Sufletul românesc şi muzica

  Acest text este cel mai scurt dintre cele şapte texte care alcătuiesc un scurt volum al lui Constantin Noica, volum apărut prima dată în 1944 şi reditat la Humanitas în 1991 şi 2012. Volumul se numeşte Pagini despre sufletul românesc şi este o profundă privire aruncată în trei puncte socotite puncte-cheie de filosof în evoluţia noastră culturală ca popor, respectiv cartea Învăţăturile Lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, figura de om de cultură de talie europeană a lui Dimitrie Cantemir şi singularitatea lui Lucian Blaga ca filosof în peisajul filosofiei româneşti. Fără să păcătuiască printr-un limbaj specific filosofiei, cartea este accesibilă oricui şi surprinde prin actualitatea multor puncte de vedere ale filosofului:

“Nici unul dintre bărbaţii mari de la 1848 – observa într-un rînd un învăţat român – n-avea o înţelegere deosebită pentru muzică. Fiii de boieri de acum un veac au asimilat totul, în ce priveşte artele pe care le întîlneau în străinătate, nu însă şi muzica. Nici astăzi, poate, nu avem destulă pricepere în această privinţă. Fiindcă muzica nu cere numai inteligenţă…

Opresc aici şirul ideilor pe care le dezvolta atît de sugestiv, într-o mai veche Istorie a literaturii române, profesorul Sextil Puşcariu. Nu e ceva de învăţat de la ele? Sufletul cult românesc (cu cel popular e altă poveste) nu are toate dimensiunile. Nici nu le putea avea dintr-odată pe toate. A avut loc, în sînul lui, o dezvoltare vrednică de tot interesul, în zonele luminoase a vieţii spirituale ,dar, în zonele unde raza inteligenţei nu pătrunde, creşterea a întîrziat. Va mai întîrzia?

Dar timpul nostru tocmai aceasta aduce: o înţelegere muzicală a lucrurilor; un tulburător triumf al muzicii. Există, de pildă, suflete şi naţiuni care ştiu să “orchestreze”, în timp ce altele nu ştiu. De ce nu cîştigă bătălii cîte o naţiune? Pentru că, poate, n-a avut nici-un mare muzician – ne-a venit în minte, într-o bună zi. Nu orchestrează; nu gîndeşte simfonic; nu cîntă cu adevărat. Iar timpul nostru, ca orice timp în care “elementele” tind să se individualizeze, are nevoie de contopire şi muzică.

În sufletul cult românesc, tăiat prea mult în colţuri, cîteodată, divizat de lucruri şi de sine prin cezurile necruţătoare ale inteligenţei, timpul nostru vine să verse armonie şi simţul întregului. Şi nu numai armonie sau simţ al întregului. E ceva mai material în muzică, nu o simplă idee poetică, iar de materie are nevoie un suflet, solicitat prea mult de teoretic şi teorie, cum e acest inteligent suflet cult românesc.

Numai din muzică – dacă n u cumva o ştii de-a dreptul – înveţi ce e creşterea şi devenirea. Simfonia singură îţi arată cum creşte materia sunetelor către sens. Muzica te familiarizează cu acest haos al lui ce nu este încă, pe care ai să-l regăseşti mai tîrziu peste tot acolo unde e viaţă: în tine, dacă în tine e viaţă; în istorie, acolo unde ţi se pare că e prea multă. Dacă avem astăzi nevoie să ne familiriazăm cu materia, să înţelegem dezordinea, haosul, atunci spiritul muzicii ne poate da o cheie (subl. mea, to). De cheia aceasta, cei mai mulţi dintre marii noştri înaintaşi au fost lipsiţi. Titu Maiorescu a plecat indignat de la reprezentaţia lui Lohengrin. Dar nu este nevoie să înscriem aceasta pe efigia ce se va bate curînd în amintirea lui…

De aceea, fenomenul cultural cel mai adînc, poate, ce se petrece de cîţiva ani în România e sporirea interesului pentru muzica cea mare. Cînd vezi sălile acestea pline, ale concertelor, cînd asculţi programele de zile mari ale radioului, poţi nădăjdui că sufletul nostru cult va şti mai mult, va înţelege mai mult, mîine. E adevărat că există mulţi snobi; iară e adevărat că mulţi nu gustă din muzică decît voluptatea muzicii. Dar dacă arta nu e o formă superioară de bucătărie, atunci ceea ce se întîmplă astăzi are sens de cultură. Timpul nostru ne trimite prin muzică un mesaj rafinat – ca să-i înţelegem întunericul şi luminile.” (Vremea, 1942)

– – –

Ce cheie aveţi pentru muzică?