După un somn odihnitor, pofta de hoinăreală revine. Azi o să facem o incursiune ceva mai lejeră; pentru că tot suntem la Basel, unul dintre cele 157 de puncte de pe glob unde există o triplă frontieră (dreilandereck în germană) şi pentru că ieri ne-am reamintit bucătăria franceză, vom da o raită într-o localitate apropiată de pe teritoriul francez, Colmar. Gata cu beneficiile pass-ului. Acesta este valabil numai pe teritoriul helvet. Dacă mergem în Franţa vom avea nevoie de bilete pe care le vom cumpăra din gara franceză (aflată pe teritoriu francez), gară lipită de gara Basel. Trecem nestingheriţi pe acolo pe unde altădată, era vama. Şi acest tren este format din foarte multe vagoane, vagoane care circulă mai mult fără călători. Anunţurile sunt făcute într-o limbă franceză cam strepezită şi extrem de repezită. Mai înţeleg că suntem iar, într-un TGV. Cam ponosit după părerea mea, în comparaţie cu cel german (DB). Prima oprire Saint Lanis. O gară oarecare şi atîta tot. Absolut nimic de semnalat. Abia de acum încolo, trenul a început să capete ceva viteză. Peisajul n-are nimic spectaculos: păduri tinere, ogoare, mici localităţi şi din cînd în cînd, cîte-un tunel. Viteza nu este afişată dar pare destul de mare.
Oprim la Mulhause unde se urcă grosul călătorilor; mare parte, navetişti. Dacă am înţeles bine, acest tren merge pînă la Strassbourg şi poate chiar mai departe. Pînă acum, nici urmă de controlor dar, au trecut prin vagoane nişte vameşi – sau poliţişti? care ne-au înmînat solemni cîte-un pliant în care eram sfătuiţi să ne ferim de hoţi!!! mde; altă ţară… Ne pregătim de coborîre. Nu înainte de a remarca faptul că Mulhause este un orăşel de provincie cochet, cu locuinţe gen vilăşi blocuri de locuit de P + trei sau patru etaje. Apuc din goana trenului să mai văd pînă şi un Musee de chemin du fer. Imediat ce am ieşit din gara Colmar
vedem în diagonală un hotel de unde ne procurăm o hartă. Am coborît pe bulevardul din faţa gării şi am văzut pe stînga un palat impunător: Curtea de Apel.
Pe drepta, firesc, sunt case de avocatură şi notariat. Cine se aseamănă se-adună, nu? Tot pe stînga un parc cu cîteva statui şi cu un turn de apă. Iată cum am ajuns şi pe locurile natale ale sculptorului Frederic Auguste Bartoldi
cel care folosind un schelet proiectat de Gustave Eiffel, a conceput Statuia Libertăţii dăruită Americii de Franţa în 1886! Facem la dreapta spre centrul vechi şi traversăm un parc mic dar îngrijit, cu statui şi cu fîntîni arteziene.
Ghidîndu-ne după turle, ajungem la Munster şi la Biserica Dominicană. La dominicani, intrarea se plăteşte iar fotografiatul este interzis. Şi cînd mă gîndesc că Iisus i-a alungat pe zarafi din templu, mă amărăsc peste măsură; văd că biserica a devenit afacere dar dacă la Vatican este permis, aici de ce n-ar fi? Nici nu ştiu cum este mai bine: cu plată ca să poată fi menţinută, sau fără plată şi bisericile să fie lăsate în părăginire cum am văzut atîtea… Imediat ce am ieşit, biserica a fost ferecată; nici nu mă mai interesează de ce. În centrul vechi fotografiez cîteva case aspectuoase.
Acelaşi aer de tîrg medieval întîlnit şi prin alte locuri ne încîntă privirile. O plăcuţă indicatoare ne arată drumul spre Musee Interlinden; nici nu mă mai mir că a fost amenajat într-o fostă biserică. Chiar în faţa muzeului, sunt cîteva tarabe care ofereau amatorilor spre vînzare vechituri care se pretindeau a fi antichităţi
şi un tramcar cu care doritorii pot face turul Colmarului.
În afară de noi, nu se mai înghesuie nimeni să plătească 7 euro pentru această plimbare şi cum tramcarul nu pleacă decît cu minim şase persoane, stă pe loc sfidînd orarul afişat. Din nou, remarc: altă ţară… Este vremea prînzului deci, este timpul să verificăm şi noi produsele viilor alsaciene. Motiv pentru care alegem o sticloanţă de Rose d’Alsace lîngă care vom păpa nişte chestii care se prezintă aşa: pe o farfurie uriaşă un ciolan de porc fiert şi îmbăiat într-un sos special este aşezat strategic pe un pat de legume şi înconjurat cu cartofi prăjiţi; pe cealaltă farfurie, un munte de varză murată şi tăiată fideluţă este înconjurat de cinci feluri de carne: un cîrnat semiafumat, un comvurşt, o felie de jambon, o felie de kaizer şi o felie de ceafă afumată. Poftim la masă, domnule Pantagruel! 🙂 . După cafele plecăm pentru că ameninţarea norilor a ploaie a fost inconsistentă, iar soarele generos încă ne mai invită la plimbare. Mai rătăcim pe străzi, tîrguim cîte ceva dulce şi nişte vin alsacian, după care facem şi turul cu tramcarul. Multe locuri le parcursesem deja dar, vedem şi locuri noi: o sinagogă de exemplu. Înapoi “acasă”. Trenul vine la fix, aleargă hotărît şi ajunge la timp. Cînd părăsim peronul francez suntem avertizaţi că intrăm pe teritoriu elveţian.
Se vede şi fostul ghişeu de control al paşapoartelor care acum este pustiu dar, doi funcţionari vamali controlează prin sondaj sacoşele pasagerilor. An înţeles că aducerea din afara Suisse a alimentelor este drastic limitată; de exemplu carne doar un kilogram de persoană. Noi am scăpat necontrolaţi cu sticlele noastre de vin alsacian. Nu ne-a cerut nimeni biletele de călătorie dar bag mîna în foc că dacă n-am fi avut bilete, ne-ar fi depistat ei, cumva. 🙂
Postarea asta m-a cam întristat, da’ nu ştiu să-ţi spun de ce…poate remarca-ţi „altă ţară” sau altceva…mă gândeam şi la excursiile astea, aşa, în general, că ne bucurăm de clădiri, le imortalizăm, ne mirăm de regulile lor, ne întristăm că descoperim altă civilizaţie sub numele unei ţări, de parcă noi am fi de pe altă planetă, că trenurile lor au viteză, că ale noastre-s varză…mă rog, nu mă lua în seamă, cred că nici starea mea de moment nu se mulează neapărat pe excursii în acest moment. 🙂
De fapt, nici nu ştiu exact de ce am comentat. 😛
Vezi tu Olimpia, diferenţa este prea brutală în timp prea scurt: în gara elveţiană Basel, NIMENI nu este preocupat să-şi păzească bagajele; posibilitatea ca cineva să jie jefuit, nici măcar nu este luată în consideraţie.
Amintesc şi că incidentul cu golanul care a atacat-o pe controloare, s-a petrecut în partea franceză a Elveţiei (mai există o parte germană şi o parte italiană).
La nici cinci minute după ce am pătruns pe teritoriu francez, am fost atenţionaţi FĂRĂ menajamente că de-acum, suntem pe cont propriu.
Plus de asta, este de neconceput ca un mijloc de transport să nu-şi respecte orarul în Elveţia.
În Franţa, nu s-au sinchisit absolut deloc de timpul nostru ci, NUMAI de buzunarul lor.
Mă bucur că ai comenta şi mi-ai prilejuit aceste explicaţii. 🙂
Cît despre Ro, mai bine să nu vorbim: imediat ce am ajuns în Aeroportul Otopeni, am ştiut că incursiunea în lumea civilizată s-a terminat: am fost taxaţi dur de mafia taximetriştilor.
🙂 Ştiu, Tineriu…doar că uneori mă enervează şi mă doare atât de tare că-s de-aici şi nu de-acolo, încât….ce mai e de comentat? sunt în aceeaşi oală cu ceilalţi, luată laolaltă cu „românaşii” cu lanţurile de aur atârnate de gât, cu cerşetorii, cu ţiganii şi-atunci întristarea e „la pachet”…mă bucur că ne împărtăşeşti amintirile tale, care devin şi-ale mele, ale noastre de-acum…doar că azi n-am putut….îmi revin eu! 🙂
Olimpia şi pe mine mă doare dar niciodată nu mi-am renegat rădăcinile. Te rog să mă crezi că am încercat să nu par prea entuziast şi cred că am reuşit. Diferenţele sunt mult mai mari decît se poate imagina!
Am făcut şi o scurtă incursiune în Germania, la Freiburg.
Am găsit şi acolo splendori dar şi homeleşi…
Mîine voi posta cîteva clipuri grozave de la Cascada Rinului.
Te aştept. 🙂
Seara bună! 🙂 Tibi, mi-ai adus în minte locurile acelea cu viaţă tihnită, în care nu vezi locuri neîngrijite, flori minunate îţi încântă privirea Colmarul e ca o pensiune cochetă dar cu viaţă activă. Şi mai e ceva interesant legat de Colmar: aici s-a realizat celebra Statuie a Libertăţii devenită familiara emblemă a New York-ului…
Servus Nora! 🙂
Mi-a plăcut Colmar. Ar fi meritat ceva mai mult timp dar…
Ştiam că aici s-a născut Bartholdi dar nu am ştiut că aici a fost făurita statuia.
să spunem numai că şi francezul tot latin este?
o umbră pe cuvintele tale, dar chiar şi învecinate, două ţări nu pot fi la fel…
să spunem psi, să spunem.
pe 4 Mai se împlineşte luna de cînd am plecat acolo pentru două săptămîni şi de cînd m-am întors tot postez, postez, postez.
mai am cîteva episoade de relatat după care, voi trage nişte concluzii.
un bob zăbavă… 🙂
Pot sa confirm ca asa e: MAAAARE diferenta intre Elvetia si Franta. Ca si intre Franta si Germania, de altfel. Franta pica la multe „probe”. Sa nu mai vorbim si de cat de deplorabil arata casele si strazile, mai ales in zone rurale, fata de cele doua tari amintite mai sus. Oricum: a fost interesant si placut sa vad fotografii din locuri in care am umblat si eu si sa citesc acest „jurnal de calatorie”. 🙂
Mult succes si reusite in viitorul concediu!
Mulţumesc pentru confirmare. 🙂
Prima dată am simţit diferenţa cînd am traversat Rinul între Germania şi Franţa lîngă Strasbourg; poate voi căuta însemnările şi le voi posta.
Viitoarea hoinăreală? Vom vedea unde şi cînd va fi… 🙂
M-ar bucura postarea. Sunt convinsa ca e realista, ca si cele pan’ acum existente. Asa e, de la primii metri se simte si se vede diferenta!
Si eu am fost la fel de impresionata de Cascada Rinului (un spectacol maret si fascinant), insa la Matterhorn/Zermat inca nu am ajuns. Poate anul acesta.
Indiferent cand si unde va fi viitoarea honareala (nostim spus 🙂 ), sa fie una reusita si sa fiti multumiti si satisfacuti de ea. Si bine ca ati reusit sa iesiti acum unde ati iesit, sa aveti o binevenita schimbare de peisaj si sa va incarcati sufletul si memoria cu imagini frumoase si de neuitat. Ma bucur sincer pentru toti romanasii care ajung sa-si satisfaca dorul de duca si de frumos!
Am postat Cascada. 🙂
Dacă ajungi la Matterhorn cred că este musai să stai măcar cîteva zile pe acolo – noi am stat patru zile şi trei nopţi şi n-am văzut tot – mai ales pentru că vremea este foarte capricioasă.
În ultimii şapte ani, toate concediile le-am făcut în afară dar de consemnat, pozat şi pus pe blog, numai de vreo trei ani. Restul notiţelor sunt foarte subţirele iar dacă aş încerca să le îmbunătăţesc, le-aş lipsi de savoarea momentului trăit atunci, pe loc.
Aceste postări sunt aproape exclusiv bazate pe ceea ce am notat cursiv, în anumite momente şi de aceea sunt atît de autentice.
Mulţumesc pentru urări şi te asigur că şi pe mine m-ar bucura dacă mult mai mulţi români ar ieşi din ţară ca să vadă cu ochii lor cum este în alte locuri…
Fermecatoare hoinareala!
In cel mai bun, copilaresc (lipsit de griji) si vesel inteles al cuvantului.
Nu v-a venit, metaforic vorbind, sa mergeti in „pasul strengarului”? 🙂
Plimbarile de felul acesta au un parfum aparte, inconfundabil.
Mie imi plac asa de mult, ca atunci cand am vreme, imi inchipui ca sunt turist in propriul oras…Un fel de joc al imaginatiei care imi face ft bine…Am ragazul sa observ pe indelete ceea ce, in mod obisnuit, privesc in fuga sau ignor (detalii, strazi, case, ziduri, acoperisuri, pomi, flori, oameni), intru prin magazine, librarii, fac poze, ma opresc sa beau o cafea la o terasa (sunt multe in centrul vechi). Ati incercat?
Cand merg in Bucuresti, orasul natal, dar parasit de ani buni, imi place sa fac un popas in curtea Humanitas-ului, de ex., pe Calea Victoriei. E un mic si rustic barulet, intr-un fund de curte, banci de lemn si scaune obosite, umbra de pomi (placuta in caldura verii), se aduna tineri sporovaind; muzica in surdina; eu beau un nectar de pere rece si rasfoiesc o carte abia cumparata: o farama de calm si rupere de agitatia cotidiana; ma surprind cu un zambet binevoitor ce se urca din suflet spre lumina de afara…
……………………………………………………………………………….
Nu sunt de vina pt. divagatie! 🙂
E si ea un efect al povestilor de aici, unul bun si folositor.
Asa ca, multumesc pt dar (al visarii cu ochii deschisi)!
Da Mih, fermecătoare!
Şi da, adesea atunci cînd este timp frumos, rătăcesc pe străzi şi privesc casele frumoase din cartierele care au scăpat de furia distrugerii ceauşiste…
Mă plimb şi prin parcuri, uneori fac turul lacului Herăstru şi alte hoinăreli plăcute.
N-am fost niciodată în curtea Humanitas! Mi-ai dat o idee, mulţumesc. 🙂
. . . . . . .
Poţi să „divaghezi” cît vrei. Îmi face mare plăcere să citesc ce scrii.
În ultimele 40 de zile am dormit de două ori prin Colmar, în total trei nopți. Mă voi uita pe facturile de hoteluri să verific datele. Ar fi culmea să fi fost în același timp pe acolo. 😀
Dacă n-a fost să ne întîlnim acolo, poate ne vedem la Bookfest. 🙂