Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 17 mai 2012

Arta fugii 2

Cuvînt lămuritor asupra ediţiei – Tereza Culianu Petrescu

Volumul de faţă cuprinde cea mai mare parte din proza de primă tinereţe a lui Ioan Petru Culianu, scrisă în Iaşi şi în Bucureşti, pînă la plecarea sa în exil, în Italia, pe 4 iulie 1972.

Într-un Proiect de plan editorial pe anul 1971, Editura Eminescu anunţa, pentru luna iunie, apariţia volumului “Arta Fugii, schiţe” de Ioan Petru Culianiu. Tînărul Culianu debutase cu o proză scurtă, intitulată “Şi-am rîs, prosteşte, fără voia mea”, în revista Cronica din Iaşiul natal, la 4 martie 1967 (an II, nr. 9). Împlinise 17 ani, era elev în ultima clasă de liceu, şi citise cu puţin timp înainte trei povestiri în cenaclul revistei, găzduit, ca şi redacţia, în Palatul Culturii…

Ca student la Litere în Bucureşti din toamna aceluiaşi an, Culianu cvontinuă colaborarea la Cronica, apăruse în 1969 cu proză în Luceafărul şi Universitas, în timp ce în Contemporanul semna în 1970, la rubrica numită “Cartea străină”, scurte recenzii despre cărţi recent traduse în româneşte, cum ar fi Ţărmul Syrtelor de Julien Gracq, Povestiri fioroase de Villiers de L’Isle-Adam, Monstrul Colombre – nuvele de Dino Buzzati, Confesiunile unui opioman englez ale lui Thomas de Quincey sau “apariţia mult aşteptată” a Antologiei de poezie romantică germană. Titlurile cărţilor comentate oferă indicii asupra freferinţelor literare ale unui adolescent introvertit, fantast şi hipersensibil; să amintim că parcursese, pe la paisprezece-cincisprezece ani, pe cînd îi scria poetului Geo Dumitrescu la “Poşta redacţiei” de la Contemporanul, ceea ce numea o fază acută Hemingway; se pasionase în urmă de povestirile şi poemele lui Poe, avea deja lecturi consistente din romantismul german a cărui Nachtseite îl fascina; în liceu tradusese din Poe, în anii 1968-1971 traducea din Rimbaud, Lautreamont, Novalis sau din suprarealiştii francezi, şi încerca să transpună lirică românească, mai ales poeme de Dan Laurenţiu, în franceză şi italiană.

Din toamna lui 1970 însă, în urma refuzului său de-a “colabora” cu Securitatea reprezentată, în Universitatea Bucureşti, de un personaj cunoscut drept “căpitanul Ureche”… Culianu fusese trecut pe listele negre ale cenzurii şi interzis de la publicare în toată presa scrisă dinţară. În aceste condiţii, ne imaginăm că introducerea volumului său în planul unei edituri un an mai tîrziu, nu fusese lucru uşor – îl făcuseră posibil minunatele şi uneori salvatoarele prietenii literare… În cazul de faţă cunoaştem doar rolul scriitorului şi editorului Mircea Ciobanu… Şi poate că volumul ar fi existat, dacă n-ar fi fost promulgate şi nefericitele “teze din iulie” 1971. după spusele lui Mircea Ciobanu, volumul de debut ar fi apucat să iasă din tipar şi ar fi fost topit ulterior; după alţii, nici n-ar fi apărut. Nimeni nu l-a văzut tipărit, iar dactilograma predată editurii nu a putut fi regăsită.

Între manuscrisele din arhiva familiei se află doar o parte dintre textele care fuseseră cu certitudine incluse în carte. În aceste condiţii, volumul de acum se suprapune numai într-o anumită mpăsură peste cel alcătuit de autor în 1971…

Toate istorisirile au fost puse pe hîrtie între 1967 şi 1972…

Am păstrat aşadar, pentru a da nume acestui volum cu proze dinaintea exilului, titlul cărţii alcătuite de autor, nu numai pentru că “arta fugii” este la Ioan Culianu un leit-motiv central, un principiu structurant, al avatarurilor sale existenţiale şi artistice. Răspunzînd, în revista Amfiteatru   din mai 1968, la o anchetă pe tema raporturilor dintre proza “tradişională” şi cea “nouă” românească, tînărul Culianu se pronunţă (cu plăcerea vădită de a da un bobîrnac realismului calp recomandat oficial) pentru ceea ce putea fi, după el, un filon novator în epică: “Tendinţa actuală a prozei ar putea fi numită simbolism. Fugile lui Bach sunt structuri limitate spaţial şi temporal… dar au adîncime infinită… Gide voia  şi el să creeze o “Artă A fugii”… Borges creează asemenea structuri simbolice…

Astfel stînd lucrurile, titlul vlomului lui Ioan Culianu întrunind prozele primei tinereţi nu putea fi decît cel pe care el însuşi îl dăduse aceluia acum pierdut, ars sau aşteptînd undeva să fie redescoperit în întregimea lui.

 

Read Full Post »