Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 23 mai 2012

Pic(ă)turi

Mai multe, la CARMEN

Happy WW!

Read Full Post »

“… este o carte care trebuie savurată, iar eroul ei – un personaj care trebuie îndrăgit.” (Book Page)

“O captivantă poveste de capă şi spadă, care ne poartă în lumea plină de farmec a Spaniei Secolului de Aur.” (Washington Post Book World)

“Un roman fascinant, care te ţine cu sufletul la gură pînă la ultima pagină.” (El Mundo)

Trei caracterizări laconice dar perfect adevărate. Zic eu. 🙂

O părere ceva mai la obiect o oferă Bogdan-Alexandru Stănescu pe pagina de gardă a romanului apărut la Polirom. “Acest roman, care inaugurează seria Aventurilor căpitanului Alatriste, este povestea unui fost ostaş, devenit spadasin plătit în Madridul secolului al XVII-lea, prilej pentru autor de a ne oferi o descriere captivantă a unei Spanii corupte şi decadente. Imaginea unei Curţi regale colcăind de intrigi contrastează cu aceea a sraturilor umile ale societăţii, cu viaţa lor de stradă colorată şi zgomotoasă, cu birturile ieftine unde Francisco de Quevedo îşi scrie sonetele pe un colţ de masă şi cu reprezentaţiile populare la care publicul îşi manifestă din toată inima entuziasmul sau indignarea. O serie de romane care îi face pe cititorii de toate vîrstele să descopere plăcerea pură a lecturii şi fiorul aventurilor în care binele învinge mereu răul.”

Despre autor – Arturo Perez-Reverte – (şi despre altă carte a sa)  am mai scris odată AICI

Cine este de fapt Alatriste? Un excelent portret îi face chiar autorul, aproape de finele cărţii cînd eroul nostru era într-o situaţie fără ieşire.

“Contele de Olivares continua să se concentreze asupra scrisorilor şi informaţiilor, pe cînd căpitanul privea fereastra cu o nădejde sumbră. Treaba aia l-ar scuti de călău şi ar scurta mult formalităţile anchetei, deşi o cădere liberă de la treizeci de picioare în plin patio nu era suficientă: se expunea să rămînă în viaţă şi să fie aburcat în furci cu fluierele picioarelor rupte, ceea ce n-ar fi fost nicidecum un spectacol plăcut… La urma urmei, se consolă singur, chiar dacă suferi al naibii pînă să crăpi, de moarte tot nu scapi. Şi cine moare află odihnă. Pe cînd depăna în minte aceste vesele gînduri, văzu deodată că atotputernicul favorit (al regelui nm tibi) lasă la o parte hîrţoagele şi îl priveşte fix…

– Dumneata m-ai mai văzut vreodată înainte?

Întrebarea lui Oliveira îl surprinse cu totul nepregătit pec căpitan. Un al şaselea simţ, semănînd cu fîşîitul metalic al unui tăiş de spadă petrecut peste o piatră de ascuţit, îi sugeră cea mai mare prudenţă.

– Nu. Niciodată.

– Niciodată ?

– Întocmai, Excelenţă.

– Nici măcar pe stradă, la vreo ceremonie?

– Păi… căpitanul îşi mîngîie cu două degete mustaţa, dînd impresia că se străduieşte să-şi amintească, poate că da, pe stradă… Asta se prea poate.

Olivares îi susţinea privirea, impasibil.

– Atît?

– Atît.

Timp de o cîtime de secundă, căpitanului i se păru că desluşeşte o mijire de zîmbet în barba feroce a favoritului…

– Ai slujit în Flandra şi la Neapole, din cîte văd. Şi împotriva turcilor, în Levant şi Berberia… O lungă viaţă de soldat.

– De la treisprezece ani, Excelenţă.

– Titlul acesta de căpitan e o poreclă, presupun.

– Cam aşa ceva. Niciodată n-am depăşit gradul de sergent, şi chiar şi acela mi-a fost retras în urma unei încăierări.

– Da, scrie aici. Ministrul continua să răsfoiască teancul. Te-ai bătut cu un sublocotenent şi l-ai străpuns cu spada… Mă mir că n-ai fost spînzurat pentru asta.

– Erau cît pe ce s-o facă, Excelenţă. Dar în ziua aceea s-au răsculat trupele noastre de la Maastricht: nu-şi primiseră solda de cinci luni. Eu nu m-am răzvrătit şi am avut norocul să-l pot apăra de soldaţi pe generalul nostru, don Miguel de Orduna.

– Nu-ţi plac răscoalele?

– Nu-mi place să fie asasinaţi ofiţerii.

Favoritul ridică dintr-o sprînceană, cu un aer neplăcut.

– Nici măcar cei care vor să te spînzure?

– Una-i una, alta-i alta.

– Apărîndu-ţi generalul cu spada în mînă, ai dat gata vreo doi-trei, scrie aici.

– Erau nemţi, Excelenţă. Şi-n plus, domnul general îmi zicea: – ‘Pe toţi dracii Alatriste, dacă tot e să mor de mîna răsculaţilor, măcar să fie spanioli de-ai noştri.’ I-am dat dreptate, am luat spada şi astfel m-am ales cu graţierea….

– Lăsat la vatră după bătălia de la Fleurus pe motiv de rană gravă şi onorabilă… continuă Olivares. Acum se uită la oblojeala de pe fruntea căpitanului. Ai o anumită tendinţă de a fi rănit, din cîte văd.

– Şi de a răni, Excelenţă.

Diego Alatriste se sumeţise puţin, răsucindu-şi mustaţa. Era limpede că nu-i plăcea să-i fie luate în rîs rănile, de nimeni, nici măcar de acela care putea să-l trimită la execuţie chiar în clipa aceea.”

– – –

“Nu era nici cel mai cinstit, nici cel mai cucernic dintre oameni, dar era viteaz – spune povestitorul din carte (scrisă la persoana întîi) – şi luptase ca soldat al corpurilor noastre de infanterie tercios viejos în războaiele din Flandra. Cînd l-am cunoscut, trăia de azi pe mîine la Madrid, lăsîndu-se năimit pe nimica toată pentru treburi greu de mărturisit, adesea ca spadasin în slujba altora care nu aveau dibăcia, nici cutezanţa să-şi rezolve singuri problemele. Ştiţi domniile voastre: colo un soţ încornorat, doncolo un proces pentru o moştenire dubioasă, ba niscai datorii la jocul de cărţi plătite doar pe jumătate, ba cîte altele.”

Inigo, căci acesta este povestitorul, este un copil de vreo doisprezece ani, fiul unui fost camarad de oaste al căpitanului Alatriste care îşi lăsase oasele pe cîmpul de luptă, şi al unei femei care preferase să-şi trimită copilul în grija căpitanului, ea avînd cu totul alte lucruri de făcut decît să mai hrănească un plod destul de mare, după părerea sa.

Dar substanţa acestui savuros roman este alta decît măruntele intrigi ale borfaşilor sau ale soţilor încornoraţi, se pare foarte numeroşi încă de pe vremurile acelea, pînă în zilele noastre. 🙂 În această carte este descrisă lupta de culise de la Curtea regelui Spaniei, în care o parte dintre curteni dorea o alinţă cu Anglia, alianţă la care cealaltă parte dintre curteni se opunea cu străşnicie. Alianţa ar fi trebuit să fie întărită de căsătoria vlăstarelor regale, fata regelui spaniol şi băiatul regelui Angliei.

Alatriste fusese angajat să sperie şi să prade doi emisari care veneau din Anglia. Eventual, să-l rănească pe unul dintre ei, dar nu mai mult. Cine îl angajase? Aţi ghicit: însuşi Contele de Olivares care îi încredinţase misiunea, protejat de o mască. Numai că Biserica Catolică se opunea cu străşnicie acestei alianţe cu “ereticii” şi prin urmare ordonase căpitanului uciderea emisarilor. Care se răzgîndeşte exact în toiul ambuscadei în care cei doi emisari, fuseseră atraşi. De ce se răzgîndise Alatriste şi ce duşmani îşi făcuse cu acest prilej, veţi afla citind cartea. 🙂 . Şi chiar mai mult de atît. Lectură plăcută. 🙂

Read Full Post »