Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 23 februarie 2012

“Ca întotdeauna, lucrurile de la sine înţelese stîrnesc cele mai mari dificultăţi încercărilor de a le limpezi şi a le face să vorbească înţelegerii noastre. Toată lumea ştie ce este electricitatea. Toată lumea ştie ce este spaţiul. Dar dacă ai cere pe nepregătite o lămurire, o definiţie, ai auzi: ei bine, spaţiul e aici, unde mă aflu… Se ivesc de îndată dificultăţile, dificultăţi salutare, pedagogice am putea spune, care ne înnoiesc privirea asupra obişnuitului, care împrospătează prea-bine cunoscutul, prea-comunul. Iar teme precum credinţa sau cunoaşterea sau conştiinţa sunt în alt mod exigente şi în alt mod creatoare, de vreme ce ne obligă la un fel de intrare în dimensiunea adîncimii acestor realităţi, acestor concepte. Iar în dimensiunea adîncimii, acolo se iveşte pentru noi – o spunem dintru  început – ceea ce nu putem eluda în cazul unor asemenea teme, şi anume dimensiunea lor spirituală. Termenul “spiritual” cere şi el o interogaţie care să îl elibereze de înţelesulş lui banal. “Spiritual” nu înseamnă “mersul la biserică”; ar fi prea uşor, pentru Dumnezeu! Nu! spiritualitatea ar putea fi definită tocmai ca această dimensiune a adîncimii, drept interioritate mereu vie a lucrurilor, care mor datorită obişnuirii noastre cu suprafaţa lor, dat fiind că le-am folosit de prea multe ori şi le-am uzat. Ei bine, în adîncimea lor rămîne mereu un miez viu, în vreme ce suprafeţele se pot uza… aşa cum epiderma se înnoieşte fără încetare, după spusa medicilor.

Să revenim la credinţă. Toată lumea ştie ce e credinţa – înainte de a şti cu adevărat. Dar, pentru a şti ce este ea, după ce o vom fi ştiut prin simplă repetare sau din auzite, ar trebui să procedăm în mod foarte simplu, printr-o abordare pe care filosofii şi ştiinţele religioase – care ne unesc aici – o numesc abordare fenomenologică. Se ia în considerare un fenomen şi se încearcă scrutarea, interogarea lui pentru ca el însuşi să ne vorbească, iar nu noi să fim cei care îl spunem. Credinţa, aşadar: prima asociere pe care termenul şi realitatea credinţei o trezesc în minte e cea cu un raport între cel ce crede şi acel ceva în care crede. E un raport de adeziune. Există credinţă acolo unde există adeziune la un dat ce se propune ca obiect al credinţei. Această adeziune e de ordinul acceptării. Nu ader la obiectul credinţei mele doar din afară, ca o ventuză care se lipeşte de un zid sau ca o substanţă adezivă. Fiindcă ventuza rămîne ventuză, zidul rămîne zid, iar între ele raportul rămîne totuşi destul de precar. La un moment dat, se vor dezlipi… Pentru a fi adecvată propriului ei adevăr, credinţa trebuie să presupună o acceptare. A o accepta înseamnă a-i face loc înlăuntrul celui ce acceptă.”

Fragment din Andre Scrima / Funcţia critică a credinţei / Humanitas / 2011 / p. 29-30.

Read Full Post »