20/01/2013 de Tiberiu Orasanu
Unul dintre lucrurile pe care le-am admirat întotdeauna la tîrgurile de turism au fost „melcii” sau mai bine spus automobilul-casă; nu rulota aceea ataşată de un autoturism ci chiar maşina-casă cu care te plimbi cam pe unde vrei şi ai tot confortul posibil, permanent, la îndemînă. Drept este că sunt limite în astfel de plimbări, de exemplu pe cărări nebătute de munte, dar, ideea este grozavă. Ce părere aveţi? (dacă aveţi 🙂 )
.
 | farauanumiha la Nemuritorul Eminescu |
 | Alina Cristina la Despre Întoarcerea din ra… |
 | Tiberiu Orasanu la Şotron |
 | cristina struțeanu la Şotron |
 | Cartea De La Capatul… la IOAN T. MORAR Cartea de la cap… |
| Tiberiu Orasanu la Fatima |
 | Ovidiu la Fatima |
| 19 iulie 2019. Alcob… la Cu inima smulsă din piept RADU… | |
| Tiberiu Orasanu la Turnul Belem |
 | bookingcomhotel la Turnul Belem |
| Tiberiu Orasanu la Portugalia. 16 iulie 2019.… |
| Ovidiu la Portugalia. 16 iulie 2019.… |
| Tiberiu Orasanu la Ultimul vapor spre Tulcea |
| ovidiu la Ultimul vapor spre Tulcea |
| Tiberiu Orasanu la Hotel Delta |
ooo daaa…
mi-ar placea la nebunie asa un „melc” 🙂
confort si de fiecare data un alt peisaj…clar,asa arata Paradisul :))
Dacă aş fi fost ceva mai tînăr m-ar fi tentat dar acum, nu mai merită. Cu banii daţi pe o astfel de bijuterie am putea călători muuuult, muuuult. 🙂
Frumosi „melci”. Primul zici ca-i avion 🙂
Iar ultimul, navetă spaţială 🙂
Tare mi-as dori o asemenea „cochilie” 🙂
Noapte bună! 🙂
Mie mi-a trecut 🙂
Noapte bună, dragă Nora!
Arată bine unele și costă ca atare 🙂
Pentru o iesire pe ici, pe colo, ar merge, dar ca mod de viață – căci există și așa ceva – nu m-ar pasiona.
Este mijlocul ideal de deplasare pentru glob-trotteri, pentru că există şi din aceştia; şi mai sunt oameni care au un simţ al libertăţii de mişcare atît de deplin, încît atunci cînd aleg o destinaţie,procedează astfel: ochii închişi şi degetul pe hartă. 🙂 Sunt unii pentru care banii chiar nu contează…
Da, știu. Am niște amici care închiriază un RV atunci cînd au chef de-o incursiune de-asta. Mi se pare okay așa: îl iei, te dai cu el cît ai poftă și-l returnezi 🙂
Din păcate, eu nici asta nu mai pot să fac.
N-am mai condus un auto, de peste 11 ani de zile şi nici nu-mi voi mai reînoi permisul. Long story, nu contează motivele. Rămîn la mîna agenţiilor de voiaj. 🙂
Sunt niste melci de lux. Mi-as dori si eu unul. 🙂
Am mai spus: şi noi ne-am dorit aşa ceva dar, ne-a trecut pofta.
A rămas totuşi, nostalgia 🙂
Acum vreo 2 ani înnebunisem să ne cumpărăm o rulotă mică. Am tot căutat prin Germania, să o luăm second -hand că de una nouă nu aveam bani. Dar era foarte complicat de adus, de înmatriculat și mă rog…am renunțat! Dar nu acesta a fost motivul renunțării cât mai degrabă ne-am dat seama că noi nu avem timp suficient să călătorim prea mult, vacanțele fiindu-ne relativ scurte:( Atunci ne-am decis să reluăm ideea pentru când vom fi siguri că avem timp să călătorim minim 2 luni pe an, la foc continuu…abia atunci parcă își află rostul o rulotă.
Cât despre cele expuse de tine…heeeee, pentru mine sunt ca un vis de popă beat!:) Sunt nave spațiale!!! Nici măcar la un camping-car n-am „îndrăznit” darămite…:))
crezi ca noi am fi putut cumpara asa ceva? le-am aratat pentru ca-s extra/super 🙂
Nu văd pozele (ştii de ce, nu repet), însă îmi dau seama despre ce vorbeşti. În tinereţe şi eu visam la aşa ceva, aş fi străbătut Pămîntul în lung şi-n lat. Însă totul era ipotetic, pe-atunci nu se putea, din cauze politice. Acum n-aş putea, din cauze economice, adicătelea sărăcia cruntă. De sănătate nu mai vorbesc.
Da, ar fi fost frumos, să umbli cu casa în spate, să nu mai ai grija facturii la gaze şi la lumină, să vezi locuri de vis, să cunoşti oameni de toate felurile, să simţi libertatea. Mă întreb, oare ce au simţit popoarele nomade cînd au fost forţate să stea locului, li s-a băgat pe gît o adresă poştală şi au început să curgă facturile…?
Aş vrea să pot fi călător… Aş vrea să pot fi liber… Însă asta nu se va întîmpla decît în acea ultimă zi.
In tinerete nici noi n/am iesit din tara, stiu prea bine ce spui.
De fapt, am fost prin 1992 la Istambul cu un autocar plin cu bisnitari, si pentru ca noi nu aveam bagaje, am fost confundat in vama cu un traficant de fetite. 😀
A iesit scandal mare, le-am aratat verighetele, circ. Abia am scapat de acolo.
Apoi, pana in urma cu sapte ani, n-am fost nicaieri. Abia dupa aceea am reusit sa plecam pentru scurte perioade…
Nu stiu daca ar fi frumos sa traiesc ca un nomad. Mai degraba, nu.
Aceste masinarii mi/ar fi placut daca as fi avut destul timp si destui bani pentru a calatori perioade ceva mai lungi, asa cum a spus Si Andreea.
Si nu stiu daca ar fi mai ieftin decat la o adresa fixa: benzina costa, nu gluma!
A, da, ştiu povestea, am citit-o de curînd pe la alt articol. Acum sună amuzant, dar la vremea respectivă probabil a fost enervant la culme. Bine că s-a rezolvat. 🙂
Dacă stau să scormonesc bine în adîncul sufletului, sînt două forţe care se bat cap în cap: una vrea să mă ţină legat de un loc unic, unde stabilitatea să fie la ordinea zilei, un confort decent (pe care evident nu-l am şi probabil nu-l voi avea niciodată) să-mi ofere liniştea sufletească şi lucrurile să decurgă cît mai previzibil posibil; o alta, opusă, vrea să mă trimită pe drumuri, să las în urmă trecut, amintiri, locuri şi oameni dragi şi să explorez lumea largă cu milioanele ei de noutăţi şi surprize, cu elemente extraordinare de cultură şi tradiţie specifice zonelor şi naţiilor vizitate, într-o permanentă descoperire şi cunoaştere a lumii la marginea căreia am trăit pînă acum, atît la propriu cît şi la figurat.
Pentru mine, niciunul dintre deziderate nu e posibil, mai devreme sau mai tîrziu am să ajung mult mai rău decît sînt şi nu va exista ieşire. Totul rămîne la nivel de vis, frumos aşa cum e, însă doar un vis. Preţul benzinei e doar cea mai mică dintre probleme, restul ţine de sistemele legale, de frînele şi barierele create de unii, puţini, în detrimentul celor mulţi: vize, aprobări, rovignete, toate tîmpeniile astea menite a îngrădi libertatea pe care omul o primeşte cadou la naştere.
Rămînea-voi deci, între patru pereţi, atîta vreme cît cineva va mai putea plăti dările către ciocoii noi, cu visuri puse-n lanţ de fier şi dorinţe aruncate-n hazna, una după alta. Ah, libertatea…
Fiecare dintre noi se lupta cu propriile sale limite, indiferent ce fel de limite sunt: de sanatate, materiale, sufletesti, etc. Am o deviza care m-a ajutat sa ma metin in limitele unui confort psihic decent: nu ma lamentez si nu invidiez. Stiu precis ca pentru ceea ce am eu, un becali m-ar dispretui ca pe un amarat iar un homeless, m-ar crede un adevarat rasfatat al sortii.
Stiu ce inseamna boala si suferinta, dar asa cum am mai spus, nu ma lamentez si nu ma incarc cu suferintele altora.
Mai devreme sau mai tirziu, fiecare dintre noi ajunge intr-o stare fizica si psihica mai rea decit cea actuala. Nu o anticipez pe a mea si nu o ascult pe a altora.
Libertatea este o stare de spirit interioara. Daca puterea se ia nu se capata, libertatea o simti sau nu. O simti, esti liber chiar si in puscarie, nu o simti, esti incatusat oriunde ai fi.
Ah, nu te gîndi că mă lamentez, e doar o poveste ca oricare alta, chit că ţine de realitate. Pur şi simplu, întru cunoaştere, atîta tot.
Lamentare sau nu, prea multe comentarii pesimiste ma indispun.
Ca si la osuar, adincim anumite probleme (personale) prea mult.