Praga, file de poveste 1

Abia am revenit acasă şi încă nu am făcut ordine printre notiţe, poze, clipuri şi amintiri. Nu mai dau doi bani pe politică şi mai ales pe politicienii din România aşa că nu prea voi mai ţine cont o perioadă de timp de treburile cetăţii. Aştept să se mai dezmeticească şi unii dintre compatrioţi deşi, mari nădejdi nu-mi (prea mai) fac. Cel puţin, asta-mi propun deocamdată. Consemnez cu tristeţe moartea lui Sergiu Nicolaescu, fără să comentez nici despre omul, nici despre artistul nici despre politicianul care a fost. RIP!

Revenind la poveste, trebuie să o luăm gospodăreşte, cu plecarea. Deci:

Este ora 14, sîmbătă 29 decembrie 2012 şi ne pregătim să evadăm cîteva zile din monotonia bucureşteană către Praga, oraş unde vom petrece un inedit şi spectaculos, sperăm noi, Revelion 2013. Am scăpat de cerberii de la „CE CHIN” şi ne-am instalat în sala de aşteptare. Un soare incredibil scaldă sala de aşteptare cu razele sale orbitoare. Este prea cald – dar nu de la soarele cu dinţi de-afară ci – de la instalaţia de aer condiţionat setată pe cald în exces; am şi transpirat puţin dar, ăsta să fie tot necazul…

S-au petrecut şi două incidente. Pentru Praga, funcţionau două ghişee dar călătorii, stăteau disciplinaţi pe un singur rînd. Cînd unul dintre ghişee s-a eliberat, de la sfîrşitul cozii s-a înfipt în faţă o familie compusă din patru persoane, una mai bine şi mai luxos îmbrăcată decît alta. Lumea a vociferat, familia respectivă mima cu nonşalanţă nedumerirea că nu ştia ce regulă încălcase dacă ghişeul era liber, etc. Dar un domn mai înţelept care văzuse destule lucruri în viaţa sa, a pus lucrurile la punct cu glas domol: – Domnilor şi doamnelor, cu grăbiţii şi cu nesimţiţii degeaba te pui; pe grăbiţi îi înţelegi dacă spun de ce vor prioritate dar, cu nesimţiţii, cel mai bine este fie să-i ignori, fie să-i iei de guler şi să-i tratezi cum merită. Cum cea de-a doua variantă este departe de un comportament civilizat, rămîne ignorarea pentru că, se ştie foarte bine: nesimţiţii se hrănesc cu nervii oamenilor cumsecade. Drept a grăit domnul acela!

La controlul paşapoartelor, deşi nu erau mai mult de două sau trei persoane la fiecare ghişeu,  ochesc unul liber şi mă îndrept glonţ, acolo. Cînd am văzut că-i destinat diplomaţilor, dau să mă retrag; funcţionara ne îmbie, surîzînd larg. – Nu suntem diplomaţi, spun. – Veţi fi pentru cîteva minute, replică amuzată, doamna. Deci se poate şi aşa. Mulţumim frumos, dragă doamnă!

Mai avem de „tocat” aproape o oră pînă la ambarcare. Lumea din sală, peste o sută de persoane din ce măsor la ochiometru, pare calmă, dar se citeşte nerăbdarea pe faţa tuturor. În sfîrşit, păsăroiul metalic care ne va plimba vreme de vreo două ceasuri prin văzduh pînă la Praga, vine şi se ataşează de pasarela metalică prevăzută cu burduf prin care ne deplasăm pînă la uşa păzită de două blonde ca berea cehească deja devenită celebră, în toată lumea. Ele ştiu ce ne spun pe limba lor păsărească dar zîmbesc frumos şi presupun că nu ne înjură. 🙂

Avem bilete cu rezervare de loc dar, bineînţeles că Silvia stă pe un rînd de fotolii iar eu, pe celălalt rînd, despărţiţi numai de culoarul pe care se plimbă cehoaicele şi mai rar, ceilalţi călători. Tot e bine. Alte cupluri mai ghinioniste, sunt separate de şiruri întregi de fotolii; probabil că agenţia a emis biletele pe principiul „las că se descurcă ei acolo între ei, în avion”.

Suntem într-un Boeing 737 – 500, iar cele 120 de locuri sunt ocupate cu doar cîteva excepţii; după o goană nebună de cîteva zeci de secunde pe pistă, boeingul ţîşneşte şi se înfige în văzduhul incredibil de albastru, generos luminat de acelaşi soare strălucitor. Motoarele torc monoton, iar viteza creşte odată cu plafonul de zbor.

Recitesc ofertele turistice şi-mi vine să zîmbesc; ştiu din experienţă că una citeşti şi alta găseşti; plus de asta, cel mai mare regizor în astfel de scurte excursii, este întîmplarea; neprevăzutul; ocazia prinsă sau scăpată la milimetru. Prefer să recitesc În ce cred cei care nu cred în timp ce Silvia citeşte Floarea de loldilal.

Fetele pregătesc gheridoanele cu papa. Tocmai la ţanc pentru că ne cam picnise foamea. Au ajuns şi în dreptul nostru. Petra, prima dintre blonde, care în prima sa tinereţe pare să fi fost mult mai frumoasă, ne oferă cîte-un şerveţel uriaş şi cîte-o pungă minusculă cu biscuiţi; SLANY MIX. Cum slany înseamnă CRACKER, adică biscuiţi, văzînd că în materie de papa asta-i tot, îmi vine să zic: uuuuuuuuuuuuuuuuuuuu. Dar, tac.

Ladislava, blonda numărul doi, ne oferă chimicale (coca-cola), suc, ceai, cafea, mulţumesc frumos dar, nu! Are şi altceva? Are: Silvia vrea un pahar cu White Wine, eu unul cu Red Wine, plus apa minerală cu şi fără bule, şi hai noroc! Ciocnim peste culuar la mare înălţime, paharele de plastic. Bun vinuţul? Tare bun dar, nu prea ţine şi de foame.

A treia stevardeză, o brunetă mai plinuţă, nu ne dă nimic. Ea strînge deşeurile că d’aia-i şefa celorlalte două. 🙂 . Nu-s ele prea tinerele dar, nici prea mult peste o sută de ani nu au dacă le iei pe tustrele, la un loc (ca vîrstă).

Că nu telefon şi nu laptop ştiam dar, că nu şi foto sau film, nu. Este prima dată cînd păţim aşa ceva: filmatul în avion, interzis. Cînd am zburat cu El-Al în Israel n-am avut astfel de probleme, nici cînd am zburat în Catalunia şi nici cînd am zburat la Zurich. Dar, asta e, mergem mai departe.

Cam gata cu mersul prin ceruri; începem să revenim cu trenul de aterizare, pe pămînt; Praga ne aşteaptă cu braţele deschise; şi sper că şi cu ceva păpică. 🙂