Se – şi ne – întreabă Lucian Boia. Chiar: este România altfel (decît alte ţări europene) şi dacă este, de ce este altfel?
Am citit această carte a domnului Boia cu nesaţ şi cu o permanentă stare de nelinişte. Am aflat/găsit din această carte – de fapt un eseu – multe răspunsuri la întrebări care ne frămîntă pe toţi, mai ales în aceste zile zbuciumate ale istoriei noastre; am avut şi nedumeriri la unele răspunsuri oferite de autor, mi-am imaginat şi probleme care nu-s abordate în această carte. Cert este că dacă unii dintre noi vor să-şi limpezească măcar cît de cît „şpilul” unor evenimente care se succed cu viteză ameţitoare în prezent pe scena noastră politică şi socială, evenimente care ne marchează definitoriu viaţa actuală şi perspectivele de viitor, ar trebui să cheltuie cîteva ore din timpul lor (cartea are puţin peste o sută de pagini), şi să o citească.
În definitiv, domnul Boia ne invită să ieşim din tiparele istoriografiei mincinoase şi să ne asumăm drept ceea de suntem ca naţie şi ca popor. Să asumăm adevărul despre noi.
Între prologul cărţii, Să fie un blestem? Prolog pe care-l redau:
„ŢĂRILE ŞI NAŢIUNILE sunt diferite. Asemănătoare şi diferite. România intră şi ea, fireşte, în acest joc al asemănărilor şi deosebirilor. Nu cumva este prea diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai ‚excentric’, sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?
Modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 a lăsat impresia că ţara e defectă. Desigur, cei care privesc din afară sunt mai impresionaţi decît românii, obişnuiţi cît de cît cu ei inşişi, dar pînă şi printre români exasperarea creşte. Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?
Nu, e doar istorie. Dar poate că înseamnă acelaşi lucru.„
şi punctul final al aceste cărţi pe care-l redau:
„ÎN CE MĂ PRIVEŞTE, n-am nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna, în afara lucrurilor în timp. Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea. Competenţa istoricului – şi aceasta relativă – se opreşte la ziua de azi. Ziua de mîine nu-i aparţine”,
autorul ne pune în faţă o istorie scurtă a ceea ce suntem de la începuturi şi pînă ACUM. Dacă ne recunoaştem sau nu în acest portret, este alegerea noastră. În definitiv, fiecare dintre noi, în fiecare dimineaţă, consultă oglinda. Ne place sau nu place ceea ce vedem, aceştia suntem, indiferent cîte cosmetizări aduce fiecare dintre noi, propriei sale imagini pe care o prezintă lumii. Ceea ce suntem noi cu adevărat, numai noi ştim. Singura condiţie este să nu ne minţim măcar pe noi inşine, despre ceea ce vedem în acea oglindă. Adică, să ne asumăm EXACT aşa cum suntem. Este singura cale de a deveni ceea ce credem că merităm, A FI!
Istoricul are dreptate: ziua de mîine nu-i aparţine lui, ci nouă. Cum credeţi că va fi?
Bonus: un articol excepţional AICI
Tiberiuorasanu's Blog 
Tibi, iti urez tie si intregii familii, un Craciun frumos si cu pace in suflet.
An Nou fericit, cu sanatate, plin cu bucurii, impliniri si cu vacante frumoase in Canada.
As vrea sa-ti multumesc pentru blogul tau si pt generozitatea ta de a impartasi cu noi ginduri, sentimente, idei, informatii.
Vin cu mare placere pe blog.
Craciun Fericit si La Multi Ani!
Dragă Odille
Mulţumim frumos pentru urări. Şi pentru interesul acordat blogului meu.
Crăciun Fericit, an nou cu bucurii şi cu sănătate!
Deie Domnul să ne vedem cu bine şi în viitor.
La Mulţi Ani!
E un subiect foarte ineresant si chiar as fi curioasa sa citesc cartile profesorului Boia. Descoperim ca istoria Romaniei e departe de a fi varianta ei reala, respectand realitatea. Ca multi istoricii scriu lucrari pentru grandurile de cercetare, deci pentru bani. Altii pur si simplu nu au respectat realitatea din interese subiective ori a unui fals nationalism. Absolventii de Istorie de azi vad lucrurile acestea. Ma intreb ce vom descoperi daca s-ar scrie istoria asa cum e? Prin prisma preocuparilor mele recent am aflat ceva. Am fost intrebata de ce sabia lui Stefan cel Mare e la Istambul. Marturisesc ca nu stiam si caut sa ma informez. Uite ce gasesc. Care e realitatea? Ori turcii au mintit ca au luat-o ca prada de razboi, ori au fost trasi pe sfoara.
”Există două variante distincte referitoare la modul în care sabia a părăsit Moldova. Conform uneia dintre ele, sabia a fost dăruita de Ștefan cel Mare sultanului, cu putin timp înainte de a muri. În acest fel, Ștefan a dorit să recunoască meritele unui adversar redutabil. Cea de-a doua legendă plasează momentul pierderii sabiei la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș. Fiu al lui Ștefan cel Mare, Petru a încercat să redeschidă lupta cu Imperiul Otoman în 1538. Campania de represalii a sultanului Soliman Magnificul avea să ducă la pierderea domniei și la refugierea lui Rareș în Transilvania. Trupele otomane au impus ca domn al Moldovei pe Ștefan al V-lea, cunoscut ca „Lăcustă-Vodă“. Turcii au jefuit tezaurul Moldovei înainte de a se retrage, luând cu ei si sabia.
Timp de 460 de ani, sabia nu a mai părăsit Turcia. Ea a fost expusă ultima dată în țara noastră în iulie 2004, la Muzeul Național de Artă al României. Cu această ocazie Guvernul Turciei a donat o copie a sabiei statului roman. Copia sabiei lui Ștefan cel Mare, ea însăși o operă de artă, a fost donată Mănăstirii Putna de către Guvernul României cu prilejul manifestărilor ce au avut loc la Putna la 1 iulie 2004. Sabia care se află expusă la Topkapî are lungimea totală de 125 cm – lama de 102 cm, cu un mâner îmbrăcat în fir din argint împletit; cântărește cca. 2,5 kg. Mânerul sabiei se termină cu un buton aplatizat sub formă de disc, placat probabil cu aramă. Pe fața superioară a discului apare inscriptia : Eu domnul Stefan, voievod! împreună cu semnul crucii”:
http://www.doxologia.ro/imagine/sabia-lui-stefan-cel-mare
Gabriela
Profesorul Boia are o foarte lungă listă de lucrări
http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia
Cartea aceasta, este un eseu centrat pe demontarea imaginii false pe care o au românii despre ei, imagine indusă de cei care nu pot recunoaşte că istoria noastră este plină de lacune şi mai ales, de pete „negre”.
După o necesară introducere de vreo sută de pagini, autorul explică în următoarele 20 de pagini, de ce nu trebuie să ne mire derularea puciului din vară, puci din fericire eşuat, la intervenţia marilor puteri (mai puţin Rusia).
Sunt trecuţi în revistă principalii domnitori români, printre care şi Stefan cel Mare (şi cel Sfînt) 🙂 principalii oameni de cultură şamd.
Probabil că a venit vremea să ne asumăm aşa cum suntem, de fapt.
Acum imi fac lista cu cartile care trebuie sa ajnga din tara la mine, imediat dupa Anul nou. Si voi o include si pe asta. Noi, romanii, avem o problema grava cu asumarea. In general, nu numai a istoriei. Tinerele generatii vad asta si absolventi ai Facultatii de Istorie se arata indignati de maniera in care sunt mintiti. In alt plan, cineva ma intreba de ce scriu in maniera in care o fac, se referea la postarile mele de pe blog. ”Lumea intelege ca e vorba despre tine. ” Dar nu e nici o problema, e viata mea, cu bune si rele si mi-o asum asa cum e. Asumarea la nivel politic si administrativ lipseste cu desavarsire. Ceea ce e foarte grav. Putem continua. A nu-ti asuma faptele si consecintele se numeste lipsa de responsabilitate, minciuna, lasitate. Si asa ne descriem singuri. Spunem cine suntem.Suntem suma actiunilor noastre. Faptele ne descriu nu vorbele.
Mi-a placut afirmatia aceea ca ziua de maine nu apartine istoricului. Din fericire, as continua eu. 🙂
Gabi
Maniera – excelentă – în care tu scrii, n-are de ce să te determine să ţii cont de criticile unora care nu înţeleg literatura, sau nu înţeleg că un scriitor, este vorba lui Camil Petrescu, „omul care scrie cu liminară sinceritate, tot ceea ce i se întîmplă lui, sau celor pe care îi vede în apropierea sa”.
Despre asumare, ce să mai vorbim? Tare greu. 😦 Din păcate…
Tibi, iti multumesc mult pt urari.
Iar eu îţi mulţumesc încă o dată. 🙂