Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for aprilie 2012

„Acasă”

Plecăm exact la timp ca să prindem alt ZUG spre Zermatt. De data asta, unul mai nou şi mai modern, cu ferestre uriaşe, panoramice. Şi acesta, dacă nu te-ai urcat la ora fixă, închide uşile şi plească brusc şi rămîi pe dinafară pînă la următorul. Cît pe ce să o păţesc şi eu, după ce l-am pozat pe dinafară 🙂 . Cam gata cu soarele. Şi sus, la hotel, personalul aduna şezlongurile, mesele, păturile. Peste tot, schiorii încă mai împînzesc muntele pe nenumăratele pîrtii. Toate aceste pîrtii sunt reamenajate zilnic de cîte ori este nevoie, cu nişte utilaje speciale.

Nici nu-mi pot închipui în decursul cîtor decenii şi cu preţul a cîtor mii de miliarde a fost construită această uriaşă reţea. Şi departe de a se mulţumi cu ceea ce au, elveţienii construiesc neîncetat. Profitul este reînvestit în permanenţă… Calea ferată este pe un singur fir; numai din loc în loc este dublată pentru a face loc traficului din sens contrar; aşa se şi explică stricteţea cu care este respectat orarul de funcţionare.

Coborîm iar în gară şi după ce mai tîrguim cîte ceva luăm din micuţa piaţă centrală de lîngă gară un soi de taxi,

un autovehicul electric unde în afară de şofer, mai încap şase persoane + bagaje. Zermatt este compus dintr-o sumedenie de hoteluri, de chaleturi şi case ale localnicilor.

Toate au de la unul la şase etaje (din cîte am văzut noi) toate căţărate pe dealuri în terase supraetajate. Străzile sunt atît de înguste că par desenate într-un oraşel pentru păpuşi. Nu după prea multă vreme, ajungem “acasă”.  O vilă

unde avem şi noi rezervată o cameră pentru trei nopţi.

Nu e cameră ci, apartament în toată regula.

De pe terasă ar trebui să vedem Matterhorn dar deocamdată… este învăluit în nori.

Acest tip de apartament este închiriat de familii care vor să petreacă mai multe zile într-un loc, dar vor să-şi păstreze obiceiurile culinare sau nu vor să meargă la restaurant. Noi mergem şi la restaurant dar, ne place şi să ne gătim singuri măcar cîteodată. Trebuie să mărturisesc un lucru: rareori oferta de la faţa locului a întrecut aşteptările mele ca aici, în Elveţia. S-a cam înserat, foamea ne cam dă tîrcoale aşa că, poftiţi la masă dacă v-aţi adus de-acasă! 🙂 Noi ne-am adus de la supermarket. Şi încă un amănunt: scrumierele sunt aşezate strategic, pe terasă. aşa că, la dîrdîială cu voi, păcătoşilor de fumători 🙂 . Dar faptul că de pe terasă se va vedea foarte aproape Matterhorn compensează din plin această mică, foarte mică, sîcîială!

A! să nu uit: rezervarea şi plata se fac on-line iar odată ajuns, găseşti cheia la cutia poştală pe care stă scris, numele tău; n-ai servitori pe perioada retervată;  cum găseşti, aşa laşi în urma ta, cînd pleci. Evika! Lume civilizată! Şi am inaugurat şi briceagul elveţian proaspăt achiziţionat: m-am tăiat superficial, la un deget. 🙂 .

 

Read Full Post »

Gornergrat

La Zermatt avem timp să cumpărăm cîte ceva de-ale gurii dintr-un supermarket (recomandabil!) să lăsăm bagajele la o magazie (contra plată) şi să tîrguim bilete pentru ascensiunea cu un tren special pînă la Gornergrat la 3089 metri altitudine.  Trenul opreşte pe parcurs pentru schiorii care vor ataca nenumăratele pîrtii de schi;

fiecare urcă şi coboară cum vrea, după ce plăteşte cam 37 de franci de căciulă (atît am plătit noi, graţie miraculosului pass, care ne-a scutit de jumătate din preţ). Nu este frig absolut deloc, iar îngerul nostru păzitor ne-a dăruit un soare strălucitor ca cele mai frumoase vise.

Peste tot sunt pliante amănunţite cu harta regiunii, orarul trenului, pîrtii şi punctele de legătură dintre diversele telecabine şi telescaune, etc; pe scurt tot ce are nevoie un turist, să ştie! Trenul este cuplat la o cremalieră pentru că panta ascensională este de vreo treizeci de grade. Din cînd în cînd, se vede cîte-un schior care coboară vijelios. În zare, se văd telecabinele care merg către Monte Rosa Hutte. Calea ferată este pe  alocuri apărată de acoperişuri şi protejată de parazăpezi. În tren este foarte cald dar afară, soarele este însoţit de un geruleţ straşnic care îi zgribuleşte pe neprevăzători – sunt cam minus 15 grade. Jos este una, sus este altceva!

Coborîm din trenuleţ, facem poze şi mai urcăm o pantă pînă la Observatorul Astronomic

(cred) unde este bineînţeles, şi un hotel. De aici mi-am cumpărat alt briceag elveţian, (în locul celui confiscat la Otopeni) pe care l-am inscripţionat cu numele meu, TIBI. 🙂 Luăm un ascensor apoi dăm ultima bătălie pentru cota 3136. Pentru ultimii 12 metri am păşit de circa şaptezeci de ori şi am făcut trei opriri.

E limpede că n-am stofă de alpinist. 🙂 Voinţă am, picioare bune am dar, astmul meu spune NU şi NU! 🙂 deşi pe aici, n-am fumat mai mult de trei-patru ţigări la fiecare două zile.

Poze, apoi vom căuta ceva de papa că suntem lihniţi. Poze la cota 3136, cea mai mare înălţime la care am fost vreodată în viaţa noastră, pînă acum.

Suflul mi-a revenit dar, a început să se înoreze, tocmai la timp pentru a intra în bufetul cu autoservire

unde poţi alege dintr-o gamă cumsecade de feluri de mîncare, salate, dulciuri, băuturi beţive, sau nu. 🙂 Farfuriile sunt ţinute la cald, totul este curat şi îmbietor. Cu cincizeci de franci, două persoane pot mînca pe săturate şi se pot delecta şi cu cîte-o berică. Practic, după bolul cu gulaş nu-mi mai trebuie nimic dar trebuia să gust din rulada de porc şi din nişte chestii vegetariene sub formă de sarmale. Buneeee 🙂 . Mîncarea este consistentă pentru că aici vin schiorii iar aceştia, consumă calorii, nu glumă!

Abia aici m-am lămurit cu munţii aceştia. Practic, de la Visp începe escalada diverselor părţi ale masivului muntos dar pentru cele mai înalte vîrfuri, cartierul general este la Zermatt. De aici (şi de la Tasch) ai nenumărate posibilităţi de escaladă către principalele vîrfuri, respectiv Gornergrat – unde am fost azi, Klein Matterhorn (3883 metri) – unde vom merge mîine cu telefericul, respectiv pînă la Zchwarsee Paradis cu telecabina şi apoi ascensiune per pedes pentru temerarii care se vor încumeta să atace Hornlihutte unde este o bază şi de aici pentru cei mai viteji pînă la Matterhorn – 4478 metri, escaladat prima oară în anul 1876, cu preţul a şase vieţi omeneşti (din grupul de opt!).

Depinde numai de timpul pe care îl ai la dispoziţie pentru că există diverse posibilităţi de escaladă şi pentru alte şi alte localităţi aflate pe alte şi alte piscuri muntoase ca de exemplu Breithorn – 4164 metri, Pollux – 4092 metri, Castor – 4228 metri şi multe, multe altele…


Read Full Post »

Între Visp şi Zermatt

Urmează Gornergrat.

Read Full Post »

Înainte de a pleca din Basel spre Zermatt, privesc amuzat dar atent, la Meteo TV. Programul este evident alcătuit în mod profesionist, din imagini captate de nenumărate camere de luat vederi, plasate în cele mai interesante staţiuni din Elveţia, dar nu numai. O voce din off explică pe larg iar pe ecran defilează cifre şi informaţii despre hoteluri, restaurante, pîrtii deschise, program de funcţionare. Nici vorbă de vreo fătucă veselă cu sau fără busuioc 🙂 care să-ţi arate pe o hartă cam cum crede ea că va fi vremea pe acolo. Cei interesaţi văd imaginile de la locul vizat şi stabilesc singuri dacă este cazul să se aventureze pe acolo, sau nu. Noi ne vom aventura. 🙂

Pînă la Zermatt vom schimba trenul de două ori, la Olten şi la Visp. Şi acum, pass-ul face minuni pentru că avînd pass-ul poţi călători oriunde, cu orice tren, în perioada de valabilitate. Străzile din Basel erau pustii şi nici gara nu este prea animată. Vagonul de tren este ocupat ca de obicei, cam pe  jumătate. Nu mai plouă, nu mai ninge dar nici soarele nu se prea vede dintre nori. Este o zi mohorîtă dar deloc friguroasă. E bine şi aşa.

Iar am nimerit o cursă-navetă locală, care opreşte cam peste tot dar între staţii, trenul merge cu viteze care depăşesc lejer suta şi ceva de kilometri la oră. Cînd ajungem la Olten, soarele se străduieşte să ne dea bineţe dar afurisiţii de nori, tot încearcă să-l ascundă privirilor noastre. Important este să fie vremea frumoasă la Zermatt, una dintre perlele coroanei turismului elveţian. Staţiunea în care ne vom stabili cartierul general şi de unde ne vom avînta spre frumoasele culmi muntoase care ne aşteaptă: Gornergrat, Rothorn, etc. Nu şi Matterhornşi voi spune mai tîrziu, de ce.

Trece printre noi nenea cu gheridonul plin cu bere, cafele, dulciuri, cornuri, etc. Dacă la început am fost reticent, acum sînt destul de sigur: majoritatea celor care lucrează în servicii, sunt auslanderi. Mai ales sîmbăta şi duminica, helveţii nu prea obişnuiesc să lucreze. Bravo lor, dacă-şi permit!

Ajungem la Berna la peronul numărul cinci. Legătura pentru Visp o avem la peronul numărul şase. Trenul vine într-un minut şi după încă zece minute plecăm. Coordonare pefectă. Aveţi ceva de comentat? Acest tren este totuşi, plin. Ajunşi la Thun, vedem pe partea stîngă un lac

unde un vapor precis coordonat cu orarul trenurilor (ne-am obişnuit) aşteaptă călătorii doritori de a vizita localităţile de pe ambele maluri. Printre acestea, Interlaken, dar noi, ne continuăm călătoria spre sudul ţării.

Trebuie să menţionez că PASS-ul este livrat într-o anvelopă de plastic, împreună cu o hartă a Elveţiei, pe care sunt trasate liniile feroviare, şoselele, punctele de contact/transfer şi locurile unde pass-ul este acoperit integral sau după caz, oferă reduceri de preţ de pînă la jumătate. Să tot călătoreşti!

Am intrat într-unul dintre nenumăratele tuneluri care străbat ţara. Numai între Basel şi Zurich am numărat vreo şase.

He heeee. Gata cu perfecţiunea elveţiană. 🙂 Am ajuns la Visp la peronul trei şi avem legătură la peronul şase. 🙂 Un pasaj subteran extrem de curat şi de bine luminat separă/uneşte peroanele, iar la linia şase ne aşteaptă deja, un trenuleţ simpatic foc.

Un amănunt important: termenul de transbordare este de fix zece minute şi exact cînd timpul expiră, uşile se închid automat şi trenul porneşte instantaneu. Cine a rămas pe peron… să-i fie de bine!

După vreo cincisprezece minute de mers am început să urcăm, ajutaţi de o cremalieră

instalată între şinele de tren. Încep să se zărească piscurile înzăpezite

iar pe lîngă noi, defilează terase cu viţă de vie. Peste tot vom zări ogoare lucrate, viţă de vie, livezi, oi, vaci.

Lîngă geam, pe o măsuţă este o hartă a regiunii

unde sunt evidenţiate cîteva caracteristici tehnice: Visp 650 metri altitudine. Cel mai înalt punct se află la 2033 metri; poduri 126 – cel mai lung 173 metri, cel mai înalt 45 metri; tunele 33 – cel mai lung 15,4 kilometri; total cale ferată (pînă la Zermatt) 144 de kilometri din care cu cremalieră, 31,9. Lucrare nu glumă!

Imposibil să descriu în cuvinte cumsecade pe de o parte sălbăticia naturii, pe de altă parte formidabila tenacitate de care au dat dovadă aceşti oameni bravi, construind cu imensă trudă şi cu migală, splendori probabil unice măcar în Europa. Cel puţin pînă acum, eu nu am văzut ceva mai minunat. Dureros de frumos! . Tasch este ultima localitate unde este permis accesul cu auto; de aici, ori cu trenul, ori per pedes. Voi reveni la acest aspect. (va urma)

Read Full Post »

La îndemnul lui CARMEN miercurea lăsăm imaginile să vorbească

Vă urez o zi minunată!

Read Full Post »

Berna

Ajunşi din nou la gară, ne interesăm cum putem ajunge la Berna. Aflăm că ori luăm o cursă locală pînă la Olten şi de acolo ajungem la Berna cu un TGV, ori aşteptăm aici jumătate de oră şi avem cursă directă. PASS-urile noastre funcţionează în ambele variante. Deci, luăm prima cursă spre Olten că în Elveţia, statul aiurea prin gări pare o ciudăţenie. 🙂 Distanţele nu sunt mari, iar vitezele nu sunt mici, aşa că ajungem la Olten mintenaş şi tot mintenaş vine şi TGV-ul. Ajuns la bord, inspectez niţel maşinăria asta şi dau peste nişte panouri care afişează atît viteza de moment cît şi ora sosirii la prima staţie.

Acest TGV nu este pe pernă magnetică ci, pe şinele clasice dar senzaţia de confort este extraordinară: curat, luminos, civilizat!

Vremea este capricioasă şi dacă la Lucerna ningea

după Olten plouă.

Nu mai durează prea mult şi ajungem la Berna. Cred şi eu cu astfel de legături şi cu astfel de viteze. Deşi pare scump, transportul nu este deloc aşa. E scump dacă nu călătoreşti decît întîmplător dar dacă ştii ce vrei, un sistem uluitor de Pass-uri reduce preţul biletelor la corespondentul lor din Ro, numai că aici banii încasaţi sunt folosiţi integral în sistemul integrat de transport (feroviar, fluvial, urban şi interurban, transport pe cablu). În Ro, banii aceştia sunt deturnaţi de necolaiciuci succesivi, iar datoriile de miliarde de euro sunt şterse cu nesimţire de guvernele succesive, care în loc să-l protejeze pe cetăţean, îl batjocoresc. Altă galaxie este Elveţia asta care unora le pare plicticoasă cînd de fapt, această ţară este curată, cinstită, bogată, civilizată. Adică cu vreo cîteva secole înaintea unor ţări din europa apuseană şi cu vreun mileniu înaintea europei estice. Zică gică-contra ce-or zice, asta ESTE realitatea pură şi dură!

La Berna (ca şi în alte oraşe vizitate) am făcut un scurt tur al centrului istoric. Nici aici n-am notat nimic, de inventat nu este stilul meu aşa că, las imaginile să spună ce au de spus.

Ursoaica şi puiuţul în copac

Gata! 🙂

Read Full Post »

Pilates

Bună dimineaţa! Avem parte de o surpriză dar, ne-am obişnuit: ploicica de aseară s-a transformat peste noapte într-o ninsoare calmă cu fulgi rari, fulgi care se aştern într-un strat subţire de nea proaspătă.

Vom coborî pentru micul dejun, apoi vom merge la autogara aflată chiar lîngă gară de unde vom lua un troleibuz spre Kriens, un orăşel satelit al Lucernei. Troleibuzul 1 pleacă din staţie exact la ora trecută pe tabel. Din staţie, ne-am procurat de la automat bilete pentru că pe aici, pass-urile noastre şi-au cam pierdut puterea. Nu ştiu de ce dar nici nu stau la taclale să aflu. Fără pic de milă, maşinăria ne-a stors de 66 de franci pentru troleu şi pentru telecabină, iar la gară am mai fost devalizaţi de 10 franci pentru a ne ţine în custodie un bagaj. Am eliberat camera de hotel aşa că…

Ninge frumos dar nu bate vîntul şi nici frig nu e. nici ţipenie pe străzi. Este totuşi, Paştele Catolic. Înainte de a ajunge la gară, ne-am oprit cîteva minute într-o catedrală Jezuită unde la ora 10 ar fi început un concert pentru suflători şi orgă. Nu şi pentru noi pentru că acum, mergem întins către Pilates. După vreo 15 minute aud un strigăt imperios: JOS! Ce? Cum? De ce? Simplu: pentru că am, ajuns la staţia unde trebuie să coborîm pentru a merge la telefericul pentru Pilates. Urcăm per pedes apostolarum o altă colină cîteva minute şi ne instalăm în primul teleferic. Urcăm, urcăm dar, de văzut prea mare lucru, nu vedem. În sfîrşit…

Pilates se traduce prin balaur, sau dragon. Multă vreme s-a crezut că acest munte este stăpînit de aceşti monştri şi nu s-a obosit nimeni să-l escaladeze. Pînă cînd un călugăr, s-a încumetat şi după ce a biruit greutatea urcuşului, a înfipt în vîrf mîntuitoarea cruce. De atunci, Pilates este vizitat asiduu, locul a fost împînzit cu teleferice şi cu telecabine, s-au construit hoteluri şialte facilităţi. Adică, locul a fost modernizat în beneficiul turiştilor de pretutindeni.

Facem un scurt popas pe un platou unde este o cabană cu de-ale gurii

şi de unde avem o panoramă minunată spre Lucerna. Un panou avertizează: luaţi-vă gunoiul. 🙂

De aici vom lua o altă hărăbaie mai mare, cu care ne vom căţăra pînă în vîrf. Odată ajunşi sus, trebuie să aşteptăm ca un cerber să vină şi să deschidă o uşă uriaşă din sticlă care separă staţia telecabinei de complexul hotelier. O sală imensă adăposteşte un bar, un magazin de artizanat şi suveniruri şi două căi de acces către hotel; una printr-un coridor în pantă şi una printr-o terasă unde sunt şezlonguri pe care doritorii se pot expune la soare, atunci cînd este cerul senin. Nu şi acum. Ceaţa şi ninsoarea ne împiedică să vedem peisajul dar, asta e. Nici fotografiile nu prea sunt utilizabile; nici cele din interior, nici cele din exterior. (lumina, ceaţa, ninsoarea…)

Mare lucru (în afară de schiat) nu este de făcut pe aici în aceste condiţii. În alte condiţii, am fi putut coborî pe alt versant al muntelui şi am fi revenit la Lucerna cu un alt vaporaş. Poate, altădată.

Acum, cel mult putem să vizităm Grota Dragonilor, un inel circular săpat în stîncă.

Nici aici nu este permis accesul pînă la capăt. La un moment dat, Grota iese pe o prispă inundată de zăpadă şi n-are nimeni timp să cureţe zăpada care se tot aşterne. Ne reîntoarcem în sala de aşteptare a hotelului de unde purcedem la telecabină, apoi la teleferic. La fereastra sălii de aşteptare se văd ţurşuri uriaşi.

Ceaţa s-a mai ridicat şi vedem din loc în loc diferite case; unele locuite permanent, multe locuite sezonier, în vacanţă.

Muntele este accesibil şi per pedes, sunt cîteva trasee de făcut dar repet, numai pe vreme frumoasă. Tot răul spre bine: dacă n-ar fi nins am fi văzut noi muntele Pilates înzăpezit? Cine ştie cînd…

Read Full Post »

Lucerna 3

S-a înserat bine de tot dar, este prea devreme să mergem la hotel. Ne plimbăm pe străzi în căutarea unui restaurant. Pînă la urmă, întrebăm un şef de sală unde putem  găsi un restaurant unde se pot ospăta şi păcătoşii de fumători. Amabil, acesta ne explică ce şi cum şi, MINUNE! îl găsim după indicaţiile domniei sale date nouă monogloţilor în limba gimnastică şi, IUHUUUU! îl  găsim cu uşurinţă.

Cum vinurile se tot caţără pe lîngă nivelul de aproape suta de franci sticla, optăm tot pentru bere. Vinurile, le vom degusta noi mai mult, pe “acasă”. Spun mereu “acasă” între ghilimele, pentru a face deosebirea dintre “acasă” de acasă şi “acasă” denumit orice loc vremelnic de cazare. Automatisme?

Adică, avem voie să fumăm în prima încăpere amenajată vezi tu drăgăliţă doamne,  ca bar. De fapt, şi în bar poţi să comanzi tot ce vrei, la fel ca şi în salonul propriu zis în care, Rauchen Verbotten.

Ei, altă viaţă pe capul nostru. Preţuri accesibile, curat, muzica în surdină, lumina în semitonuri de clarobscur discret, personal stilat şi extrem de amabil. Cum altfel? Suntem în Lucerna, Elveţia.

Eu am comandat Rosti mit schienken und spiegelei; Silvia a comandat Martini rosti mit ei, tomaten, schinken und Keseuberbacken (sau cam aşa ceva 🙂  ). Mîncarea a fost excelentă, fără să fie cine ştie ce: cartofi, şuncă, ou, verdeţuri, condimente, sos de roşii, brînză. Rosti este de fapt, toată savoarea, pentru că este o artă să pregăteşti bietul cartof în trei moduri diferite pentru acelaşi fel de mîncare: ras şi semi-fiert ca pat pentru şuncă şi apoi rumenită toată compoziţia la exterior într-un fel de crustă aurie delicioasă peste care tronează un ou prăjit ochi. Totul asezonat gospodăreşte cu ierburi, condimente şi sos de roşii.

Rosti pentru toată lumea de la Mih

rosti-german-fried-potato-berlin-germany+1152_12892748061-tpfil02aw-5666.jpg

Ne retragem totuşi mai devreme la hotel că nu pentru mîncare şi pileală am venit noi, la Lucerna. Mîine ne vom căţăra suuuus, pe Muntele Pilates. Dacă vremea se va îndura de noi, vom avea parte de peisaje minunate iar dacă nu, rămîne să ne lăudăm că am fost şi noi, pe acolo. NU? 🙂

Read Full Post »

Lucerna 2

Am pornit agale tot în aval şi după ce admirăm două pete cromatice care împodobesc un zid,

foarte aproape de hotel începe urcuşul pe creasta zidului vechi de apărare al oraşului. În zare se vede un admirabil castel

După o primă tranşă de 36 de trepte pietruite urmează o alternaţă de alte trepte (133) şi de povîrniş domol.

Stînga şi dreapta peisaje minunate se iau la întrecere cu astmul meu, care şi cum să-mi taie respiraţia mai întîi. 🙂

Zidul are trei turnuri prin care se face accesul către “promenadă”. La primul turn, după escaladarea a încă vreo patruzeci de trepte – de lemn – găsim uşa închisă.

De ce? D’aia! La al doilea turn avem noroc şi reuşim să accedem pe zid.

De pe o cărare îngustă privim la panorama absolut fantastică a oraşului

apoi coborîm şi rătăcim alene pe străzile înguste şi curate ca-npalmă. Clădiri foarte vechi dar perfect întreţinute se armonizează cu clădiri mai noi în mod fericit. Magnifice magnolii împodobesc curţile vilelor.

Trecem pe lîngă o biserică catolică straşnic ferecată, pe lîngă o şcoală, pe lîngă alte şi alte clădiri minunate şi ajungem într-o intersecţie unde cîteva magazine cu delicatese ne atrag privirile. Mă uit cum se prepară nişte tartine cu brînză de Brie, gust şi rămîn în admiraţie: buuuune de tot! 🙂

Apoi mergem să vedem basorelieful care-l reprezintă pe un leu muribund,

la poalele căruia un lac mititel, este piscina preferată de cîteva răţuşte.

Lucerna nu este prea mare absolut deloc deci, ne reîndreptăm spre gară

din faţa căreia un vaporaş

nici nu are altă menire 🙂 pe lumea asta decît să ne plimbe şi pe noi, ca şi la Zurich. Cum este vremea prînzului consultăm o listă de bucate. Bine că am fost prevăzători şi avem nişte şniţele de “acasă” că dacă la restaurante o friptură costă cam 46 de franci, aici costă 64. Poftă bună!

Doamna care vine să întrebe dacă dorim ceva, este toată numai zîmbet deşi a observat clar că nu prea avem nevoie de fripturile dumisale. În multe alte locuri, vom vedea  anunţuri pe care scrie limpede: pick-nick verbotten! Nu şi aici. Totuşi. Comandăm nişte berici. Bineînţeles, şi aici PASS-ul a făcut minuni: plata pentru plimbare, zero!

Acest vaporaş merge totuşi prea departe aşa că după cîteva staţii coborîm şi vom lua altul în sens contrar, către Lucern(a). Repet, tot sistemul de transport este perfect integrat şi sincronizat: avioane, trenuri, vaporaşe, autobuze urbane sau interurbane şi unde este cazul, transport pe cablu. Fără glumă şi fără abateri de la orar.

Fiecare vaporaş are două clase, respectiv clasa a I-a pe puntea superioară şi clasa a II-a pe puntea de la nivelul apei. Am fost să văd cum arată clasa a I-a şi depun mărturie că nu este nici-o diferenţă: curat şi civilizat, peste tot.

După debarcare, am făcut o scurtă plimbare pe podul cel mare de lemn lîngă care erau orînduite dimineaţă, tarabele cu bunătăţi. Nici urmă de ele, acum. La capătul podului, cotim pe o străduţă şi intrăm într-o capelă în care peste 200 de oameni pot asculta slujba aşezaţi cumsecade, pe bănci lungi, de lemn. Pe fiecare bancă erau aşezate cîte şase biblii. Pe pagina de gardă a fiecărei biblii, stă scris: “Etgentum der PetersCapelle, Lucern”. Ca să se ştie! Aici, am fost abordat de o femeie care mi-a întins un tabel, îmbiindu-mă să mă semnez. Neştiind ce vrea de fapt, am ridicat din umeri a mirare. A plecat…

BLOGUIL ZILEI : http://www.atractii-turistice.com/lucerna-chintesenta-elevetiei/

Read Full Post »

Lucerna 1

De la Basel spre Lucern(a) am luat un interregio. Pe cît este peisajul de frumos, pe atît este vremea de mohorîtă. Localităţi mai mari sau mai mici se succed din goana trenului, etalînd vile cu de la unu la cinci etaje, căţărate în terase suprapuse pe versanţii dealurilor. Pe unde calea ferată este apropiată de case, panouri uriaşe le protejează antifonic. Mulţi pomi înfloriţi sparg monotonia verdelui incredibil de verde al ierbii, cu pete de culoare alb-rozalie. În zare, se văd păduri de conifere. Din loc în loc, vestitele vaci elveţiene pasc impasibile. Am văzut şi turme de oi, multe dintre acestea sunt veritabile minunăţii: mai solide decît oile obişnuite şi colorate ciudat, jumătate alb şi jumătate negru. Apar şi dispar deci, sunt foarte greu de fotografiat. Totuşi

Facem o scurtă oprire la Olten, important nod feroviar. De aici, drumul de fier pare că urcă o pantă lină către Lucerna. Pe partea stîngă apare încă un lac (cine spune că Finlanda este ţara lacurilor?) pe care îl identific pe hartă a fi Sursee. Nu mai este mult şi ajungem. Gara

este curată (ca peste tot…) şi forfoteşte de turişti. Ploaia a devenit enervantă şi mă împiedică să fotografiez prea mult.

Imediat în faţa gării, pe partea dreaptă, un vaporaş aşteaptă (şi aici) doritorii de o plimbare pe Lucernsee, fie în scop turistic fie pentru localnicii navetişti. Traversăm un pod de piatră şi vedem pe stînga unul dintre celebrele poduri de lemn cu picioare de piatră.Vom reveni pe aici.

Pe ambele maluri se întind tarabe cu de toate pentru toţi: legume, fructe, salamuri, brînzeturi, duciuri, artizanat şi multe alte cele trebuincioase atît turiştilor cît şi localnicilor. Scumpe de nu-ţi vine să crezi: cartofii noi sunt de pe la cinci la zece franci per kilogram, funcţie de mărime, cred. Nişte chestii teribil de apetisante şi de îmbietoare se pot obţine contra a opt franci suta de grame. Cine mai vrea?

Noi mai mergem puţin în aval, trecem pe lîngă cel de-al doilea pod de lemn (mai scurt), şi găsim hotelul turistic unde vom înopta (190 de franci ziua). Pentru că am ajuns mai devreme decît ora convenită şi nu vrem să mai aşteptăm, acceptăm o cameră fără vedere la apă. Ei, şi? Curat, strict funcţional, televizor dar nu şi frigider, o baie utilată excelent, paturi comode. Bun şi aşa. Lăsăm bagajele în grabă şi la hoinăreală cu noi.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »