, care de data aceasta juca o partidă de golf – într-o dimineaţă însorită de duminică. Billy renunţase de mult să se mai ducă la biserică. Juca golf înpreună cu alţi trei optometrişti. Din şapte lovituri Billy ajunse lîngă gaură şi acum era rîndul lui să trimită mingea în ea.

Era o lovitură de la doi metri şi jumătate şi Billy o execută impecabil. Cînd se aplecă să scoată mingea din gaură, soarele dispăru în spatele unui nor. O clipă pe Billy îl prinse ameţeala. Cînd îşi reveni, nu se mai găsea pe terenul de golf. Era legat cu nişte curele de o canapea galbenă într-o cameră albă, la bordul unei farfurii zburătoare, cu destinaţia Tralfamadore.

– Unde mă aflu? Întrebă Billy Pilgrim.

– Prins în capcana unui alt strop de chihlimbar, domnule Pilgrim. Ne aflăm cu toţii unde trebuie să ne aflăm acum – la patru sute optzeci şi două de milioane, şapte sute de mii de kilometri de Pămînt, supuşi unei deformări a timpului care ne va permite să ajungem pe Tralfamadore în cîteva ore în loc de cîteva secole.

– Cum… cum am ajuns eu aici?

– Asta nu v-ar putea-o explica decît tot un pămîntean. Ei explică de ce un anume eveniment e structurat aşa cum este şi spun cum se poate ajunge la alte evenimente sau cum pot fi ele evitate. Eu sînt tralfamadorian şi văd timpul în totalitatea lui, aşa cum ar vedea cineva straturile geologice pe un perete din Munţii Stîncoşi. Totalitatea timpului trebuie luată ca atare. Ea nu se schimbă, nu se supune nici avertismentelor şi nici explicaţiilor. Ea pur şi simplu există. Luaţi-o moment cu moment şi veţi constata că, aşa cum v-am spus, noi toţi nu sîntem decît nişte insecte prinse în chihlimbar.

– După cum îmi dau seama, nu credeţi în liberul arbitru, remarcă Billy Pilgrim.

– dacă nu mi-aş fi petrecut atîta timp sa-i studiez pe pămînteni, spuse tralfamadorianul, n-aş fi avut nici cea mai vagă idee despre ce se înţelege prin liber arbitru. Personal am vizitat în univers treizeci şi una de planete locuite şi în plus am studiat rapoarte despre încă o sută. Pămîntul este singurul loc unde se pomeneşte de liberul arbitru.”

Fragment din romanul Abatorul cinci de Kurt Vonnegut.

O foarte bună prezentare puteţi citi la prietenul Teofil.

Alte cîteva pagini puteţi citi AICI.

Ce părere aveţi despre liberul arbitru?

Read Full Post »

“Ca întotdeauna, lucrurile de la sine înţelese stîrnesc cele mai mari dificultăţi încercărilor de a le limpezi şi a le face să vorbească înţelegerii noastre. Toată lumea ştie ce este electricitatea. Toată lumea ştie ce este spaţiul. Dar dacă ai cere pe nepregătite o lămurire, o definiţie, ai auzi: ei bine, spaţiul e aici, unde mă aflu… Se ivesc de îndată dificultăţile, dificultăţi salutare, pedagogice am putea spune, care ne înnoiesc privirea asupra obişnuitului, care împrospătează prea-bine cunoscutul, prea-comunul. Iar teme precum credinţa sau cunoaşterea sau conştiinţa sunt în alt mod exigente şi în alt mod creatoare, de vreme ce ne obligă la un fel de intrare în dimensiunea adîncimii acestor realităţi, acestor concepte. Iar în dimensiunea adîncimii, acolo se iveşte pentru noi – o spunem dintru  început – ceea ce nu putem eluda în cazul unor asemenea teme, şi anume dimensiunea lor spirituală. Termenul “spiritual” cere şi el o interogaţie care să îl elibereze de înţelesulş lui banal. “Spiritual” nu înseamnă “mersul la biserică”; ar fi prea uşor, pentru Dumnezeu! Nu! spiritualitatea ar putea fi definită tocmai ca această dimensiune a adîncimii, drept interioritate mereu vie a lucrurilor, care mor datorită obişnuirii noastre cu suprafaţa lor, dat fiind că le-am folosit de prea multe ori şi le-am uzat. Ei bine, în adîncimea lor rămîne mereu un miez viu, în vreme ce suprafeţele se pot uza… aşa cum epiderma se înnoieşte fără încetare, după spusa medicilor.

Să revenim la credinţă. Toată lumea ştie ce e credinţa – înainte de a şti cu adevărat. Dar, pentru a şti ce este ea, după ce o vom fi ştiut prin simplă repetare sau din auzite, ar trebui să procedăm în mod foarte simplu, printr-o abordare pe care filosofii şi ştiinţele religioase – care ne unesc aici – o numesc abordare fenomenologică. Se ia în considerare un fenomen şi se încearcă scrutarea, interogarea lui pentru ca el însuşi să ne vorbească, iar nu noi să fim cei care îl spunem. Credinţa, aşadar: prima asociere pe care termenul şi realitatea credinţei o trezesc în minte e cea cu un raport între cel ce crede şi acel ceva în care crede. E un raport de adeziune. Există credinţă acolo unde există adeziune la un dat ce se propune ca obiect al credinţei. Această adeziune e de ordinul acceptării. Nu ader la obiectul credinţei mele doar din afară, ca o ventuză care se lipeşte de un zid sau ca o substanţă adezivă. Fiindcă ventuza rămîne ventuză, zidul rămîne zid, iar între ele raportul rămîne totuşi destul de precar. La un moment dat, se vor dezlipi… Pentru a fi adecvată propriului ei adevăr, credinţa trebuie să presupună o acceptare. A o accepta înseamnă a-i face loc înlăuntrul celui ce acceptă.”

Fragment din Andre Scrima / Funcţia critică a credinţei / Humanitas / 2011 / p. 29-30.

Read Full Post »

Un raspuns genial

Anne Graham, intr-un interviu in emisiunea „Early Show” (Spectacolul matinal), a fost intrebata de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 si i s-a pus o intrebare la care multi ar fi dat raspunsuri nesatisfacatoare: „Cum a putut Bunul Dumnezeu sa lase sa se intimple asa ceva si sa priveasca atat de nepasator aceasta catastrofa de pe pamantul Americii?

       Anne Graham, dupa ce a meditat cateva clipe, a dat un raspuns magistral, a raspuns cu niste replici foarte logice, profunde si inspirate, nepregatite dinainte (se poate vedea pe videoclipul inregistrat). Dansa a raspuns foarte calm si explicit, precizand urmatoarele:

„Si eu mi-am pus deseori aceasta intrebare si mi-am gasit urmatoarele raspunsuri…

1. Cred – nu cred, dar sunt profund convinsa – ca Dumnezeu a fost si ramane adanc intristat de aceasta, la fel ca si noi, numai ca noi, de ani de zile, Īi spunem si chiar Ii poruncim sa iasa din scolile noastre, din guvernul si din vietile noastre, ca ne descurcam si singuri, fara ajutorul Lui…

2. Si, fiind El un adevarat gentleman, cred ca pur si simplu S-a dat, calm, la o parte…

3. Cum de mai indraznim noi oare sa-I cerem binecuvintarea, mila si protectia Sa, daca Ii cerem sa ne lase in pace? (Īn lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate in scoli,etc.)

4. Cred ca totul a inceput cind Madeleine Murray O’Hare (doamna care a cerut ca America sa devina o tara atee si care a fost ucisa, iar corpul ei a fost gasit recent) a afirmat ca nu dorea nici un fel de rugaciuni in scolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobata si a devenit lege obligatorie in SUA…

5. Apoi, cineva a spus ca mai bine nu am citi Biblia in scoli (Biblia care spune sa nu ucizi, sa nu furi si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti), iar noi am spus O.K..

6. Apoi, dr. Benjamin Spock a spus ca nu ar trebui sa ne plesnim copiii atunci cind se poarta urit, pentru ca aceasta le-ar afecta mica lor personalitate si stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis!). Iar noi am spus ca un expert trebuie sa stie ce vorbeste, asa ca am spus O.K.

7. Apoi, altcineva a spus ca profesorii si dirigintii nu ar trebui sa ii disciplineze pe copii atunci cind gresesc. Iar conducatorii de scoli au spus ca nici un membru al personalului sa nu atinga vreun elev atunci cind se poarta urit, pentru ca scolile nu au nevoie de publicitate proasta si in nici un caz de procese. (Totusi, exista o mare diferenta intre a disciplina si a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili,etc.). Iar noi am spus O.K.

8. Apoi, cine stie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei scoli a spus ca, baietii fiind baieti, vor face dragoste oricum, deci ar trebui sa le dam fiilor nostri prezervative. Asa, ei vor putea sa se distreze cit vor, iar noi nu vom trebui sa le spunem parintilor ca le-au primit de la scoala. Iar noi am spus O.K.

9. Apoi, unii dintre alesii nostri de virf au spus ca nu conteaza ceea ce fac in viata lor privata atit timp cit isi fac treaba la slujba. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasa de ceea ce face altcineva, inclusiv presedintele, in viata sa privata, atit timp cit am o slujba si economia merge bine.

10. Apoi, niste libertini au cerut sa tiparim cat mai multe reviste cu femei goale, in semn de respect si apreciere a frumusetii feminine.. Iar noi am spus O.K.

11. Apoi, altcineva a impins acea apreciere un pas mai departe, publicind fotografii cu copii goi, si inca mai departe, afisindu-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare.

12. Apoi, industria show-business-ului a spus: hai sa facem show-uri TV si filme care sa promoveze indepartarea de Dumnezeu, violenta si sexul ilicit, sa inregistram melodii care sa incurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea si temele satanice. Iar noi am spus ca nu este decit entertainment-amuzament, nu are efecte adverse si oricum nu o ia nimeni in serios, asa ca totul a mers inainte.

13. Iar acum ne intrebam speriati de ce copiii nostri nu au constiinta, de ce nu disting binele de rau, de ce nu ii deranjeaza sa ucida pe straini, pe colegii de clasa sau pe ei insisi.

14. Probabil ca, daca ne-am gindi mai mult, ne-am da seama de ce.

15. Cred ca totul se reduce la faptul ca ceea ce vei semana, aceea vei si culege.

16. Noi Ii spunem lui Dumnezeu: Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa?Iar Dumnezeu raspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?

17. E ciudat cum oamenii Il dispretuiesc pe Dumnezeu, si apoi se intreaba cu naivitate de ce totul merge tot mai prost.

18. Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne indoim de ceea ce spune Biblia.

19. E ciudat cum de toti oamenii vor sa mearga in ceruri, desi nu cred, nu gindesc, si nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie in Biblie.

20. Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred in Dumnezeu si de fapt sa il urmeaza pe Satana, care, se stie ca, la randul lui, crede si el in Dumnezeu……

21. E ciudat cum ne repezim sa judecam, dar nu ne place sa fim judecati.

22. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail si ele se raspindesc precum focul salbatic, dar cind incepi sa trimiti mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gindesc de doua ori inainte de a le trimite si altora.

23. E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud si obscen trece liber prin cyberspatiu, dar orice discutie publica despre Dumnezeu este impiedicata la scoala si la locul de munca.

24. Este, in sfarsit, ciudat cum poate fi cineva atit de inflacarat de dragoste pentru Hristos fiind in acelasi timp un crestin invizibil in timpul saptaminii.”

(Interlocutoarea a mai venit si cu alte argumente, dar ne oprim aici).

Primit pe mail.

– – –

Ce părere aveţi?

UP date. Am numerotat paragrafele. Dacă este să vorbim concret, vă rog să vorbim la obiect: care paragraf este neconform cu părerea voastră despre aceste probleme? La obiect, NU la persoană. OK?

Read Full Post »

Older Posts »