Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 21 decembrie 2012

Aud vorbindu-se zilele acestea despre „apocalipsă” şi despre „sfîrşitul lumii”. Despre calendarul Mayaş puteţi citi AICI  AICI şi AICI şi să vă lamuriţi.

Rămîne să aflăm ce este de fapt, „apocalipsa”. Voi cita dintr-o carte a lui Cristian Bădiliţă, Glafire*:

„noi folosim astăzi cuvîntul „apocaliptic” marcaţi inconştient de episoadele eshatologice, de cutremurătoarele descrieri din textul ioanic.În vulgata curentă, termenul „apocalipsă” trimite automat la „sfîrşitul lumii”. Şi totuşi etimologia refuză categoric o astfel de interpretare: apokalypsis vine de la apo (dez) şi kalyptein (a acoperi) şi se traduce prin „descoperire”, „dezvăluire”. Nimic altceva. Daniel (Cartea lui Daniel – VT n.m, tibi) are o serie de viziuni, printre care şi una referitoare la sfîrşitul lumii. Ioan, în apocalipsa care-i poartă numele, aşişderea: sfîrşitul lumii este prevestit de semne cumplite: cutremure, inundaţii, venirea Antihristului, etc. Toate acestea însă reprezintă elemente ale viziunii, atît.

Treptat, din cauza imaginilor-şoc folosite la descrierea sfîrşitului (eshaton), dar mai cu seamă a faptului că viitorul interesează îndeobşte mai mult decît trecutul, iar soarta oamenilor mai mult decît aceea a planetelor sau a îngerilor, termenul „apocalipsă” a căpătat un sens marcat eshatologic.

În ceea ce mă priveşte, adaugă C. Bădiliţă, susţin punctul de vedere al lui Christopher Rowland şi anume: factorul comun al tuturor scrierilor apocaliptice este „credinţa că voia lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin intermediul revelaţiei care scoate dirct la lumină tainele dumnezeieşti. Prin urmare, a vorbi despre apocaliptică înseamnă a ne concentra asupra comunicării directe a tainelor cereşti în toată diversitatea lor”. „Comunicarea directă a tainelor cereşti”, iată esenţa genului apocaliptic! Faptul că printre tainele respective se numără şi sfîrşitul lumii rămîne un aspect secundar. Nu sfîrşitul lumii caracterizează genul, ci viziunea, inclusiv aceea asupra sfîrşitului lumii.”

Sper că explicaţia oferită de domnul Bădiliţă v-a convins să nu vă mai impacientaţi. 🙂 Apropo, cum v-aţi petrecut ziua de 21 decembrie?

*”glafirele” sunt lucrări făcute cu migală şi răbdare, „incrustări” rafinate în metal sau piatră. Atunci cînd materia primă a artizanului este Sfînta Scriptură, „glafirele” devin incrustaţii în însăşi trupul Cuvîntului divin, mărturisiri de credinţă „tăiate” în fila de hîrtie cu instrumentele oferite de fiecare epocă în parte.

Read Full Post »

 Se – şi ne – întreabă Lucian Boia. Chiar: este România altfel (decît alte ţări europene) şi dacă este, de ce este altfel?

Am citit această carte a domnului Boia cu nesaţ şi cu o permanentă stare de nelinişte. Am aflat/găsit din această carte – de fapt un eseu – multe răspunsuri la întrebări care ne frămîntă pe toţi, mai ales în aceste zile zbuciumate ale istoriei noastre; am avut şi nedumeriri la unele răspunsuri oferite de autor, mi-am imaginat şi probleme care nu-s abordate în această carte. Cert este că dacă unii dintre noi vor să-şi limpezească măcar cît de cît „şpilul” unor evenimente care se succed cu viteză ameţitoare în prezent pe scena noastră politică şi socială, evenimente care ne marchează definitoriu viaţa actuală şi perspectivele de viitor, ar trebui să cheltuie cîteva ore din timpul lor (cartea are puţin peste o sută de pagini), şi să o citească.

În definitiv, domnul Boia ne invită să ieşim din tiparele istoriografiei mincinoase şi să ne asumăm drept ceea de suntem ca naţie şi ca popor. Să asumăm adevărul despre noi.

Între prologul cărţii, Să fie un blestem? Prolog pe care-l redau:

„ŢĂRILE ŞI NAŢIUNILE sunt diferite. Asemănătoare şi diferite. România intră şi ea, fireşte, în acest joc al asemănărilor şi deosebirilor. Nu cumva este prea diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai ‚excentric’, sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?

Modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 a lăsat impresia că ţara e defectă. Desigur, cei care privesc din afară sunt mai impresionaţi decît românii, obişnuiţi cît de cît cu ei inşişi, dar pînă şi printre români exasperarea creşte. Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?

Nu, e doar istorie. Dar poate că înseamnă acelaşi lucru.„

şi punctul final al aceste cărţi pe care-l redau:

„ÎN CE MĂ PRIVEŞTE, n-am nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna, în afara lucrurilor în timp. Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea. Competenţa istoricului – şi aceasta relativă – se opreşte la ziua de azi. Ziua de mîine nu-i aparţine”,   

autorul ne pune în faţă o istorie scurtă a ceea ce suntem de la începuturi şi pînă ACUM. Dacă ne recunoaştem sau nu în acest portret, este alegerea noastră. În definitiv, fiecare dintre noi, în fiecare dimineaţă, consultă oglinda. Ne place sau nu place ceea ce vedem, aceştia suntem, indiferent cîte cosmetizări aduce fiecare dintre noi, propriei sale imagini pe care o prezintă lumii. Ceea ce suntem noi cu adevărat, numai noi ştim. Singura condiţie este să nu ne minţim măcar pe noi inşine, despre ceea ce vedem în acea oglindă. Adică, să ne asumăm EXACT aşa cum suntem. Este singura cale de a deveni ceea ce credem că merităm, A FI!

Istoricul are dreptate: ziua de mîine nu-i aparţine lui, ci nouă. Cum credeţi că va fi?

Bonus: un articol excepţional AICI

Read Full Post »