Diferenţa de fus orar – sau de oră oficială – dintre România şi Canada este de vreo şapte ore.
Se întîmplă uneori, ca în jurul amiezii din România să ascult cîte o poveste în zori. Poveste venită din Canada. Nici acolo nu umblă bunăstarea căutînd cu lumînarea oameni dispuşi să o primescă fără efort. Ba, chiar dimpotrivă. Sînt şi acolo orgolii, lupte între indivizi cu mijloace nu tocmai fair, sînt şi acolo nedreptăţi, lupte politice, grozăvii. Nici acolo comunitatea românească nu este tocmai unită. Totuşi acolo, lucrurile se petrec într-un cadru legal şi toată lumea respectă un minim de norme sociale pe care nimeni nu concepe să le încalce. Cu atît mai greu este de înţeles pentru românii care trăiesc acolo, ceea ce se petrece acum în România. O mare parte dintre canadienii neaoşi, au început să-i privească pe români cu stupoare întrebîndu-se dacă aceştia chiar vin dintr-o ţară europeană, o ţară membră UE şi NATO. Povestea pe care am primit-o astăzi în zori a fost extrem de simplă şi s-a redus la o singură întrebare: tati şi mami – ne-a întrebat fiul nostru – nu cumva este cazul să vă luaţi bilete de avion şi să plecaţi de acolo cîtă vreme încă se mai poate? Noi am răspuns că nu, încă nu este cazul. Încă NU! Voi ce credeţi? A venit această vreme?
Referinţă:
https://tiberiuorasanu.wordpress.com/2010/01/22/cadou-de-la-fiul-meu/
Au mai născocit cîte o psi-luneală cei reuniţi în
Tiberiuorasanu's Blog 
Draga Tibi, tu ai citit gindurile rominilor canadieni!
Planurile de vacanta in Romania incep sa fie regindite, nu se va mai pleca in Romania, in trei (mama, tata, copil), unul din familie va trebui sa ramina in Canada, pt orice eventualitate.
Zilele acestea am avut cite o lacrima in ochi. M-am gindit la noile valuri de tineri care vor pleca din Romania. Stiu ca se vor realiza, ca vor avea vieti frumoase, stabile, ca vor trai in pace.
Insa eu stiu ce inseamna dorul de tara si de cei dragi, mai stiu ca nicio sarbatoare nu este traita cu maximum de bucurie pt ca nelipseste o parte importanta din suflet. Bunicii devin bunici part-time, sau bunici-de vacanta.
Si totusi, cred ca parintii trebuie sa-i lase pe tineri sa zboare cit mai sus, si sa-si traiasca viata asa cum isi doresc.
Eu, inca, imi fac mari procese de constiinta, ca am plecat si mi-am lasat bunicii pe care i-am adorat.
Odille
Mă ţine Robi la curent.
Cît despre părinţii care impun copiilor cum să-şi trăiască viaţa, nici nu vreau să aud de aşa grozăvie. Ce, mai sîntem în evul mediu?
Dorul de ţară, ca dorul de ţară. De la caz la caz.
Şi de ce să nu plece tinerii din ţară?
În ce altă ţară o proaspătă vicecampioană olimpică, este înjurată ca la uşa cortului de grobienii de la A3, slujbaşii unui turnător odios şi puşcăriabil, unul dintre artizanii loviturii de stat, pentru că nu a vrut să voteze la referendum?
bună dimineața prieten drag.
eu spun că ar fi timpul să te gândești și la asta. din păcate, din fericire… nu știu. binele este că ai fi aproape de fiul tău, într-o lume normală.
mneaţa psi. 🙂
mă gîndesc psi, mă gîndesc, mă gîndesc şi la faptul că mai sînt doi ani pînă ar putea ieşi silvia la pensie, şi oricum nu cred că am merge în Canada… uof. probabil că vom rămîne să îndurăm calvarul pînă la capăt. 😦
acelaşi lucru îl spun şi eu… că am clădit ceva aici, că am sacrificat multe, că am părinţi care au nevoie de mine aici, pentru că sunt bolnavi şi că mi-am ratat şansa în acei ani 90, când aş fi putut să…
este o decizie grea şi nu ştiu, chiar nu ştiu. pe de-o parte am un soi de regret, pe de alta mă ţin încă multe legată aici.
psi
pe noi mare lucru nu ne mai leagă…
În general vorbind, eu cred că oricine vrea să schimbe ceva în ţara asta trebuie să rămână aici…
Dacă plecăm cu toţii, singura realizare o să fie că n-o să se mai poată spune: „frumoasă ţară, păcat că-i locuită”! 😆
*
Iar în particular – eu, care n-am stofă de revoluţionar şi nu mă simt în stare să schimb nimic, regret că n-am plecat cu 22 de ani în urmă, când eram tânără; acum e prea târziu 😦 Însă, dacă aş avea copii acolo, aş pleca fără păreri de rău!
Şansa unei schimbări în bine tocmai se ratează în aceste săptămîni prin acţiunile iresponsabile ale unor vînduţi şi ale unor puşcăriabili.
– – –
În rest, total de acord. 🙂
[…] tibi […]
Tibi, draga, cunosc intreaga ta „poveste din zori”!
Cum am mai spus, romanii sunt in epoca medievala a democratiei!
E drum lung si anevoios si mult timp pentru a ajunge la liman!
Eu sunt sfasiata intre lumile copiilor mei, sunt singura si de ales nu am ce alege! Unde e nevoie de mine…. sar si sunt la datorie, daca ma tin puterile!
Voi aveti doar un copil, sa ve traiasca, si pana la urma… pentru linistea lui, tot acolo veti ajunge, unde va fi el!
dar… sanatosi sa fim ca… belele curg, cum zice romanul 🙂
Om trai si om vedea!
Epoca medievală? Mai degrabă în preistorie şi nu cred că marele nostru prieten ne va lăsa vreodată din gheare. Nu atîta vreme cît americanii aleg preşedinţi ca actualul.
Am aflat ca acum, in Siria, ca si in Libia, SUA s-a aliat cu terosistii musulmani! Asa l-au crescut si pe Ben Laden! Vai ea politica de dominare!
Americanii ăştia cad uneori în capcanele kaghebeului ceva de speriat.
Tibi, vei stii ce ai de facut la momentul potrivit. Dar..
Dar parca nu te vad in alta parte…
Eu mă văd şi nu mă văd dar ea, numai afară se tot vede. 🙂
Şi iar m-a luat cu fiori reci pe şira spinării, şi iar am întrebat dacă nu-i momentul să ne luăm pruncii şi periuţele de dinţi, şi iar am primit de la al meu asigurarea că mai avem timp, că… Şi mă tem, dar nu-mi ascult instinctul, c-aş prefera să-l cred pe el, deşi al meu l-a bătut la fund pe-al lui, mereu 😦 Of.
Semnez:
Tristirealia
Of, n-am vrut să export tristeţe. 😦
Of, dar n-ai exportat-o tu, liniştit fii! Ea există în mine de când cu toate gâştele astea gureşe şi proaste ce nu-şi văd de grăunţele lor…
Uite, ţie-ţi zâmbesc şi-ţi amintesc de comentariul ăla optimist la care am hohotit cu poftă. Că n-a fi cum vor ei! 🙂
Atunci zîmbesc şi spun iară „n-a fi” 🙂
[…] tibi […]
[…] tibi […]
Tibi, bună !
Voiam să scriu că mai am încredere și, brusc, mi-am amintit că drapelul NATO de la Cotrăceni a dispărut.
Greu de hotărât!
Drapelul a apărut din nou. Chiriaşul actual trebuie să dispară.
[…] tibi […]
Rămâi! ţi-aş zice…dar, cu tristeţe îţi spun că nu ştiu să-ţi răspund la ce bun…
hug şi ţuc ţuc pentru acest răspuns!
Ti-as da sfaturi dar nu sunt in masura. Iti doresc sa iei cea mai buna decizie pentru tine si cei dragi tie.
Voi încerca. 🙂
Dacă nu există prea multe legături și nici regrete care să urmeze o hotărîre pro Canada, poate că aceasta merită luată după ieșirea la pensie…Dorul de copii va dispărea, iar ruptura nu va fi prea mare, Canada avînd totuși o comunitate destul de reprezentativă de români, deci șansele de a păstra legatura cu țara și limba română sunt deloc de neglijat. Multă sănătate între timp – vor apărea motive ce vor ajuta o eventuală decizie 🙂
Legături mai avem şi pe aici destule deşi nu prea strînse.
Cît despre comunitatea de acolo, no way! Nu de români fugim? 😛
Rămîne slavă Domnului, internetul.
După toate sfaturile de mai sus eu n-aş putea decât să repet câte ceva. Cred că o hotărâre ca aceasta se ia mai mult cu sufletul decât cu gândul…
nu-mi place dar repet:
uof. probabil că vom rămîne să îndurăm calvarul pînă la capăt. 😦