La recent încheiatul Bookfest, editura Humanitas a lansat printre cele 100 de noi titluri şi cea mai recentă carte a domnului Gabriel Liiceanu, Estul naivităţilor noastre.
Cartea este o culegere de 27 de interviuri acordate de domnul Liiceanu în decursul vremii, în diferite ocazii. Dintre acestea, numai cinci au mai fost incluse în cărţile domniei sale, (cărţile deja apărute) restul fiind total necunoscute cititorilor.
Se poate lesne remarca din paginile cărţii cu cîtă acurateţe a privit domnul Liiceanu desfăşurarea evenimentelor la care suntem contemporani încă din 1990 şi pînă în zilele noastre şi cu cîtă limpezime a reuşit să devoaleze resorturile care i-au îndemnat pe actorii politici ai vremii să ne conducă pînă la realităţile pe care le trăim.
M-am oprit la un scurtisim interviu acordat în decembrie 2004 Mirunei Mihalcea, pentru Jurnalul Naţional, interviu din care am extras un scurt pasaj:
“M.M. – Aş fi vrut să vă întreb despre bibliotecă. Avînd în vedere că sunteţi şi director de editură, daţi-mi aşadar o definiţie a cărţii în toate formele şi scopurile pe care le deserveşte ea.
G.L. – M-a fascinat întotdeauna identitatea incertă a cărţii. Este ea un obiect la fel ca acelea care o înconjoară? Este ea ca pixul, ca guma de şters, ca lampa de birou? Evident, pot să o ţin în mînă ca pe orice obiect. Cu toate astea, ea nu este un obiect obişnuit, ci unul de citit. Asta înseamnă că ea este un obiect ambiguu, un corp spiritual. Cu toate că stă în faţa mea, pe masă, ea nu este încă. Ea începe să fie din clipa în care, deschizînd-o, încep să o citesc. O carte nedeschisă e doar o promisiune de carte.
M.M. Dar de ce citim? La ce sunt bune aceste “corpuri spirituale”? Cum definiţi cartea în raport cu utilizarea ei?
G.L. – Am să vă dau cîteva definiţii faimoase ale cărţii. Noica, de pildă, spunea că nu doar trupul poate fi nespălat, ci şi mintea, spiritul. Cititul este, mai întîi, un mod de a-ţi face toaleta în ordinea spiritului, şi atunci cartea apare ca elementul central în igiena mentală. E un soi de săpun spiritual. Cartea nu există însă numai în raport cu mine. Prin ea, pot comunica şi ea devine, atunci, un principiu al dez-depărtării. „Cartea e un mijloc de a sta de vorbă cu departele tău” – spunea tot Noica. Iar în acelaşi sens, Jean Paul, un scriitor romantic german, spune despre cărţi că sunt „scrisori mai groase scrise prietenilor”. În ambele cazuri este vorba despre anularea depărtării în timp sau în spaţiu. Datorită cărţii pot sta de vorbă cu cel care nu e lîngă mine. Pot fi contemporan cu Seneca, după cum pot să mă întîlnesc, prin intermediul cărţii, cu cineva care locuieşte pe alt continent. Ideea a fost preluată de un gînditor german contemporan, Peter Sloterdijk, care a interpretat umanismul ca o telecomunicaţie născătoare de prietenie în mediul scrierii. Orice pagină scrisă este o “seducţie la distanţă”, o “erotică a depărtării”. În sfîrşit, Ţuţea a explicat cititul ca pe un apanaj al “fiinţelor de interval”, adică al oamenilor, spunînd că fără cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că au prea multă, încît nu mai au nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă. Cărţile ar fi, aşadar, cîrje pentru mersul nostru către absolut.”
Eu unul, citesc pentru că aşa după cum foarte bine spunea Umberto Eco, cine nu citeşte, trăieşte doar propria sa viaţă pe cînd cititorul, trăieşte atîtea vieţi cîte cărţi a citit.
Voi de ce citiţi ?
Pentru ca ori de cate ori deschid o carte parca patrund un alt taram fiind constienta de propria-mi libertate.Parca-s fi o fetita ce alearga pe un covor de frunze urias. 🙂
Frumos răspuns. 🙂 De ce nu scrii despre cărţile pe care le citeşti?
Scriam,acuma doar sper sa mai ajung a scrie. Stiu ca ziua aia va veni o data. 🙂 Cu toate ca n-am timp azi mi-am permis un blog sau doua.Semn ca mi s-a modificat perceptia. 🙂
Am înţeles că nu stai prea bine cu timpul…
Percepţia? Tuturor ni se schimbă uneori. Chiar şi fără motiv. 🙂
din muuuulte motive!…pentru că îmi place să trăiesc sute de povești, sute de vieți, oriunde, oricând și pentru că timpul „meu” nu-mi permite fizic să o fac. pentru că acolo empatizez, pentru că acolo mă regăsesc, pentru că de-acolo învăț, acolo iubesc frumos, acolo pot fi cine nu sunt…
de acord cu toate motivele înşirate, motive cu care mă identific. 🙂
….pentru ca imi mentin echilibrul si imi induce gustul atractiv al calatoriei in normalitate! 🙂
călătorie care ne sustrage fie şi momentan, mizeriei cotidiene. 🙂
Exact! Ma ingrozesc cate „liniute pe piata” invadeaza cotidianul!Si doar citind pot sa …respiiir!
Nu mă mai îngrozesc; am devenit imun; eventual, scîrbit…
Citind această carte, înţeleg cîte zbateri inutile am avut.
Nu doar eu ci, cu toţii. Trăim într-o junglă de ev mediu sălbatic.
Foarte frumos fragmentul ales de tine insa ceea ce lipseste din el este tocmai esentialul: lectura trebuie sa fie bine aleasa ca poata sa ajunga sa fie acel „principiu al dezdepartarii”, sa spele spiritul!
eu citesc… cu grija! Adica nu citesc orice pentru ca sunt prea batrana sa pierd vremea!
Cand pe noptiera mea nu mai sunt carti necitite… revin la Tolstoi sau pur si simpu la Cartea de Capatai, Biblia!
Un ex: eu nu imi las mintea sa fabuleze cu Dan Brown oricat succes ar avea ce a scris el! Incerc ca literatura sa nu ma afunde ci sa ma ridice.
Cititul este pentru mine curatire, cum spune Liiceanu , curatire adevarata care face ca slova citita ce intra in minte sa coboare in inima!
Dar… asta vine cu timpul, cu alegerile personale, cu incercarile… si, ce mai calea-valea, cu varsta! 🙂
Citatul ales de mine este dintr-o carte de peste 450 de pagini.
Ştiu din experienţa de blogger că o postare care trece de 6, eventual de 7 sute de cuvinte, este citită numai pe diagonală. 🙂
De aceea, prefer să scriu cît mai puţin, tocmai pentru a le oferi comentatorilor ocazia de a-şi spune punctul de vedere.
Şi eu citesc selectiv, nici mie nu-mi place să pierd vremea. 🙂
Oricât de amar ar fi mesajul unei cărți, lectura în sine îmi este cea mai dulce dintre îndeletniciri.
Când am descoperit farmecul lecturii – eram în clasa a III-a, mi-am găsit cel mai sincer, devotat și plăcut prieten. Nu m-a trădat niciodată.
S-a întâmplat să nu găsesc, totdeauna, cartea potrivită. Nu știu cum a fost, dar m-a găsit ea pe mine!
Astăzi sunt într-o fază de mijloc – recitesc o carte dragă -„Daniel Martin„, de J.Foweles. Am citit-o în 84.
Discutam cu cineva despre ea și, brusc, mi-am dat seama că-mi lipsește..
Tot pe la nouă-zece ani am început şi eu să citesc. 🙂
Şi da, cartea este cel mai bun prieten: te aşteaptă întotdeauna să ai timp de şi pentru el. 🙂
Este vreme pentru toate, dar nu pentru toate cărţile.
În definitiv, nimeni n-a reuşit să citească tot se-ar merita citit dar, merită să încercăm nu? 🙂
Şi eu reiau deseori lecturi atunci cînd simt că-mi lipseşte ceva…
Ca să învăț, Tiberiu. Fiecare om a trecut prin diferite experiențe în viață, iar dacă a hotărât să-și pună experiența pe hârtie înseamnă că altcineva, cândva, va avea nevoie de acea experiență. Everybody wants to be a heroe… but who wants to pay the price? Cam așa vine treaba… Fiecare om are nevoie de anumite experiențe ca să evolueze. Refuză? Atunci i se vor da altele, asemănătoare ca conținut și diferite ca formă.
Am depăşit faza cu învăţatul. Citesc din pură plăcere. Dacă mai şi rămîn cu cîte ceva – şi rămîn – cu atît mai bine…
Procesul de învățare continuă, Tiberiu. Atâta doar, că el devine mult mai lent. În lumea noastră, atunci când vrei să faci loc la ceva, dai ceva din ceea ce ai deja. Ce dai se transformă, în ceea ce ai nevoie cu adevărat…
Uneori, procesul de învățare se transformă în „uitare”. E, poate, unul dintre motivele pentru care unii oameni mai numesc „conștiința” și „uitare” sau „adormire”.
E bine, Tiberiu… e bine. E bine că se citește…
Sigur că acest proces este unul permanent. Numai că aşa cum bine ai spus, de la un moment dat, intervine relaxarea: nemaifiiund obligat să învăţ, învăţ selectiv şi-mi pot permite să uit. 🙂
Pentru ca imi place sa traiest mii de vieti 🙂 pentru ca din fiecare poveste invat ceva si pentru ca ma imi bucur sufletul facand asta 🙂
Bingo! Nexya! 🙂
Eu aşa am crescut. Citind. Şi m-am obişnuit aşa.
Nu mă închipui renunţînd la cărţi.
pentru a-mi da seama că nu sunt singură în acest univers. în general, caut lucruri care seamănă cu mine, nu pot parcurge ceea ce-mi rănește inima sau gândul. dar sunt atât de multe cărți care pot împlini criteriul meu 🙂 încât sunt fericită să strig… nu sunt singurăăăăăă!
De ce citesc? Pentru a ma intalni cu toti cei pentru care fiecare zi inseamna cunoastere. Am raspuns cred la aceasta intrebare in postarea mea ” De ce citim?” http://calatorprintaramea.wordpress.com/2012/11/11/de-ce-citim/ si ma bucur sa ma intalnesc prin intermediul acestei postari cu atatia iubitori ai „scrisorilor mai groase” pe care „departele meu” le-a scris pentru mine. Indemnul lui Miron Costin care, în “De neamul Moldovenilor” a spus: „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor…”, mã cãlãuzeşte în permanenţã şi care alãturi de versurile lui Tudor Arghezi: “Carte frumoasă cinste cui te-a scris/ Încet gânditã, gingaş cumpãnitã;/ Eşti ca o floare, anume înfloritã/ Mâinilor mele , care te-au deschis.”, au constituit o permanenţã în viaţa mea.
[…] trebuie sã citim şi astfel, cãutandu-i pe cei care ca şi mine stiu de ce citesc şi gãsindu-i aici , vã întreb la rândul meu: voi de ce […]
Mulţumesc pentru citare. Mai vb. 🙂