De ce citim?

La recent încheiatul Bookfest, editura Humanitas a lansat printre cele 100 de noi titluri şi cea mai recentă carte a domnului Gabriel Liiceanu, Estul naivităţilor noastre.

Cartea este o culegere de 27 de interviuri acordate de domnul Liiceanu în decursul vremii, în diferite ocazii. Dintre acestea, numai cinci au mai fost incluse în cărţile domniei sale, (cărţile deja apărute) restul fiind total necunoscute cititorilor.

Se poate lesne remarca din paginile cărţii cu cîtă acurateţe a privit domnul Liiceanu desfăşurarea evenimentelor la care suntem contemporani încă din 1990 şi pînă în zilele noastre şi cu cîtă limpezime a reuşit să devoaleze resorturile care i-au îndemnat pe actorii politici ai vremii să ne conducă pînă la realităţile pe care le trăim.

M-am oprit la un scurtisim interviu acordat în decembrie 2004 Mirunei Mihalcea, pentru Jurnalul Naţional, interviu din care am extras un scurt pasaj:

“M.M. – Aş fi vrut să vă întreb despre bibliotecă. Avînd în vedere că sunteţi şi director de editură, daţi-mi aşadar o definiţie a cărţii în toate formele şi scopurile pe care le deserveşte ea.

G.L. – M-a fascinat întotdeauna identitatea incertă a cărţii. Este ea un obiect la fel ca acelea care o înconjoară? Este ea ca pixul, ca guma de şters, ca lampa de birou? Evident, pot să o ţin în mînă ca pe orice obiect. Cu toate astea, ea nu este un obiect obişnuit, ci unul de citit. Asta înseamnă că ea este un obiect ambiguu, un corp spiritual. Cu toate că stă în faţa mea, pe masă, ea nu este încă. Ea începe să fie din clipa în care, deschizînd-o, încep să o citesc. O carte nedeschisă e doar o promisiune de carte.

M.M. Dar de ce citim? La ce sunt bune aceste “corpuri spirituale”? Cum definiţi cartea în raport cu utilizarea ei?

G.L. – Am să vă dau cîteva definiţii faimoase ale cărţii. Noica, de pildă, spunea că nu doar trupul poate fi nespălat, ci şi mintea, spiritul. Cititul este, mai întîi, un mod de a-ţi face toaleta în ordinea spiritului, şi atunci cartea apare ca elementul central în igiena mentală. E un soi de săpun spiritual. Cartea nu există însă numai în raport cu mine. Prin ea, pot comunica şi ea devine, atunci, un principiu al dez-depărtării. „Cartea e un mijloc de a sta de vorbă cu departele tău” – spunea tot Noica. Iar în acelaşi sens, Jean Paul, un scriitor romantic german, spune despre cărţi că sunt „scrisori mai groase scrise prietenilor”. În ambele cazuri este vorba despre anularea depărtării în timp sau în spaţiu. Datorită cărţii pot sta de vorbă cu cel care nu e lîngă mine. Pot fi contemporan cu Seneca, după cum pot să mă întîlnesc, prin intermediul cărţii, cu cineva care locuieşte pe alt continent. Ideea a fost preluată de un gînditor german contemporan, Peter Sloterdijk, care a interpretat umanismul ca o telecomunicaţie născătoare de prietenie în mediul scrierii. Orice pagină scrisă este o “seducţie la distanţă”, o “erotică a depărtării”. În sfîrşit, Ţuţea a explicat cititul ca pe un apanaj al “fiinţelor de interval”, adică al oamenilor, spunînd că fără cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că au prea multă, încît nu mai au nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă. Cărţile ar fi, aşadar, cîrje pentru mersul nostru către absolut.”

Eu unul, citesc pentru că aşa după cum foarte bine spunea Umberto Eco, cine nu citeşte, trăieşte doar propria sa viaţă pe cînd cititorul, trăieşte atîtea vieţi cîte cărţi a citit.

Voi de ce citiţi ?