Simt din ce în ce mai apăsat, cum trece timpul. Mă doare felul în care contemporanii mei, tratează cu indiferenţă momentul actual de triumf al naţiei noastre: apartenenţa deplină la lumea civilizată (UE şi NATO), obiectiv major, la care tînjeam deznădăjduiţi, înainte de 1990. Inima îmi spune că e mare păcat că am traversat degeaba acel deşert, dacă n-am învăţat nimic… Mă simt arcuit* de felul în care noi, românii, navigăm pe aceeaşi corabie care pluteşte acum, ca totdeauna, către niciunde… Unde-i bine nu-i de mine? Hm 😦
*ARCUÍT adj. 1. v. încovoiat.
Sper că duzini de cuvinte mai optimiste veţi găsi, la draga psi
Jekylla timp ratacit Dictatura justiţiei
Mariana Carmen Pricop Dia na La Fee