10 ani de cînd a plecat tacut, dintre noi.
O scurtă prezentare a filosofului, AICI
“Socrate voia ca noi să ne luăm viaţa ca un întreg. Dacă nu iau viaţa ca un întreg, atunci rătăcesc, ich gehe hin und her , merg cînd ‘hăis’ cînd ‘cea’. Dar, dacă iau viaţa ca un întreg, atunci ar trebui să fac în aşa fel încît acest întreg să nu fie contradictoriu. Ce înseamnă o viaţă necontradictorie ? Înseamnă, în primul rînd, o viaţă fără compromisuri. Acum, cînd fac un compromis ? Cînd ceva de interes vital pentru mine este ameninţat; căci viaţa este bunul cel mai de preţ, iar tot ce o apără este bun. Compromisul îmi apără aşadar viaţa, dar îmi ia coerenţa ei. Dar tocmai această poziţie o atacă Socrate. Pentru el, nu viaţa în sine, trăită oricum, este bunul cel mai de preţ, ci felul cum o trăiesc, adică coerenţa ei. Cine are deci dreptate – Socrate sau noi ?
Dacă Socrate are dreptate, atunci…
Vezi articol original 227 de cuvinte mai mult
Să ne-o dăm ca un întreg, mai bine, că de luat, hehe…(ne-)o luăm.
Interesant este că, nu ne mai săturăm să ne-o tot luăm.
Intregul sa nu fie contradictoriu ! Cu cine, cu ce? Cu hainele sufletului tau sau cu iarba strivita de elefantii care sunt in lupta? Compromisul -o definitie dupa dictionar ar fi o arta a existentei ! Si care e viteza admisa a compromisului? Si cine o stabileste? Si daca compromisul admis de o multime e de fapt compromitere? Dura diplomatia- sa faci compromisuri mici pt a nu fi obligat pe viitor sa faci compromisuri mari!
Brindusa
Dragomir face o paralelă clară între puterea lui Socrate, şi neputinţele noastre. Restul este opţiune personală, a fiecăruia dintre noi.
Puterea lui Socrate si neputintele noastre.
Galileo Galilei se pare ca pentru timpurile sale a fost găsit „vehement suspect de erezie”, dar a ramas figura centrala a revolutiei stiintifice din sec.17.A abjurat Galileo?
“… orice Inchiziţie urmăreşte să creeze două realităţi. Una la vedere. Alta ascunsă. Controlând realitatea aflată la vedere, Inchiziţia o controlează şi pe cea ascunsă. În felul acesta, oamenii se obişnuiesc că nu contează ce crezi. Contează ce spui. Şi fiecare spune ceea ce i se cere să spună, ceea ce simte că trebuie să spună, dacă ţine să-şi apere pielea. La început, o face din silă, apoi din obişnuinţă. Şi după aceea, mulţi o fac din interes. Rezultatul? Încet, încet, fiecare înţelege că toţi cei din jur mint, se prefac, au grijă să nu rişte. Şi se întreabă: eu de ce aş proceda altfel? Ideea însăşi de a fi sincer într-o lume în care doar ipocrizia e răsplătită ajunge să pară o nebunie, o prostie.”( in apararea lui Galileo Galilei )
Eu simt ca nu !
Galileo s-a razbunat pe un sistem bazat pe negarea valorilor, adevarului nepregatit a fi inteles si tirania iluziei!
Vorbim aceeaşi limbă:
„În societatea noastră, individul poate prea bine să stea la distanţă de grup, vreme de cîţiva ani, încercînd să galopeze relativ liber. Mai devreme sau mai tîrziu însă, haita se deşteaptă, începe vînătoarea şi sfîrşeşte prin a-l prinde. Iar atunci cînd se răzbună, răzbunarea îi e cumplită. Asta pentru că haitei îi e teamă, ceea ce pare surprinzător, căci e numeroasă; ea este însă alcătuită din indivizi mediocri, conştienţi de asta, ruşinaţi că sunt aşa şi furioşi că mediocritatea lor a fost, preţ de o clipă, dată în vileag.”
Michel Houellebeck
Tibi, cred ca foarte mult depinde de cultura unui popor. Pt unele popoare totul este negociabil, pt alte popoare unele lucruri sunt sfinte si deci ne-negociabile.
Un exemplu: englezii nu uita faptul ca americanii i-au salvat de nemti si le vor fi intotdeauna recunoscatori si le vor fi parteneri loiali.
Francezii (care mie imi sunt simpatici ca popor), care au cedat in fata nemtilor imediat, numai nu i-au primit cu flori, au fost salvati de a vorbi limba germana de catre americani. Nu numai ca nu le sunt parteneri loiali, ca nu le sunt macar un pic recunoscatori, dar nu stiu cum sa-i ponegreasca pe americani.
Acest simt al loialitatii cred ca este o importanta trasatura de caracter al unui individ si al unui popor.
Odille, eu mă întreb ce soi de fascinaţie are electoratul nostru pentru ilicieni: cumva fascinaţia victimei faţă de călău?