Atît de aproape ajungem uneori şi totuşi, cît de departe suntem…
Atît de departe este uneori aproapele că pare deseori, tărîmul imposibil.
A fost cît p’aci! Poate, altădată – spunem. Va fi? Rareori da, mult prea adesea, nu!
Au fost prea mulţi dintre noi şi prea adesea, cîştigătorii locului de sub linia de baraj.
Avem de învins în viaţă, tot felul de încercări: examene, confirmări, teste.
Avem de parcurs în viaţă lungul drum de la aproape la departe.
Adesea, obosim. Vrem pauze de existenţă, vrem recalibrări, vrem naiba ştie, ce.
Adesea, revenim. Imbolduri noi ne mînă din aproape în aproape, către alt fel de departe.
Am revenit? Ne-am regăsit? Aflat-am oare din aproapele de lîngă noi, departele tînjit?
Am revenit? Ne-am regăsit? Aflat-am oare calea?
A fost odată că dacă n-ar fi, nici nu s-ar povestiiii.
A fost odată pentru fiecare dintre noi şi poate, va mai fi. Sau poate, pentru alţii.
– – –
Nu vreau să dezvolt cele douăsprezece gînduri care încep fiecare, cu A. Am vizitat (azi de aproape, mîine de departe) Arcul de triumf de la şosea. Sînt pur şi simplu deznădăjduit de praful existenţial cuprins în acest muzeu dedicat gloriei naţiei române. Muzeu deschis numai araeori publicului; muzeu care îngemănează în modul cel mai limpede, totalitatea neputinţelor noastre. 😦 . Muzeu vizitat de zeci de mii de români, atunci şi numai atunci, cînd oficialităţile zilei hotărăsc că plebea se poate înfrupta fie şi parţial, din gloria străbunilor noştri. 😦 . Glorie aflată prea departe de aproapele zilelor noastre. Încă.
Particip cu acest articol, la tema de luni a frumosului club PSI.
Carmen Pricop simonikool scorpio Olimpia Carmen DJ anacondele Ada Pavel
