Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for mai 2012

Magie şi Eros

Se pare că între aceste două coordonate se “petrece” întreaga noastră viaţă. De cînd apărem pe această lume, suntem legănaţi – pe şi de – magia poveştilor care ne sunt spuse. Ochii noştri se deschid mari, către tărîmurile de vis pe care suntem invitaţi să hălăduim încă de cînd începem să fim cît de cît conştienţi că suntem prezenţi, în această lume. De pe la vreo trei anişori…

Ne spun poveşti părinţii noştri, bunicii noştri, ne spun poveşti educatorii şi profesorii noştri. Toată lumea, ne spune poveşti.

Şi tot de la începuturile copilăriei noastre, suntem iniţiaţi în EROS. Suntem invitaţi de mici copii, să înţelegem ce este de fapt, iubirea.

– “ Pe cine iubeşti tu mai mult, pe maaaami, sau pe taaaati” – suntem întrebaţi la vîrsta la care cei care ne întreabă, cred .că le putem da răspunsuri. Şi noi copii neştiutori, răspundem: pe: 🙂 .

Sigur că noi copii fiind, habar nu avem ce spunem şi nici de ce spunem ce răspundem la întrebările celor care ne întreabă. Dar aceste întrebări ne rămîn săpate adînc în memorie. Nu şi răspunsurile. Răspunsurile pe care le dăm atunci, ne sunt amintite cu nostalgie mult mai tîrziu, abia atunci cînd începem să ne afirmăm ca tineri care chiar încep să înţeleagă, măcar, cîte ceva.

Tineri fiind, începem să fim dominaţi de EROS. Ne îndrăgostim de colegi/colege, de prieteni/prietene, ne îndrăgostim de profesori/profesoare, de vecini sau de vecine. Hormoni? Este ceva mult mai mult decît atît. Este vorba despre o trăsătură adînc săpată în genomul nostru. Şi nu spun vorbe mari. Sînt absolut sigur, că nimeni nu poate trăi pe această lume, dacă această magie a erosului nu ne-ar conduce viaţa de la început, pînă la sfîrşit…

De ce spun acest lucru? Simplu: pentru că fără erosul care ne domină, n-am crede în magia pe care o pot adăuga lumii pe care ne pregătim să o părăsim, copiii şi nepoţii noştri. NU? 🙂

Şi întocmai cum au făcut predecesorii noşti, le spunem urmaşilor noştri, poveşti magice dominaţi fiind, de eros.

Read Full Post »

Bunica

Copil venit pe lume în amurgul tinereţii părinţilor mei, nu mi-am cunoscut bunicii.. N-am fost legănat de savoarea poveştilor lor, n-am fost purtat prin tărîmurile de basm povestite de ei, poveşti atît de necesare copilăriei. A trebuit să mă înscriu de mic copil, pe traiectoria  strict realistă a vieţii. Dar asta nu mă împiedică să visez. Ce visez? Iată:

“Te privesc femeie a sufletului meu, cu ochi din ce în ce mai lucitori pe măsură ce vremea, trece. Nu-mi pasă cîtuşi de puţin dacă timpul ţi-a săpat pe chip, urmele trecerii sale. De ce mi-ar păsa? Ţie îţi pasă? Ştiu că nu. Ochii sufletului meu, nu privesc decît frumuseţea sufletului tău, iar amintirea cărnii, s-a refugiat în sensuri mult mai înalte: vreau să facem dragoste necuprinsă în iubirea noastră de tinerei neştiutori; vreau să facem dragoste închinată viiitorimii noastre: nepoţii. Abia aştept femeie dragă, ca fiul nostru să ne transforme în bunici. Ştiu de pe acum, iubita mea, că bunică mai frumoasă decît tine, n-a existat şi nu va exista pe lumea aceasta. Ştiu.”

Nu m-am trezit din acest vis. Ştiu că acest vis, va deveni realitate. Ştiu iubita mea, ştiu. Copilul care-am fost, se va metamorfoza curînd, într-un bunic. Bunic iubit de cea mai frumoasă bunică de pe lumea aceasta: iubita mea.

Despre alte bunici frumoase puteţi citi poveşti mult mai frumoase la frumoşii internauţi care înfrumuseţează

.PSI Carmen Pricop Vero simonikool scorpio Dor de femeie Carmen DJ

INCERTITUDINI

Read Full Post »

Un campion adevărat

Timp de aproape cinci ani de zile, Lucian Bute a fost invincibil. Şi-a apărat centura de campion cîştigată în octombrie 2007 pînă acum, de zece ori.

Nu ştiu dacă vreun alt sportiv român a mai reuşit această performanţă.

Chiar nu ştiu. Şi nici măcar nu-mi pasă.

Astăzi, Lucian Bute a fost învins. A fost învins pentru prima dată în cariera sa de boxer profesionist, prin KO.

Mister KO – cum a fost denumit, a pierdut prima dată în cariera sa de sportiv în ringul suspinelor, prin KO.

Lucian Bute a mai fost învins în cariera sa de boxer amator, de clanul simionilor. Nu insist pentru că mi-e scîrbă.

Lucian Bute a reuşit să aducă lauri pentru sportul românesc, abia după ce a fost nevoit să emigreze către tărîmurile unei ţări care înţelege să pună în valoare, valorile adevărate, indiferent de unde vin aceste valori: Canada.

Ţară care adăposteşte şi multe alte valori provenite din Ro. De exemplu – dar nu numai – Hruşcă. Ştefan Hruşcă.

Ştiu că acest meci în care Bute a fost învins, va avea o revanşă.

Şi ştiu precis că această revanşă va fi cîştigată de Lucian Bute.

Ştiţi de ce ? Pentru că Lucian Bute, a aplaudat victoria adversarului său care astăzi, l-a învins.

A aplaudat victoria adversarului său, în modul cel mai sportiv cu putinţă.

Lucian Bute s-a recunoscut învins de un adversar tenace, bun luptător şi foarte bine sfătuit din colţ.

Domnule  OM sportiv Bute, te aşteptăm iar, în ring. Victorios!

Read Full Post »

Nu sînt un gurmand ci, un gourmet. Nu trăiesc pentru a mînca;  mănînc pentru a trăi. Dar ori de ori cîte ori am posibilitatea, îmi place foarte mult să mănînc puţin, dar bun.

N-am fost niciodată un mare specialist în arta culinară; am fost numai – şi încă mai sînt -, un căutător de inedit care-a adunat în papilele sale gustative ca-ntr-un căuş, cascade de senzaţii, mirosuri şi culori culinare, în locurile pe unde am avut norocul să călătoresc, pînă acum.

Nu m-am gîndit niciodată să folosesc cuvântul scris pentru a descrie astfel de lucruri în mod foarte explicit; hai, nu fiţi cîrcotaşi: cei care-au citit  impresiile mele de călătorie, m-ar putea contrazice. 🙂 Daaaar, contez pe atitudinea lor, calmă. Bine? Mulţumesc. 🙂

Foarte pe scurt, am să vă spun că în afară de fructe de mare, n-am reţineri aproape de la nici-un soi de aliment.

Şi mai vreau să vă spun că o singură dată în viaţa mea, am gustat un medalion de căprioară şi n-am de gînd să repet experienţa, după cum în Elveţia a trebuit să-mi adun tot curajul pentru a nu refuza o friptură de cal, oferită mie pe post de mare delicatesă, de la care ar fi fost nepoliticos să mă sustrag. 😦

N-aş fi vrut să-mi fie privit chipul, în acele două momente… Au fost printre puţinele momente din viaţa mea, în care mutra mea a fost prefăcut zîmbitoare şi aprobatoare. Cum să strici bucuria gazdelor? 😦 În fine…

Oi fi eu gourmet sau poate că nu tocmai unul prea priceput daaar, mie tot mai mult îmi plac fripturile de porc sau mititeii fripţi pe grătarul cu cărbune, poate şi pe grătarul electric: în general, am rămas un ţăran (he he heee – nu vă lăsaţi induşi în eroare de numele meu 🙂 ) care adoră bucatele tradiţionale ştiute din buni-străbuni.

Dar. Asta nu înseamnă că nu apreciez aşa cum se cuvine un tort ornat cu cireşe, sau o cupă de şampanie în care se odihneşte ispititoare, o căpşună timpurie, de mai!

Cui nu-i plac trufandalele? 🙂

ps. n-am ales întîmplător titlul acestei postări; dincolo de bucate, adevăratul festin este viaţa noastră aşa cum e; şi cum viaţa noastră este perpetuabilă prin urmaşii noştri, anunţ cu mare bucurie că în curînd nepoata mea favorită este pe punctul de a se căsători. 🙂 Acesta este adevăratul festin. 🙂

Şi era cît pe ce să uit că prima mea încercare de duzineală, a fost ASTA . Cînd a trecut şi cum a trecut acest AN?

Duzineli mult mai inspirate găsiţi la frumoşii adunaţi în

PSI  Carmen Pricop Vero Dor de femeie scorpio some words Carmen DJ ida

Elly Weiss altcersenin cammely vantdetoamna

Read Full Post »

Zîmbiţi, vă rog

Pontulă, uzurpatorul domnului Bulă: l-am dat afară pe nenorocitul care nu m-a consultat înainte de-a face ce-a făcut, pentru că şi-a asumat ca un idiot ce e, poziţia de iubitor al nenorocitului de Cuza cu ocaua lui cu tot.

Precizez: ocaua mică, NU ocara mare.

Uite cum un grăjdar tîmpit, duce în derizoriu 150 de ani de istorie de luptă împotriva celor care denunţă ocaua mică.

Prostul naibii. N-a aflat că acum se măsoară mini-ocara cu miliard-ocaua mare?

Read Full Post »

Decojind ceapa

Citesc această carte autobiografică a laureatului Nobel – Gunter Grass -, cu dezgust; cu scîrbă; cu oroare; cu stupoare; cu indignare; cu surdă revoltă.

N-am abandonat niciodată o carte pe care am început să o citesc. O voi citi pînă la capăt, şi pe aceasta (deşi regret că am început-o). Nu o recomand decît celor cu nervi tari; sau, celor cinici care spun: aşa au fost vremurile (atunci).

La adăpostul vîrstei înaintate şi a succesului literar dobîndit între timp, GG încearcă să motiveze nu atît propria sa rătăcire de moment – (era doar! un adolescent cînd s-a înscris benevol în armata lui Hiter) – cît încearcă să motiveze cu meşteşugite figuri de stil atent şi îndelung şlefuite în întreaga sa activitate literară, atitudinea societăţii germane de atunci, începînd cu tatăl său pe care pretinde ipocrit în această carte, că nu-l prea iubea.

Nu cred că GG, decojind ceapa trecutului său, a vărsat măcar o lacrimă.

Această carte este exact! biblia tuturor ticăloşilor din toate vremurile, ticăloşi care motivează în tonuri suave, grozăvii de neiertat.

Biblie după care se orienteză şi absolut toţi ticăloşii, de acum, indiferent dacă au citit această carte, sau, NU.

Exemple avem din belşug aşa că, nu insist.

Ps. Am o singură întrebare: oameni buni, mai există scăpare din Imperiul Răului?

Read Full Post »

“Astazi crestinii sarbatoresc Înălțarea Domnului, mare sărbătoare creștină, care comemorează înălțarea la cer a lui Isus din Nazaret, la 40 de zile după Înviere. Semnificația Înălțării nu este legată atât de fenomenul în sine, cât ca expresie a preamăririi cerești a lui Hristos care, ridicat prin Înviere la dreapta lui Dumnezeu, domnește ca Rege. Învingând moartea, Hristos a început un nou mod de viață alături de Dumnezeu, pe care l-a pregătit și aleșilor săi. La izbânda lui ia partea întreaga natură umană (cf. Ef 2, 4-6). Spiritualitatea Înălțării se întemeiază pe speranță. Creștinii privesc la casa cerească ce-i așteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea lumii noi în care domnește Hristos. Mai multe, aici.” Preluare de la Teofil.

“Pe Muntele Maslinilor se află Biserica Rusească a Înălţării, ridicată în 1878. Aici se spune că a  îngenunchiat Maica Domnului văzîndu-L. Locul acesta a fost cumpărat de ruşi de la otomani; în imediata apropiere, într-o capelă mică, este înmormîntat capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Tot aici se prepară mirul cel mai autentic : se iau paisprezece picături de mir de la cele paisprezece mănăstiri şi se sporesc cu NARD-ul din Liban şi cu arome, apoi se îmbuteliază în flacoane; cine vrea, poate să cumpere orice cantitate doreşte, (ŞI) vrac

Muntele Măslinilor este considerat un loc sfînt atît de către evrei, de musulmani cît şi de către creştini. Evreii îl aşteaptă aici să vină pe Mesia, musulmanii pe Mahdi iar creştinii, după Înălţare, aşteaptă Parusia (a doua venire a Mîntuitorului). În curtea bisericii, este bineînţeles, o livadă de măslini.” Din amintirile călătoriei în Israel.

Evanghelia după Luca 24, 36-53

Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.
Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

Read Full Post »

Pic(ă)turi

Mai multe, la CARMEN

Happy WW!

Read Full Post »

“… este o carte care trebuie savurată, iar eroul ei – un personaj care trebuie îndrăgit.” (Book Page)

“O captivantă poveste de capă şi spadă, care ne poartă în lumea plină de farmec a Spaniei Secolului de Aur.” (Washington Post Book World)

“Un roman fascinant, care te ţine cu sufletul la gură pînă la ultima pagină.” (El Mundo)

Trei caracterizări laconice dar perfect adevărate. Zic eu. 🙂

O părere ceva mai la obiect o oferă Bogdan-Alexandru Stănescu pe pagina de gardă a romanului apărut la Polirom. “Acest roman, care inaugurează seria Aventurilor căpitanului Alatriste, este povestea unui fost ostaş, devenit spadasin plătit în Madridul secolului al XVII-lea, prilej pentru autor de a ne oferi o descriere captivantă a unei Spanii corupte şi decadente. Imaginea unei Curţi regale colcăind de intrigi contrastează cu aceea a sraturilor umile ale societăţii, cu viaţa lor de stradă colorată şi zgomotoasă, cu birturile ieftine unde Francisco de Quevedo îşi scrie sonetele pe un colţ de masă şi cu reprezentaţiile populare la care publicul îşi manifestă din toată inima entuziasmul sau indignarea. O serie de romane care îi face pe cititorii de toate vîrstele să descopere plăcerea pură a lecturii şi fiorul aventurilor în care binele învinge mereu răul.”

Despre autor – Arturo Perez-Reverte – (şi despre altă carte a sa)  am mai scris odată AICI

Cine este de fapt Alatriste? Un excelent portret îi face chiar autorul, aproape de finele cărţii cînd eroul nostru era într-o situaţie fără ieşire.

“Contele de Olivares continua să se concentreze asupra scrisorilor şi informaţiilor, pe cînd căpitanul privea fereastra cu o nădejde sumbră. Treaba aia l-ar scuti de călău şi ar scurta mult formalităţile anchetei, deşi o cădere liberă de la treizeci de picioare în plin patio nu era suficientă: se expunea să rămînă în viaţă şi să fie aburcat în furci cu fluierele picioarelor rupte, ceea ce n-ar fi fost nicidecum un spectacol plăcut… La urma urmei, se consolă singur, chiar dacă suferi al naibii pînă să crăpi, de moarte tot nu scapi. Şi cine moare află odihnă. Pe cînd depăna în minte aceste vesele gînduri, văzu deodată că atotputernicul favorit (al regelui nm tibi) lasă la o parte hîrţoagele şi îl priveşte fix…

– Dumneata m-ai mai văzut vreodată înainte?

Întrebarea lui Oliveira îl surprinse cu totul nepregătit pec căpitan. Un al şaselea simţ, semănînd cu fîşîitul metalic al unui tăiş de spadă petrecut peste o piatră de ascuţit, îi sugeră cea mai mare prudenţă.

– Nu. Niciodată.

– Niciodată ?

– Întocmai, Excelenţă.

– Nici măcar pe stradă, la vreo ceremonie?

– Păi… căpitanul îşi mîngîie cu două degete mustaţa, dînd impresia că se străduieşte să-şi amintească, poate că da, pe stradă… Asta se prea poate.

Olivares îi susţinea privirea, impasibil.

– Atît?

– Atît.

Timp de o cîtime de secundă, căpitanului i se păru că desluşeşte o mijire de zîmbet în barba feroce a favoritului…

– Ai slujit în Flandra şi la Neapole, din cîte văd. Şi împotriva turcilor, în Levant şi Berberia… O lungă viaţă de soldat.

– De la treisprezece ani, Excelenţă.

– Titlul acesta de căpitan e o poreclă, presupun.

– Cam aşa ceva. Niciodată n-am depăşit gradul de sergent, şi chiar şi acela mi-a fost retras în urma unei încăierări.

– Da, scrie aici. Ministrul continua să răsfoiască teancul. Te-ai bătut cu un sublocotenent şi l-ai străpuns cu spada… Mă mir că n-ai fost spînzurat pentru asta.

– Erau cît pe ce s-o facă, Excelenţă. Dar în ziua aceea s-au răsculat trupele noastre de la Maastricht: nu-şi primiseră solda de cinci luni. Eu nu m-am răzvrătit şi am avut norocul să-l pot apăra de soldaţi pe generalul nostru, don Miguel de Orduna.

– Nu-ţi plac răscoalele?

– Nu-mi place să fie asasinaţi ofiţerii.

Favoritul ridică dintr-o sprînceană, cu un aer neplăcut.

– Nici măcar cei care vor să te spînzure?

– Una-i una, alta-i alta.

– Apărîndu-ţi generalul cu spada în mînă, ai dat gata vreo doi-trei, scrie aici.

– Erau nemţi, Excelenţă. Şi-n plus, domnul general îmi zicea: – ‘Pe toţi dracii Alatriste, dacă tot e să mor de mîna răsculaţilor, măcar să fie spanioli de-ai noştri.’ I-am dat dreptate, am luat spada şi astfel m-am ales cu graţierea….

– Lăsat la vatră după bătălia de la Fleurus pe motiv de rană gravă şi onorabilă… continuă Olivares. Acum se uită la oblojeala de pe fruntea căpitanului. Ai o anumită tendinţă de a fi rănit, din cîte văd.

– Şi de a răni, Excelenţă.

Diego Alatriste se sumeţise puţin, răsucindu-şi mustaţa. Era limpede că nu-i plăcea să-i fie luate în rîs rănile, de nimeni, nici măcar de acela care putea să-l trimită la execuţie chiar în clipa aceea.”

– – –

“Nu era nici cel mai cinstit, nici cel mai cucernic dintre oameni, dar era viteaz – spune povestitorul din carte (scrisă la persoana întîi) – şi luptase ca soldat al corpurilor noastre de infanterie tercios viejos în războaiele din Flandra. Cînd l-am cunoscut, trăia de azi pe mîine la Madrid, lăsîndu-se năimit pe nimica toată pentru treburi greu de mărturisit, adesea ca spadasin în slujba altora care nu aveau dibăcia, nici cutezanţa să-şi rezolve singuri problemele. Ştiţi domniile voastre: colo un soţ încornorat, doncolo un proces pentru o moştenire dubioasă, ba niscai datorii la jocul de cărţi plătite doar pe jumătate, ba cîte altele.”

Inigo, căci acesta este povestitorul, este un copil de vreo doisprezece ani, fiul unui fost camarad de oaste al căpitanului Alatriste care îşi lăsase oasele pe cîmpul de luptă, şi al unei femei care preferase să-şi trimită copilul în grija căpitanului, ea avînd cu totul alte lucruri de făcut decît să mai hrănească un plod destul de mare, după părerea sa.

Dar substanţa acestui savuros roman este alta decît măruntele intrigi ale borfaşilor sau ale soţilor încornoraţi, se pare foarte numeroşi încă de pe vremurile acelea, pînă în zilele noastre. 🙂 În această carte este descrisă lupta de culise de la Curtea regelui Spaniei, în care o parte dintre curteni dorea o alinţă cu Anglia, alianţă la care cealaltă parte dintre curteni se opunea cu străşnicie. Alianţa ar fi trebuit să fie întărită de căsătoria vlăstarelor regale, fata regelui spaniol şi băiatul regelui Angliei.

Alatriste fusese angajat să sperie şi să prade doi emisari care veneau din Anglia. Eventual, să-l rănească pe unul dintre ei, dar nu mai mult. Cine îl angajase? Aţi ghicit: însuşi Contele de Olivares care îi încredinţase misiunea, protejat de o mască. Numai că Biserica Catolică se opunea cu străşnicie acestei alianţe cu “ereticii” şi prin urmare ordonase căpitanului uciderea emisarilor. Care se răzgîndeşte exact în toiul ambuscadei în care cei doi emisari, fuseseră atraşi. De ce se răzgîndise Alatriste şi ce duşmani îşi făcuse cu acest prilej, veţi afla citind cartea. 🙂 . Şi chiar mai mult de atît. Lectură plăcută. 🙂

Read Full Post »

BULGAKOV

“Mihail Afanasievici Bulgakov, născut la Kiev în 1891, fiul unui profesor de dogmatică de la Academia de Teologie din oraş, se înscrie şi termină strălucit Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev, practicîndu-şi timp de patru ani profesiunea cu deosebită competenţă. Stabilit definitiv la Moskova în 1921, renunţă la medicină în favoarea literaturii şi publicisticii. De o mare diversitate – foileton, schiţă, povestire, nuvelă, roman, farsă, dramă etc – scrierile sale conturează o viziune de o surprinzătoare coerenţă. Contestat adesea cu virulenţă de critica vremii … a reuşit să publice prea puţin în timpul vieţii, antologicele naraţiuni fantastice Diavoliada şi Ouăle fatale, precum şi romanul Garda albă numărîndu-se printre excepţii. Adevărata glorie a lui Bulgakov este postumă. Pînă şi capodopera sa, Maestrul şi Margareta, la care a lucrat şi după ce şi-a pierdut vederea, pînă în ultima zi a vieţii (d.1940), a văzut lumina tiparului în URSS abia în 1967, an ce marchează începutul publicării masive a operelor lui Bulgakov peste graniţă, inclusiv în România.” – pagina de gardă a volumului Ouăle fatale ¤ Diavoliada.

Diavoliada poate fi citită în registru comic pentru că povestitorul decupează o zi din viaţa “unui mediocru angajat al registraturii care se trezeşte prins, ca într-o poveste kafkiană, în iţele unui coşmar birocratic” în care nici măcar de identitatea sa proprie nu mai poate fi sigur. În fapt, autorul denunţă acceleratul proces de depersonalizare la care a fost supus cetăţeanul obişnuit din societatea sovietică în perioada în care Bulgakov s-a consacrat literelor: 1920 – 1940. Departe de a fi rodul întîmplării sau rodul unui coşmar trecător, această depersonalizare a fost înfăptuită temeinic şi cu metodă. Noua putere a construit o imensă reţea birocratică în care individul odată prins se zbate dar nu are scăpare. Eident, vorbim despre individul care încă mai nutreşte iluzia că îşi poate aparţine sie nu sistemului. Cei care acceptă noile reguli sunt evident, promovaţi. Lucruri cunoscute, nu vi se pare?

“În Ouăle fatale, un profesor nebun inventează o rază de lumină, raza vieţii, care printr-un accident, aduce lumea într-un coşmar SF.”

Ca mai toate marile descoperiri, şi această rază a vieţii a fost descoperită de profesorul (care numai nebun nu prea era) Persikov printr-o întîmplare. Specialist în broaşte şi reptile, profesorul a observat la microscop că o rază naturală de lumină, mărită de microscop a căpătat puteri magice: nu doar că readucea la viaţă microorganisme moarte dar, le conferea şi o uriaşă putere de reproducere şi nu numai; noile organisme căpătau proporţii gigantice în timp record. Cu toate precauţiile profesorului, presa află şi odată cu presa află şi opinia publică şi evident, află şi noile organe ale puterii despre descoperire. Bineînţeles că şi spionii află, îl ofertează pe profesor cu o sumă consistentă dar acesta, patriot, îi trimite la dracu’ urgent. Pentru a putea să experimenteze pe scară mai largă, profesorul îl pune pe asistentul său să inventeze nişte dispozitive mai mari, ceea ce acesta şi reuşeşte să facă rapid (ca în poveşti 🙂 ). Ca mai în toate poveştile lui Bulgakov, este vremea potrivită ca însuşi Aghiuţă să-şi bage coada în evenimente şi să le influenţeze. Pe scurt, o boală misterioasă ucide în timp record toate găinile din ţară. Atît profesorul cît şi un specialist în galinacee se apucă să studieze problema.

Este vremea potrivită ca Bulgakov să-l introducă în scenă şi pe cel care avea să producă dezastrul: directorul unui sovhoz în mintea căruia încolţeşte ideea să pună descoperirea  profesorului la treabă şi să repopuleze ţara cu găini. Evident că profesorului i se rechiziţionează aparatele pe care le primeşte directorul de sovhoz, căruia Bulgakov îi face un strălucit portret în cîteva fraze.

“Pînă în 1917 el făcuse parte din renumitul ansamblu de concert al maestrului Petuhov… dar anul de graţie 1917, care frînsese carierele multor oameni îl îndreptase pe A. S. Rokk pe alt drum: schimbase flautul cu pistolul.”

Directorul de sovhoz umple aparatele cu ouă (de import) şi se pune pe aşteptat. Nu după multă vreme, din ouă ies puişorii numai că în loc să fie pui de găină se dovedesc a fi nişte dihănii înspăimîntătoare care încep să decimeze populaţia. Guvernul trimite armata să lupte cu dihăniile, populaţia pleacă în exod, o întreagă nebunie cuprinde întraga ţară. Cum de-a fost posibil aşa ceva? Foarte simplu: crasa incompetenţă a noii administraţii. Un pîrlit de funcţionar inversase comenzile şi în loc de ouă de găină trimisese la sovhoz ouăle de şerpi, de struţi etc. pe care le comandase profesorul.

Remember zicala “Omul potrivit la locul potrivit”? În definitiv, marea invenţie a profesorului nu era decît o banală clocitoare dar povestea aceasta a lui Bulgakov ilustrează în mod limpede ce poate însemna ca o banală invenţie să intre pe mîna cui nu trebuie.

Ca să nu mai spunem că în aceste două povestiri găsim şi explicaţia pentru care lui Bulgakov i-a fost refuzat dreptul de a mai publica. Lucruri pe care le cunoaştem de asemenea, foarte bine, şi noi.

Dacă există amatori, aceştia pot găsi cărţile lui Bulgakov (şi) la Editura Polirom.

http://www.polirom.ro/catalog/autori/bulgakov-mihail/

Read Full Post »

Older Posts »