Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for aprilie 2012

Situat pe malul lacului Leman, cel mai mare lac din Europa occidentală, Castelul Chillon este un vestit punct de atracţie pentru turiştii care vizitează Elveţia. Macheta

Şi cum arată castelul pe dinafară

Accesul la castel se face relativ simplu, fie cu vaporaşul care face înconjurul lacului Leman, fie din Montreux, pentru cei care au ajuns aici cu trenul, cu autocarul sau cu automobilul. De istoria acestui lac se leagă o bună parte a istoriei atît a Elveţiei cît şi a Franţei. Am să încerc o traducere liberă a pliantului primit la intrare, a principalelor date consemnate aici. Rog pe oricine îmi poate furniza amănunte să nu ezite să mi le ofere. Deci.

Aşa cum se prezintă acum, Castelul Chillon este rezultatul a mai multor secole de construcţie şi de reamenajări diverse. Construit pe o insuliţă stîncoasă, castelul a oferit o protecţie naturală şi un amplasament strategic pentru trecerea dintre nordul şi sudul Europei. Istoria castelului a fost marcată de trei mari perioade: perioada savoiardă ( din secolul XII pînă în 1536); perioada bearneză (din 1536 pînă în 1798); perioada actuală începînd din 1798 de cînd castelul aparţine cantonului Vaud. Cercetările arheologului Albert Naef (1862 – 1936) au atestat locuirea acestui sit încă din perioada bronzului. Cea mai veche menţiune scrisă despre acest castel datează din 1150; familia de Savoia controla deja această fortăreaţă şi evident, şi căile de navigaţie de pe Lacul Leman.  Elveţienii, cu precădere bearnezii au cucerit Ţara Vaud şi au ocupat Castelul Chillon în 1536. Timp de 260 de ani, castelul a servit ca fortăreaţă, arsenal şi ca închisoare. În timpul revoluţiei din 1798, bearnezii au părăsit Castelul Chillon, care începînd cu anul 1803 aparţine cantonului Vaud.

În cartea sa, Rinul, Victor Hugo face referire la un anume Francois Bonivard (1493 – 1570) istoric şi om politic care a fost întemniţat aici. O legendă afirmă că un mare admirator al acestui om care fusese inclusiv stareţ la o mănăstire, s-a deghizat şi a reuşit să intre în castel pentru a încerca să-l elibereze. Descoperit, a fost la rîndul său, întemniţat. Ştiind că acest castel era înconjurat de apă, a reuşit să sară pe o fereastră. N-avea bietul de el de unde să ştie că Lacul Leman scăzuse foarte mult, şi s-a zdrobit de stînci. Istoria n-a reţinut mare lucru despre acest tînăr dar, Victor Hugo îi atribuie şi un nume: Michel Cotie. Care-i adevărul? Adevărul este că însuşi Lord Byron a încercat să afle mai mult despre această istorie dar, nu a primit autorizaţia necesară. Există totuşi o inscripţie care atestă trecerea poetului prin acest castel, şi o pereche de cătuşe despre care se afirmă că l-ar fi înlănţuit pe Bonivard. Ador legendele! Se pare că dincolo de legendă, aici erau întemniţate şi bietele femei despre care se credea că sunt vrăjitoare. Şi nu doar întemniţate ci, torturate şi chiar arse pe rug. Dincolo de istorie şi de legende, acest castel, este un obiectiv turistic interesant, care oferă privelişti minunate de la înălţimea donjonului spre Montreux şi spre Lacul Leman.

Dacă ai o imaginaţie destul de bogată, poţi pretinde că vezi şi Lausanne, şi Geneva. 🙂 Se pare că de aici s-a inspirat şi doctorul Oprescu atunci cînd le promitea bucureştenilor, autostrada suspendată. 🙂  În prezent, la castel sunt organizate diverse evenimente culturale. Şi cred că merită amintit faptul că acest castel este proprietate privată, iar o serie de încăperi sunt strict interzise publicului.

Vor urma imagini din interiorul castelului.

Read Full Post »

De aici avem la dispoziţie două variante: fie alegem ruta cu schimbarea trenului la Berna, fie alegem ruta directă şi pare-se mult mai spectaculoasă care trece prin Neuchatel. Alegem ruta a doua. Ca de obicei şi acest tren este pe trei sferturi gol, iar locurile sunt la alegere. Totuşi; e musai să respecţi clasa pentru care ai legitimaţie de călătorie. Nu ştiu ce se întîmplă în caz contrar dar, este limpede că nimeni nu are chef să încalce regulile. Ştiu ei ce ştiu.

E limpede că suntem în era informaticii. Cu excepţia mea, (stau cu antica agendă în braţe)

cam toţi călătorii au scos de pe te miri unde care un Ipad, care un Iphone şi s-au refugiat printre pixeli.  Stînga şi dreapta, şes. Ogoarele sunt îngrijite şi lucrate conştiincios. După Yverdon-les-Baines, pe partea dreaptă apare un lac imens.

Este plină Elveţia de lacuri frumoase. Din păcate, acumulatorul s-a cam descărcat şi cam gata cu pozele. Plus de asta, ba intrăm în tunel, ba ieşim, pas de fotografiază ceva. 🙂  Ne apropiem de Neuchatel. Au reapărut superbele terase cu viţă de vie. Din goana trenului prin faţa noastră defilează blocuri de locuinţe, hale industriale, depozite. În dreptul localităţii Ligerz apare un lac ceva mai mititel. Are şi acesta farmecul său aşa cum şi ziua aceasta a avut farmecul ei. Noica spunea: “nu lăsa neculeasă mierea fiecărei zi”. Cred că în această sptămînă noi am umplut cîteva borcane cu miere, miere pe care o vom savura pe îndelete, cîteva luni în şir… De aici a reapărut în difuzoare limba lui Goethe. Iar au început să se succeadă tunelurile.

Îmi închipui cum gospodarii cantoanelor mai organizează cîte-un referendum: – Mai facem un tunel? – Jaaaa, răspund cetăţenii. 🙂  Am oprit la Biel/Bienne.  Peisajul s-a modificat încetişor: au reapărut pădurile de conifere. Urmează Grenchen (nu Grachen 🙂  ), unde ploaia a reintrat în drepturile sale fireşti. Mă tot uit pe hartă să văd cît de aproape de casă suntem, pentru că ziua asta frumoasă a fost destul de lungă. Am depăşit 12 ore de cînd suntem pe drum şi începe să se vadă.  De la Grenchen trenul avea două variante de parcurs. Din motive care-mi scapă, a intrat pe varianta cu tunel (jaaaaaa 🙂  ), care ne va duce la Moutier, Delemont, Laufen şiiii, Baseeeel!  Cealaltă rută ar fi trecut prin Olten, nodul feroviar de care am mai amintit. Deja suntem familiarizaţi cu peisajul: pădure, munte şi tunel (jaaaaaaaa 🙂  ). Serios vorbind să reţinem că:

– Prin referendum popular a fost respinsă idea de a mări concediul la 6 săptămîni de la actualele 4 săptămîni.

– Tot prin referendum a fost acceptată impunerea unei limite de construcţie pentru cei care vor să aibă a doua locuinţă. Fiecare comună, canton, poate avea un maxim de 20 % din numărul locuinţelor în categoria – a doua casă. (în Elveţia cam doar 40 % din locuinţe sunt în proprietate individuală/familiala)

– Tot prin referendum a fost acceptată legea fiscală care prevede că taxarea firmelor de jocuri de noroc să fie destinată fondului de pensie şi încasările din loterii să fie destinate cheltuielilor de publică folosinţă .
NOTĂ . În Elveţia referendumul are putere de lege .

Mă întreb dacă se vota în RO aceste propuneri , ce rezultate se obţineau.

De ajuns pentru azi. Mîine, la cererea expresă a dragei almanahe, Castelul Chillon. 🙂

 

Read Full Post »

Deocamdată suntem pe vaporaş,

savurăm o bericică şi admirăm peisajul. Dumnezeule! ce ţară frumoasă! – exclam. Şi de data asta, adaug: bine că-i locuită… Reveniţi la Montreux,

recuperăm bagajele şi consultăm tabelul cu mersul trenurilor. Din cele 3-4 trenuri pe oră către Lausanne, primul vine peste cinci minute. Poftiţi în vagoane, vă rog! 🙂 . Mă gîndesc pur şi simplu că viitorul nu înseamnă viziunea SF potrivit căreia fiecare individ posedă aparat propriu de zburat. Cred că viitorul înseamnă infra şi suprastructură, transport pus la punct, oameni amabili, curăţenie. Din acest punct de vedere, Elveţia este deja în viitorul la care multe alte ţări nu vor ajunge prea curînd. Unele, poate niciodată. S-a cam întunecat, a început şi o ploicică dar, nu mai contează: Lausanne este aproape şi noi vom vedea cîte ceva şi pe acolo. Trenul aleargă pe marginea lacului iar pe dreapta se succed case înconjurate de terase cu viţă de vie. Terasele sunt tencuite cu piatră de rîu la exterior şi folosesc fiecare ccentimetru pătrat de pămînt cultivabil. De ce sunt elveţienii bogaţi? Kilometru după kilometru de  pămînt este cultivat cu trudă, cu dragoste şi cu pricepere. Ajunşi în gara Lausanne,

ochim repede gura de metrou şi mergem la staţia Ouchy unde vedem portul

şi un părcuşor cu statui. Ploaia ne cam sîcîie şi ne întoarcem repejor la metrou pe care îl luăm pînă la staţia Riponne M. Bejart. Sper să nu vă miraţi că metroul este automat, fără mecanic. Cu harta în braţe ochim calea către strada “Escalier de Marche” şi după ce urcăm vreo 150 de trepte şi cîteva pante (ne-am obişnuit: aşa este toată Elveţia), dăm de Munsterul local.

Biserică mare, în care numai pe scaune încap lejer peste o mie de oameni.

Aer sobru, lumină puţină, vitralii superbe dar insuficiente. Nu zăbovim prea mult. ne mai învîrtim puţin prin centrul vechi; nimic spectaculos: magazine, hoteluri şi voila! prima cerşetoare.

Mai găsim o catedrală unde părea că nu avem voie să filmăm. Totuşi. Un bărbat cu faţa senină înarmat cu ditamai aspiratorul, la întrebarea mea dacă pot face poze, a răspuns convins: OUI! Atunci… Remarc diferenţa dintre amvonul vechi şi cel nou. Pare-se că audienţa de azi este mult mai redusă.

Plecăm şi de aici şi nu după multă vreme trecem pe o stradă unde observ o plăcuţă comemorativă de bronz.

Şi pentru că ploaia nu ne slăbeşte nicicum iar străzile sunt – ca peste tot – numai colină şi pantă şi suntem cam obosiţi, ochim o braserie să ne astîmpărăm foamea şi setea, Grand Chene. Suntem conduşi de un tinerel la o masă într-un colţ unde pe banchetele îmbrăcate în piele verde citesc pe nişte plăcuţe: Sir Colin, M. Boyer, Platini, Alain Delon, Line Renard, etcaetera. Probabil că această braserie a avut şi vremuri mai bune dacă era vizitată de aceşti oameni celebri. Or mai veni? Nu contează. Am cerut meniul zilei – jeudi – şi am primit nişte farfurii uriaşe cu o delicioasă “Blanchette”. Gata cu Lausanne. Ura şi la gară. 🙂

Read Full Post »

Atît cît am cutreierat noi prin Elveţia, n-am văzut nici măcar la o singură fereastră, clasica frînghie de rufe care să etaleze fără pic de jenă desuuri sau mai ştiu eu, ce. Am văzut aşa ceva şi prin Italia şi prin Franţa şi prin Barcelona, dar nu şi aici. Dacă am priceput eu bine, pe aici sunt două categorii de asociaţii de locatari: unele care permit achiziţionarea şi folosirea unei maşini de spălat individuale, şi altele care nu permit. Cele care nu permit acest lux, au la subsol maşini de spălat şi de uscat rufe, iar locatarii sunt programaţi cu precizie elveţiană cu ora şi ziua de spălat. Nu este prea comod dar, asta este: regulile sunt respectate cu stricteţe de toată lumea. Încălcarea regulilor de convieţuire atrage oprobriul comunităţii şi pentru recalcitranţi există instituţia amenzii care nu este deloc plăcută ci, foarte piperată. De aceea, peste tot pe unde am fost, am văzut faţade frumoase şi ferestre închise. La ieşirea din Grachen am văzut chiar şi un muncitor care spăla pereţii!

Regulile acestea au fost atent implementate şi respectate generaţii la rînd, pînă au devenit automatism. Chiar am observat că aproape nimeni nu se gîndeşte să nu se supună regulilor de bună convieţuire. Aceste reguli au devenit pur şi simplu, parte integrantă din felul de a fi al locuitorilor, fie ei autohtoni sau auslanderi.

Dacă stau să mă gîndesc bine, noi am reuşit să acoperim atît de mult din teritoriul helvet (aproape jumătate!) în atît de scurt timp, datorită transportului în comun perfect integrat şi sincronizat: tren, vapor, autobuz urban şi interurban. O reţea incredibil de bine dezvoltată de cale ferată de mare şi foarte mare viteză este foarte bine coordonată, iar din multele noduri feroviare, legăturile către diverse direcţii se succed la intervale foarte convenabile de timp. Nimeni nu-şi permite să irosească timpul preţios al turistului / sau al localnicului, să-i provoace nervi sau alte inconveniente. Am avut legături pe parcursul a două-trei ore şi din cîte două noduri de cale ferată şi n-am pierdut timp aiurea pe nicăieri.

Acest titlu inspirat (găsit de psi), se potriveşte de minune şi cu întreaga reţea de transport pe cablu ( frînghii de metal 🙂   şi noduri de legătură) între diversele gondole, teleferice, telescaune şi telecabine care străbat întreg masivul muntos. Fără să exagerez, am refăcut pe cablu un traseu, parcurs cu trenul şi cu un minibuz local!

Şi dacă tot am mers de cîteva ori cu vaporaşul, reamintesc faptul că aceste vaporaşe deşi sunt parte integrantă a sistemului de transport între localităţi, sunt concepute şi pentru promenadă de plăcere. Unele gări devin astfel, noduri de legătură cu aceste vaporaşe.

Am ceva noţiuni despre marinărie şi am observat cu plăcere că unele obiceiuri marinăreşti nu s-au schimbat de secole. Acostarea la dană se face tot cu ajutorul aşa zisei pară de abordaj, (un ghemotoc de frînghie sau o bucată de lemn în formă de pară) care este ataşată la o frînghie (cum o denumesc nepricepuţii 🙂  ), pe care  cunoscătorii o denumesc corect: saulă. Aceasta se balansează şi se aruncă la mal, iar marinarul de pe dană prinde saula şi leagă vaporul de babale prin intermediul unor noduri marinăreşti.

Şi am mai observat o altă modalitate de acostare dar despre aceasta, voi povesti la capitolul despre Cascada Rinului. Nu mai este mult pînă atunci iar acolo, am făcut şi nişte clipuri comentate în direct. Deci, un bob zăbavă. Bine? 🙂

Destoinicii membri ai clubului PSI care au răspuns acestei provocări sunt:

Carmen Pricop anacondele Cristinadone Some Words Carmen scorpio

Read Full Post »

Toate lucrurile bune sunt trei, spune o veche şi înţeleaptă zicală germană. Aşa este: trei. Cele trei zile de vis petrecute la Zermatt au trecut iar acum, suntem în trenul care ne va duce mai întîi la Visp. Privim pe geam aproape blazaţi; recunoaştem locurile: acolo am fost, acolo am fost, acolo am fost. Minunate locuri dar nu mă pot împiedica să amintesc zicala că omul sfinţeşte locul. Fără truda, priceperea şi abnegaţia învestite cu profesionalism de localnici, aceste locuri n-ar valora mare lucru. Toţi, dar absolut toţi oamenii pe care i-am întîlnit pe aici, au făcut totul, dar absolut totul, ca pentru banii cheltuiţi să primim maximul posibil. Amabili, pricepuţi, conştiincioşi, au avut răbdarea şi bunăvoinţa de a ne maximiza beneficiul de pe urma fiecărui franc cheltuit. Oamenii aceştia au învăţat cu timpul că un client mulţumit, mai aduce alţi patru clienţi în viitor pe cînd un turist jefuit nu aduce pe timp lung, decît faimă proastă. A meritat cu vîrf şi îndesat fiecare minut şi fiecare franc cheltuit aici. Rămîneţi cu bine locuri frumoase, rămîneţi cu bine, oameni buni!

Tot pe drum pe drum pe drum

La Visp zăbovim preţ de o ţigară şi mai departe luăm alt tren, spre Montreaux. Nu este TGV dar, vom ajunge acolo în ceva mai mult de o oră. După Visp, peisajul este mai calm, trenul merge repejor în linie dreaptă iar în stînga şi în dreapta defilează prin faţa noastră nişte dealuri destul de joase.  În zare încă se mai ivesc din cînd în cînd, crestele înzăpezite.

La poalele munţilor, nici urmă de nea. Primăvara a venit şi pe aici. Am spus că suntem la şes? Ei bine, m-am înşelat. Tocmai am intrat într-un tunel în care am mers mai mult de trei minute. Şi încă unul, şi încă unul. Prima oprire, la Sierre/Siders.

Între Sierre şi Sion, cît vezi cu ochii pe partea dreaptă, terase cu viţă de vie.

În gara Sion, un afiş interesant, reaminteşte că reclama este sufletul comerţului.

Tot pe partea dreaptă se succed acum livezi şi culturi de viţă de vie. Pe partea stîngă autostradă, pe care am subtraversat-o iar acum, şi în stînga şi în dreapta se văd diverse culturi şi livezi. O încîntare! Am văzut la Muzeul Cantoanelor o carte, intitulată pompos: De ce suntem atît de bogaţi! Fără să o citesc, deja ştiu răspunsul: elveţienii sunt atît de concentraţi pe muncă, încît nu prea mai au timp să se gîndească la furat. Mă rog, nu-i include aici şi pe unii dintre bancheri. 🙂 . după Martigny, de o bună bucată de vreme, suntem în partea franceză a Elveţiei. În tren aud vorbindu-se mai mult în franceză. Chiar şi anunţurile din tren sunt făcute în limba lui Hugo.

Hm? ce-i asta? O scenă ciudată: a venit controloarea iar un călător a agresat-o! n-am priceput de ce. Doamna a scăpat şi pare să vorbească la telefon. La prima staţie, apar poliţiştii. Derbedeul coboară şi fuge. Poliţiştii fuga după el. În doi timpi şi trei mişcări, huliganul a fost încătuşat. Voila!

Numai că din acest motiv, trenul stă iar noi riscăm să pierdem legătura la vaporaş. Al naibuilii golan. O fi fost drogat? În sfîrşit, plecăm. Trenul a recuperat întîrzierea şi am ajuns la Montreaux la vreme. Dar schimbăm planul. Luăm un troleibuz pînă la Castelul Chilon (zeci de poze interior)

de unde vom lua un vaporaş care ne va duce înapoi la Montreaux, de unde ne vom recupera bagajele lăsate într-un fichet la gară, apoi vom lua trenul pînă la Lausanne, unde vom parca iar bagajele pe undeva, şi după ce vom face şi pe aici o scurtă plimbare, salut!”acasă” la Basel cu noi, că am hoinărit destul. 🙂 .

Read Full Post »

Grachen

Grachen

Drumul pînă la Gratchen şerpuieşte pe serpentine în ac de păr; pe alocuri, pe un singur fir de circulaţie. Din loc în loc drumul este lărgit, unde autovehiculele din sens contrar aşteaptă să poată trece şi ele (autobuzul galben are prioritate absolută). Localitatea este foarte mică, foarte cochetă şi – ne-am obişnuit deja – foarte curată.

Urcăm cu gondola pînă pe un platou unde este un restaurant

şi de unde pornesc cele cîteva pîrtii aflate încă în uz. Sunt pîrtiile folosite în special de copiii înscrişi în Skischule.

Pîrtia principală, cea care porneşte de aici spre vale – cea mai grea – nu mai este accesibilă pentru că zăpada s-a topit şi pe alocuri se vede pămîntul.

Este totuşi, sfîrşit de sezon; sau pe aproape. De jur împărejur se văd saivane cu oi, case, vile şi bineînţeles, pădure cît cuprinde.

După ce-am înfulecat cîte-un cîrnat specialitate locală  prăjit şi scăldat în sos de roşii cu ceapă, am ieşit afară la o ţigară. Şi aici fumatul şi picknicken sunt verboten. Mare lucru de făcut pe aici nu mai este, am vrut doar să pot face o comparaţia cu Zermatt, aşa că luăm gondola în jos. Pînă la plecarea autobuzului mai avem ceva timp şi dăm o raită prin orăşel.

Sezonul este clar pe sfîrşite. Nici măcar preţurile mai scăzute de pe aici nu-i mai tentează pe turişti. Nici nu-i de mirare: deşi oferă mărfuri la jumătate de preţ, tot scumpe sunt. Vizităm Munsterul local, o catedrală în stil baroc (sau rococo?);este pustie dar, foarte încăpătoare. Numai pe scaune au loc peste 400 de persoane.

Lîngă catedrală un cimitir mic, cochet şi tăcut, invită la reflecţie. Şi aici, aleile sunt perfect aliniate, curate şi îngrijite cu migală.

Timpul a cam trecut; ne îndreptăm spre autogară, urcăm în autobuz şi privesc la şofer care priveşte atent la ceas. La fix! autobuzul s-a pus în mişcare.

Este o experienţă teribilă să trăieşti pe viu această sincronizare perfectă (sau aproape) dintre trenuri, autobuze, vapoare. Cînd ajungem înapoi cu trenul la Zermatt, un minibuz electric ne aşteaptă şi pe noi să ne ia şi să ne ducă “acasă”. Nici pomeneală să mai fi putut reface drumul înapoi pe propriile picioare. Cum mîine ne luăm rămas bun de la Zermatt şi vom pleca destul de matinal, mai sporovăim cîte ceva şi la nani cu noi! că suntem obosiţi atît de mişcarea făcută cît şi de uriaşa informaţie primită în acest scurt răstimp. Suntem obosiţi. Ei şi? Splendoarea are nu doar un preţ material ci, necesită şi un efort mental. Era să uit să amintesc că dacă dimineaţă am plecat cu iarna în spinare, seara ne-am întors cu primăvara în piept pentru că de la Grachen pînă la Zermatt, peisajul a fost inundat de un soare strălucitor. Privesc de pe terasă la Mattrerhorn, poate pentru ultima dată.

Este maiestuos, impunător şi pare liniştit. Dar nu e. Am învăţat deja să fac deosebirea dintre nori şi furtuna de zăpadă. Nu este nici-un dubiu: sus, acolo, vîntul năpraznic stîrneşte nori de zăpadă spectaculoşi dar foarte periculoşi!

.

 

Read Full Post »

Pentru că sînt încă prizonier şi tributar minunatei călătorii din Elveţia, voi participa la tema de azi a clubului PSI tot cu imagini…

Din vale

se vede un nor

care ameninţă schiorii; de aceea pe cablu se mai văd uneori goluri.

O ceaţă

lăptoasă

ca de vată

se luptă cu cerul senin. 

În gheţarul aşezat între munţi ca în nişte pâlnii

guri de tunel

conduc în măruntaiele sale unde lumina se schimbă alene

şi unde pe un afiş de hârtie este un anunţ interesant .

Ca să ştim pe unde ne aflam, am privit

în permanenţă harta: am fost într-un loc minunat, care vă aşteaptă şi pe voi, cît de curînd…

Sper că am folosit cuvintele cu folos… : ceata senin laptoasa hartie vata palnii privit vale guri nor goluri alene.

Au mai meşterit duzini: zhao cristina anacondele some words almanahe scorpio Carmen Pricop

PS. Click pe imagini pentru a le mări.

Read Full Post »

“Nu lăsa pe mîine ce poţi face azi!” – ar trebui să fie deviza turistului de pretutindeni. Dacă n-am fi făcut ieri acel veritabil tur de forţă astăzi n-am fi putut vedea mare lucru pe munte. Încă de aseară a început să ningă. Mai întîi timid cu fulgi răsfiraţi apoi mai înteţit cu fulgi mari şi ceva mai deşi apoi a părut că ninsoarea se va opri. Părea dar nu s-a oprit. Ninge calm dar bine şi zăpada se aşează strat după strat.

Nici vorbă să mai vedem de pe veranda de “acasă” Matterhorn. Tot ce putem vedea este o ceaţă alburie care îl ascunde privirilor noastre. Vom hoinări prin Zermatt… Mai privesc o dată pe fereastră şi văd că gondolele urcă şi coboară. Asta trebuie să înseamne că ninsoarea, este exact pe gustul şi spre bucuria celor care au venit aici să schieze, nu doar să se zgîiască aşa, ca noi. 🙂 . Ieşim din Chalet (cabană) şi purcedem per pedes spre centrul localităţii Zermatt, locul unde este gara, piaţa şi supermarketul Coop. Localitatea este cocoţată pe dealuri, populată cu sute de chaleturi, vile, hoteluri şi casele localnicilor. Străzile înguste sunt străbătute de tot felul de vehicule, toate propulsate electric. Nu este permisă în nici-un fel circulaţia vehiculelor pe benzină, motorină, etc. Chiar şi cei mai “egali” dintre egali au nevoie de permise speciale ca să poată veni pînă în localitate cu maşina, dar ATÎT! Aici, vor circula ca toată lumea, fie pietonal fie cu taxiurile sau cu minibuzele electrice. De “acasă” pînă la gară am coborît pe un drum îngust, parte povîrniş parte în trepte, drum despre care am înţeles că este denumit de localnici, “Drumul Crucii”.

Am văzut chiar şi o instalaţie de transport pe cablu, privată!

Ne gîndim să dăm o raită şi prin alte localităţi să vedem cum e. Vom lua trenul mai întîi către Tasch (există o legătură permanentă) apoi vom lua alt tren către SF. Niklaus şi de aici, cu autobuzul, spre Grachen – altă localitate pentru schiori, dar ceva mai puţin piperată la preţuri. În afară de faptul că este o importantă bază de plecare către unele dintre cele mai înalte piscuri, Tasch este şi locul unde rămîn toate vehiculele celor care vor să ajungă la Zermatt. Parcările pe aici, par a fi o afacere bănoasă. Ca şi hotelurile.

Nu suntem atenţi şi pierdem prima legătură. Nu-i nici-o pagubă gîndim noi: peste alte 25 de minute, vine altul. Nu aşa gîndesc şi cei cîţiva localnici pentru care timpul are alt preţ… Am ajuns la St. Niklaus. Cît de mică este localitatea, nu lipsesc biblioteca şi grădiniţa…

Cordonarea perfectă dă iar, 🙂  semne de suferinţă. Nu doar că trenul a întîrziat un minut întreg dar, autobuzul de legătură vine toooocmai peste alte paisprezece! 🙂 . Şi la tren şi la autobuz, pass-ul nostru a fost acoperitor.

Despre Grachen, mîine. După duzina de cuvinte. Cu poze. 🙂

Read Full Post »

Rothorn

Revenim prin Furi la Zermat, de unde un autobuz electric ne duce pînă la alt punct de plecare;  alt tren cu cremalieră

ne va duce în alt paradis: Rothorn (3104 metri), via Sunega Paradis. Aici, lîngă o bioramă cu speciile existente în zonă

sunt prezentate într-un ţarc de sticlă pericolele care le pîndesc: gunoaiele

Apoi coborîm la Blauherd, facem o escală la Gant de unde Matterhorn se vede în plină furtună

dar de aici nu mai putem merge pînă la Hohtali (3286 m) sau pînă la Stockhorn (3405 m) pentru că vremea urîtă nu ne permite. Reîntorşi la Sunega

ne bucurăm cît putem de uluitoarele peisaje şi de razele de soare care acum, scaldă generos partea asta de munte. Am plecat de pe Klein Matterhorn exact la timp; acum, acolo toate pîrtiile sunt închise.

Am ajuns “acasă” pe seară tocmai la ţanc. Totul de jur împrejur s-a înorat,  întunecat şi ca să fie peisajul complet a început să fulguiască.

Matterhorns-a ascuns iar privirilor noastre, dar noi am apucat ieri şi azi două zile absolut superbe şi am văzut atît de multe locuri că ne va trebui un timp pentru a le sedimenta. În apartament este cald şi bine, avem tot ce ne trebuie, putem să ne răsfăţăm.

Read Full Post »

După un somn bun ne trezim instantaneu şi complet neplanificat pe la ora şapte. Sar din pat şi fug la verandă. Deschid uşa şi arunc bănuitor privirea către cer şi către munţi. Răsuflu uşurat: cerul este senin şi munţii încep să strălucească în lumina primelor raze de soare. Pentru cei mai matinali, telecabinele au început deja să funcţioneze. Cafee-makerul care aseară făcea nazuri a revenit la sentimente mai bune şi face acum, o excelentă cafea. Aragazul electric este tocmai bun să fiarbă nişte apă pentru a-mi prepara o supă la plic, delicioasă. Ziua începe deci, bine. Şi aici, un canal TV arată cum va fi vremea pe diversele masive muntoase din jur. Din cîte văd, soare şi cer senin chiar dacă pe alocuri temperaturile coboară sub zero grade Celsius. Deci, la drum. Aici este o hartă detaliată a locului:

http://ski-zermatt.com/features/zermatt-skimap.html

La zece minute de “acasă” este unul dintre principalele puncte de ambarcare pentru mai multe direcţii de ascensiune. Pe zeci de kilometri o reţea incredibilă de teleferice, gondole, telescaune şi telecabine acoperă masivul muntos în toate direcţiile, conducînd schiorii către nenumăratele pîrtii de schi, de dificultate diferită. Pentru a avea acces toată ziua la aeastă uriaşă reţea este necesar bineînţeles, un PASS. Poţi plăti şi separat la fiecare pîrtie în parte dar, asta o faci fie dacă vrei un singur transport, fie dacă vrei să te coste dublu sau chiar triplu faţă de cît costă pass-ul = 70 de franci. Noi alegem pass-ul.

Un panou electronic afăşează starea de fapt a pîrtiilor

O gondolă ne conduce pînă la Schwartsee Paradise, apoi o alta ne duce pînă la Tropkener Steg iar de aici, cu o telecabină urcăm în sfîrşit pînă la Matterhorn glacier Paradise. Clipul durează opt minute dar MERITĂ văzut.

Aici, mai întîi ne căţărăm pe nişte trepte de fier pînă pe o platformă unde bate un vînt amarnic,

apoi coborîm să vizităm cel mai înalt gheţar din Europa şi o grotă amenajată în inima gheţarului la altitudinea de 3883 metri.

Imagini neasemuite din grotă

Şi un scurt clip

Vremea este total potrivnică şi nu putem trece în Italia cu telefericul aşa că rămîne pe altădată. Coborîm iar la Tropkener Steg şi pe altă rută decît la venire pînă la Schwarsee paradise.

Read Full Post »

Older Posts »