Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 7 mai 2012

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.

Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze,
Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…
Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopților de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată.
Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă
Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă…
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau…

Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in,
Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin,
Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale,
Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit…
Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin,
M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei
Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare.
Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre,
A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur
Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească.

Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită –
Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște,
Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă,
Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară,
Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară,
Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare,
Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare…
Iar când și mie-mi zise: „Cântă!”, c-un singur semn mă deșteptă,
Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă.

Read Full Post »

Furtuna? N-am fost niciodată fascinat de acest fenomen fie el meteorologic, sentimental, magnetic sau mai ştiu eu ce soi. Dacă scormonesc atent în amintirile mele – atît cît mă ajută memoria – prima furtună pe care am văzut-o a fost cînd eram copil, în curtea şcolii unde am deprins primele noţiuni de ABC. Cred că eram cam prin clasa a treia, aveam deja vreo nouă ani şi pot să spun că nu mi-a plăcut ce am văzut: deodată s-a declanşat o sarabandă de frunze antrenate de vînt într-un soi de vîrtej ameţitor, vîrtej care urca frunzele căzute la pămînt, către cerul care culmea! era încă, senin. Habar nu aveam eu că de fapt, acea furtună nu era decît o banală tornadă. Hora dracilor cum spuneau bătrînii…

Apoi vremea a trecut şi dacă îmi aduc bine aminte, a doua furtună pe care am văzut-o eu, a fost cea mai ciudată: jumătate din cartierul în care m-am născut era cufundat într-o vijelie îngrozitoare, iar cealaltă jumătate era inundată de un cer senin şi albastru ca însăşi nemărginirea… Lucrul cel mai ciudat a fost că delimitarea dintre aceste două reprize meteorologice, a fost exact pe strada pe care locuiam, atunci. Eram încă, un copil…

Anii au trecut şi am trăit iar, pe viu, o furtună adevărată: eram militar în termen pe o navă a marinei militare române. He he heee, doi ani am petrecut în această adevărată perioadă a furtunii vieţii mele: serviciul militar obligatoriu. 🙂  Să insist? Nu cred că (mai) are rost…

Normal, viaţa mea a mai fost scuturată şi de alte furtuni: educaţionale, profesionale, sentimentale. Nu şi familiale de cînd în viaţa mea a intrat actuala mea soţie, adevărat port de linişte pentru totalitatea furtunilor prin care am trecut în lungul timpului.

Am mai trecut prin furtuni? Sigur că da. Dar, nu cred că mai trebuiesc amintite…

Totuşi. Ultima – sau  cea mai recentă dacă vreţi – furtună văzută de mine a fost şi cea mai spectaculoasă: furtuna pe care am văzut-o – din fericire  –  de la distanţă, la Matterhorn. 🙂 . Las  cîteva imagini să fie mai grăitoare decît cuvintele.

Se spune că niciodată să nu spui niciodată pentru că niciodată este un termen perfect (?) relativ. Aşa şi este. Am fost pentru prima dată fascinat în viaţa mea, de o furtună. Furtuna pe care am avut şansa de a o vedea, cu puţin timp înainte de a părăsi un tărîm de vis: Zermatt.

Nu pot încheia înainte de a-mi aduce aminte că acest masiv muntos – Matterhorn – a fost cucerit cu preţul multor vieţi omeneşti. Şi nu pot să nu-mi aduc aminte de spusele unui copil cînd a fost întrebat de ce se duce să cutreiere o pajişte. – Pentru că există! – a spus acel copil. (Dacă soarele moare – Oriana Falacci). Exact acest lucru a spus şi Edmund Hilary cînd a fost întrebat de ce a simţit nevoia de a cuceri Everestul (împreună cu şerpaşul Tenssing): pentru că există!

Furtuni? Ei da, furtuni! Fără să străbată curajos diferitele furtuni ale vieţii, omul nu ar fi (fost) nimic. Furtuna este cea care îl face pe om să devină temerar şi cuceritor.  Vorbesc despre adevăratul om, nu despre tentativele de omuleţi care se strecoară prin viaţă, evitînd furtunile…

Abia la Matterhorn am înţeles atît ce este furtuna, cît şi ce înseamnă a fi un adevărat OM: cel care le înfruntă, le străbate şi în final, le domină!

Abia aici am început să fiu fascinat de furtuni şi mai ales, de cei care le străbat…

# # #

Cei din clubul PSI  care au mai scris despre furtună, sunt:

Carmen Pricop altcersenin anacondele scorpio Cristina Mirodone

almanahe Carmen Ada Pavel abisuri ratzone

Read Full Post »