Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 5 ianuarie 2013

Repostare

O frumoasă şi desigur, fericită coincidenţă, face ca astăzi să fie atît ziua de naştere a marelui semiotician, filosof şi scriitor de mare anvergură, Umberto Eco (n. 1932 – Alexandria / Piemont), dar şi a lui Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor şi scriitor de origine română (n. 1950 – Iaşi). Opera ambilor autori, pe care i-a legat şi o frumoasă prietenie, este de cea mai mare însemnătate academică. Amîndoi s-au bucurat de compania, preţuirea şi pe alocuri de colaborarea cu alţi iluştri reprezentanţi ai mediilor academice internaţionale de vîrf, printre care enumar la repezeală pe Mircea Eliade, Moshe Idel şi desigur alţi savanţi de notorietate. Nu este de competenţa mea să fac o evocare calificată şi exhaustivă a acestor savanţi. Doresc numai ca, din postura de admirator necondiţionat, să fac o scurtă dar binemeritată evocare, a ambilor valoroşi intelectuali.

Umberto Eco, intrat în conştiinţa publicului larg, în special prin romanul, Numele trandafirului, este şi autorul unor altor romane de mare prestigiu, cum ar fi Pendulul lui Foucault, Misterioasa flacără a reginei Luana, Insula din ziua de ieri, Baudolino. Are nenumărate studii de specialitate şi articole, multe dintre ele adunate în volume cum ar fi, Kant şi ornitorincul, Limitele interpretării, În căutarea limbii perfecte, Memoria vegetală şi multe altele. În anul 2005, a fost ales pe poziţia a II-a, între primele 100 mari personalităţi culturale ale omenirii – in topul revistei Prospect, iar în anul 2008, pe poziţia a XIV-a a aceluiaşi top.

Ioan Petru Culianu, practic necunoscut publicului român pînă în 1990, este autorul unei opere de largă întindere intelectală, dacă judecăm fie şi numai prin prisma faptului că viaţa i-a fost curmată brutal, în plin avînt creator, la vîrsta de nici 42 de ani. Amintesc în treacăt, măcar cîteva dintre titlurile operei sale :   Eros şi magie în Renaştere.1484, Călătorii în lumea de dincolo, Gnozele dualiste ale Occidentului, Dicţionar al religiilor ( împreună cu M. Eliade), Arborele gnozei, Păcatul împotriva spiritului, sau romane de predicţie cu parfum de SF cum ar fi : Pergamentul diafan, sau Jocul de Smarald ( împreună cu Hilary Wiesner – logodnica sa ).

Ambii au avut preocupări în domeniul ezoterismului. Culianu a abordat acest subiect incert cu mult curaj, eventual riscîndu-şi cariera academică, iar Eco ceva mai prudent, abordînd acest subiect delicat cu precădere în romanele sale.

– – –

Voi, dragilor, ce aţi citit din opera acestor mari exponenţi ai intelighenţiei umane?

Read Full Post »

Cum ne-am trezit, am şi aruncat ochii pe geam să vedem cum este vremea. Este senin şi nici prea frig deci vremea este tocmai bună pentru o plimbare la Kutna Hora – link. Cum pînă vine autocarul mai este destul timp, dăm o raită pe străzile din jurul hotelului, cele încă necercetate ieri şi alaltăieri. Acelaşi melanj de clădiri impunătoare cu stiluri arhitecturale diferite; mai este şi cîte-o clădire ceva mai coşcovită dar, nu mai contează. Pe ansamblu, Praga arată lumii o faţă de oraş civilizat şi curat, cu mici excepţii: pe străduţele mai lăturalnice mai este loc şi de mai bine. Pînă să ajungem la metrou (pe 1 ianuarie, cînd vom merge la Karlovy Vary) văd că transportul în comun este asigurat de tramvaie mai vechi sau mai moderne care circulă destul de des. Şi cum tot mai avem ceva vreme, intrăm într-o cafenea care se-ndură şi de păcătoşii de fumători. Două expresso şi o apă minerală ne-au costat ca la Salonic vizavi de Turnul Alb: 10 euro dar acolo cel puţin, priveliştea era grozavă.

– – –

Cei 7 magnifici care vor cuceri Kutna Hora, sunt preluaţi de un microbuz, duşi la o agenţie de turism şi ataşaţi unui grup de 10 ruşi, grup păstorit de o rusoaică tînără şi corpolentă. Arătăm hîrtiile primite seara trecută şi după cîteva telefoane de lămurire ni se spune: haraşo. Fac o mutră complet nedumerită şi doamna respectivă spune: OK! Aşa mai merge, draga noastră. La drum!

După cîteva întortocheli pe străzile Pragăi, traversăm unul dintre podurile de peste Vltava şi vedem din autocar Cartierul Evreiesc. Poate îl vom vizita altădată… Ne îndreptăm către periferie trecînd peste cel mai înalt pod din Praga, pod ridicat la 42 de metri deasupra unui cartier de case. Ghida vorbeşte alternînd propoziţii în rusă cu propoziţii spuse rar, într-o engleză acceptabilă.

Ne bombardează cu informaţii despre Cehia, Praga şi despre Kutna Hora. Autostrada arată excelent, iar în stînga şi în dreapta se văd ogoare lucrate cu conştiinciozitate alternînd cu pădurici tinere.

Am ieşit de pe autostradă, iar drumul pe care suntem acum, la intersecţii este prevăzut cu sensuri giratorii; simplu şi eficient. Acolo unde-s necesare, sunt desigur pasaje de trecere supraterane. Din spusele ghidei, reţin că acest oraş a fost vreme de 250 al doilea ca importanţă în Cehia, după Praga, datorită minelor de argint. Aici au fost bătute monedele cu largă circulaţie, groszul iar mai tîrziu, talerul. Vom opri mai întîi la Osuar,  respectiv Capela cimitirului, unde se pot vedea (sau admira) nişte aranjamente artistic alcătuite din craniile şi scheletele a mii de oameni. Pare macabru dar, nu este deloc. Şi nu este singurul Osuar de acest fel din lume.

Apoi, mergem să vedem Catedrala Sfânta Barbara, patroana minerilor,

după care facem un tur al centrului vechi al oraşului.

Fac o surtă paranteză. Pot spune fără teama de a greşi că toţi cei care laudă locurile în care se poate face turism în România ar trebui ca mai înainte de a vorbi să viziteze măcar cîteva locuri fără prea mare rezonanţă în lumea civilizată, cum este şi acest mic orăşel provincial, Kutna Hora, de care nu auzisem pînă acum şi fac pariu că nici mare parte dintre cei care citesc aceste rînduri. Un lucru este cît se poate de limpede: fără transport eficient între localităţi, fără punerea în valoare a unor obiective fie ele şi minore, fără locuri de cazare şi masă cumsecade la preţuri rezonabile, degeaba ai peisaje de vis. Turismul înseamnă altceva decît zgîiala cu ochii pierduţi în zare către frumuseţea dăruită de Dumnezeu, plaiurilor româneşti. Gata paranteza.

Inevitabil, plimbarea s-a terminat. Avem o pauză de masă de circa o oră după care valea, către Praga că ne-aşteaptă revelionul despre care am relatat AICI. Chiar în centrul acestui orăşel simpatic, intrăm într-o pizzerie (n-avem vreme să căutăm alt fel de restaurant) spunem că suntem presaţi de timp şi suntem serviţi în timp record. Ni se aduc două pizze cît roata carului. Imposibil de mîncat mai mult de una, pentru amîndoi. Sunt prea mari pizzele? Nu-i nimic. Luăm una dintre ele, la pachet. Nu ştiu care dintre cerşetorii prosternaţi o va primi dar, sigur unul dintre aceştia, o va avea drept cină de Revelion. La revedere Kutna Hora!

Iar s-a lăsat seara devreme dar, vremea este incredibil de frumoasă. Ghida chiar s-a minunat. Ne-a spus că de obicei, la Kutna Hora în acest anotimp ori ninge, ori plouă; soare se vede foarte rar, iar soarele de azi, aproape niciodată. Apropo de preţuri: două pizze cu diametru de 50 de cm (cu de toate), două pahare cu vin roşu excelent şi o bere, 420 de coroane, aproximativ 17 euro. Vi se pare excesiv?

Ajunşi la Praga în centru, cei şapte români plus ghida, coborîm. Întreb de Karlovy Vary. Mergeţi voi frumuşel ori la gară ori la Terminal bus Florence şi vă descurcaţi precis. Aşa vom şi face. Happy New Year!

Căutăm un „prosternat”. Nici urmă de ei. Poliţia patrulează şi se pare că i-a alungat. Găsim totuşi un amărît care tocmai scotocea într-o ladă de gunoi. I s-au aprins ochii cînd a primit acea pizza nou-nouţă. Happy New Year!

În cameră ne aştepta biletul cu rezervarea pentru Revelion. Happy New Year!

Read Full Post »

După plimbarea cu vaporaşul, refacem traseul în sens invers prin strada Pariszka spre Piaţa de Crăciun,

apoi pe străzile laterale către Piaţa Republicii şi mai departe către Piaţa Venceslas. Foarte aproape de aici, este hotelul pe care temporar îl denumim „acasă”. Pentru orientare avem o hartă dar de mai mare folos este fluxul uriaş de oameni care forfotesc; străzile întortocheate nu se regăsesc chiar toate pe hartă iar cu denumirile ceheşti (slave în general) nu mă împac nicicum, la fel cum nu m-am putut împăca niciodată cu limba germană.

Nici nu-i nevoie prea mare de hartă. Străzile sunt pline de turişti care se plimbă pe sub ornamentele de iarnă (cam slab) luminate, se opresc la nenumăratele tonete cu de toate pentru toţi: cîrnaţi apetisanţi, jambon, dulcegării, artizanat, sau intră în cafenelele sau restaurantele mai mult sau mai puţin sofisticate. Peste tot, predomină un aer sărbătoresc subliniat din loc în loc şi de trupe ambulante care încîntă publicul fiecare cu ce ştie

.

.

Nu-s prea mulţi dar nu lipsesc nici cerşetorii; n-am mai văzut atitudine atît de umilă la un cerşetor, niciodată: aşezaţi în patru labe şi cu fruntea lipită de pămînt ţin între palme o tichie în care milostivii ar putea arunca ceva firfirici; n-am văzut prea mulţi bănuţi în acele tichii…

Cum s-a făcut deja ora opt, intrăm într-o tavernă pentru a mai păpa cîte ceva şi pentru a mai sorbi cîte o minunată bere cehească, măcar pe post de somnifer. Nu mai este nevoie pentru că mersul pe jos atîtea ore, ne-a obosit suficient încît odată ajunşi „acasă” că plonjăm direct într-un somn adînc. Aud ca prin vis bătăi la uşă şi tresar din somn. – Ce vreţi? – Avem un mesaj pentru dumneavoastră. – Cine sunteţi? – De la recepţia hotelului. – Nu puteaţi să telefonaţi? – Trebuie să vă înmînăm mesajul scris. Şi văd strecurîndu-se pe sub uşă un plic. Înăuntru, pe o hîrtie cu antetul hotelului stă scris: „Dear, I would like to inform you that your pick up to Kutna Hora will be at 12:10 at hotel reception. Best regards.” Ian te uită… zic în gîndul meu, pînă la urmă, Eva ne-a înscris la această excursie. Şi adormim la loc.

Read Full Post »