„Dumneata eşti mai aproape, ia-l de mînecă puţin” !
Zis-a bine Topîrceanu şi ca el mai zic şi eu: dragilor! lăsînd ‚toptanu’ nu vă-ncredeţi nici în „zzzz-EU” 🙂
Se pare că dezvoltăm un egoism feroce, egoism care nu mai ţine cont de absolut, nimic. Fiecare dintre noi ştie tot, poate tot, face tot. Fiecare dintre noi se simte îndreptăţit să-l ia de „mînecă” pe fiecare interlocutor şi fiecare dintre noi se simte ultragiat dacă altcineva îl ia de „mînecă” pe marele, EU!
Am devenit suficienţi. Trăim vremuri încrîncenate. Fiecare dintre noi s-a poziţionat într-o tranşee şi fiecare (sau aproape) trage cu toate armele din dotare către presupuşii noştri adversari, adversari pe care îi percepem ca pe nişte duşmani. Nu inamici. DUŞMANI!
În ce ne camuflăm?
Pare-se că şi primăvara asta, s-a camuflat într-un soi de toamnă, nu? 🙂
Vă invit la reflecţie şi de ce nu? La un o mica destindere:
La vanatoare
I. Decorul
Sus, pe dealuri, Toamna pune
Miristi galbene-n lumina,
Araturi ca de carbune
Si mohoare de rugina.
Randuri-randuri, spre campie
Se perinda nori de plumb
Peste larga simetrie
De coline cu porumb.
Iar cand soarele strabate,
Luminand peisajul vast
De dreptunghiuri colorate
Intr-un limpede contrast,
Salta-n valuri jucause
Si fosneste lung sub soare,
Cu matasa la panuse,
Mamaliga viitoare…
II. Un iepure
Scurt, mohorul a fosnit…
Si spre neagra aratura
Intr-o clipa s-a ivit
Un magar-miniatura!
Din capita sare pleava,
Sar gunoaie dintr-un snop.
Pusca scoate fum pe teava
Si porneste ca un dop…
A cazut… ba nu! Din goana,
Mic, elastic si urgent,
Lang-o tufa de simziana
A facut un compliment.
Spre porumb acum s-abate…
Un scaiete zapacit
Il intreaba: – Ce e, frate?
– Sunt teribil de grabit!…
Alungat ca de furtuna,
Cu picioare de lacusta,
Se destinde si s-aduna
Peste-o miriste ingusta.
Ca o minge se pravale,
Se coboara si se suie
Prin hartoapele din vale:
Uite-l – nu e, uite-l – nu e!…
Linistea coboara iarasi
Peste tarinile moarte…
– L-ai scapat! zice-un tovaras.
– Mi-a sarit cam de departe…
III. Masa
Din vazduh abia s-aude
Tipat jalnic de prigorii…
Cu ciubote mari si ude
Stau la masa vanatorii.
Toti cu pusca langa geanta,
Guralivi si oraseni,
Pun o pata discordanta
Pe capita de strujeni.
Si e frig, si toti ingheata…
Si din cand in cand nu strica,
Incepand de dimineata,
Cate-un strop de sacarica…
– Intr-o toamna, zice unul,
La un capat de razor
M-am oprit sa scot tutunul…
Cand, de jos, de la picior,
Fara veste vad ca-mi sare
Un soldan cat un vitel,
Si starneste-n goana mare
Alti vreo sapte dupa el!
Trag cu ploaie in gramada,
Fara sa tintesc deloc…
Cine s-astepta sa-mi cada
Patru iepuri dintr-un foc?…
– Astea sunt inventii pure…
Mie mi s-a intamplat,
La o goana-ntr-o padure,
Un mister adevarat.
Nici nu m-asezasem bine,
Stam cu pusca subsuoara…
Cand deodata langa mine
Se opreste-o caprioara.
Sta si-asculta, imobila…
Eu atunci – ma stiti cum sunt –
M-a cuprins un fel de mila:
Am oftat… si-am tras in vant.
Cand vazu ca “umplutura”
Trece fara s-o atinga,
Ea si-a-ntins la pusca gura
Si-a-nceput… asa s-o linga…
– I-auzi colo, ce curaj, ma!
Asta si-a-ntrecut perechea!
… Buruienile din preajma
Trag si ele cu urechea.
Un maces de doua schioape
Zice-n taina unui spin:
– Dumneata esti mai aproape,
Ia-l de maneca putin!
IV. La intoarcere
Vantul curge spre campie
Transparent si uniform.
Toate ierburile-nvie,
Toate tarinile dorm.
Ici si colo se ridica
Cate-un nour alb de praf…
Strajuind soseaua mica
Stalpii rari de telegraf
(Tot mai singuri, ceafa-n ceafa,
Suluri vinete de fum
Lungi ca gaturi de girafa),
Insirati pe langa drum,
Spre orasul plin de turle
Stau privind c-un aer tamp…
Si deodata-ncep sa urle
Ca-i apuca noaptea-n camp.
– – –
Despre „trasul de mânecă” au scris tenacii şi frumoşii membri ai clubului psi. Iată-i:
