Pe Daniela Zeca am descoperit-o în urmă cu foarte multă vreme, mai exact pe vremea cînd cultura încă nu încăpuse definitiv pe mîna unor caloriferişti, TVR Cultural (acum desfiinţat) îşi vedea de treabă, iar ICR chiar propaga valorile culturii române, în lume. Daniela Zeca era directoarea TVR Cultural, iar interviurile sale cu diversele personalităţi ale culturii nu treceau neobservate. Este şi motivul pentru care în anul 2006 a primit distincţia „Personalitatea europeană a anului pentru România” – secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană. A mai publicat volume de poezie, critică literară, romane (despre unul dintre acestea, am scris AICI).
După spusele autoarei, „ceea ce am încercat să inaugurez şi să construiesc începînd din anul 2009, odată cu romanul Istoria romanţată a unui safari (şi cred că am realizat deplin cu Omar) este personajul eliptic, cel care se identifică în primul rînd prin propriile sale sincope şi doar prin cîteva tuşe definite, însă întotdeauna definitorii.”
Ceva mai mult decît atît, cu această carte, Daniela Zeca deschide uşa unui tărîm fabulos: actualul Iran, fosta Persie. Înainte de a începe povestea lui Omar, Daniela Zeca face o scurtă introducere în lumea aceasta mai greu de înţeles pentru un european: Persia locuită de adepţii lui Zoroastru, ţară islamizată forţat începînd cu secolul VI d. H. Ţară care a trăit drame nenumărate, drame ale căror urmări sunt vizibile cu acuitate, în zilele noastre: detronarea şahului Pahlavi, instaurarea regimului lui Komeini, cîştigarea alegerilor pentru a doua oară de Ahmadinejad. Ţară în care teroarea este omniprezentă deşi, se mai menţin de ochii lumii unele manifestări timide ale unei democraţii de faţadă. Teroare din faţa căreia Omar, alege calea fugii într-o ţară din Est (Turcia?) lăsînd în urmă o soţie, fiică a unuia dintre gardienii noii ordini, şi un copil care nu-i va ierta niciodată dezertarea deşi îi primea banii trimişi (cu imense sacrificii) fără scrupule.
Omar încearcă să se adapteze patriei sale adoptive dar gîndurile îl trag în permanenţă pe meleagurile natale. Deşi era sortit să fie unul dintre preoţii religiei sale strămoşeşti, duce o viaţă relativ dezordonată pe meleaguri străine. Soţia sa devenită avocată de succes, o vajnică apărătoare a drepturilor omului, cedează după aproape 11 ani „de cînd nici-un bărbat nu-i văzuse buricul” unui complicat joc de dragoste alături de un arab trăit şi căsătorit în Franţa. Această cutezanţă o va costa viaţa, pentru că în Islam adulterul este pedepsit chiar şi în zilele noastre, cu lapidarea. Pe măsură ce îmbătrîneşte, Omar va suferi o pierdere accentuată a vederii, sfîrşind prin a orbi definitiv. Dar, spune Omar, acesta nu este motiv de îngrijorare; acum, „văd mai bine ca înainte…”
În definitiv, ce este Omar cel orb? Spune autoarea: „e numai o secvenţă dintr-o poveste lungă şi agitată, despre prietenie, credinţă, dragoste şi moarte, iar timp de doi ani, cît am lucrat la acest roman, pot spune că am respirat înăuntrul celei mai frumoase şi mai vechi dintre religiile profetice ale lumii.”
– – –
Cîteva lămuriri despre Persia şi despre Zoroastrism, puteţi citi AICI
Cîteva pagini din această carte, puteţi citi AICI
Interesant. M-ai facut curioasa…
Nu pot decît să mă bucur 🙂
Stimate domnule Orășanu, autoarea lui Omar vă mulțumește!
Mă onorează vizita dumneavoastră, doamnă Daniela Zeca Buzura!
Mă străduiesc că promovez pe cît posibil, literatura de calitate.
Seara Buna! 🙂
Pentru mine, Omar cel Orb inca mai asteapta Vine si vremea decriptarii sale! Dar si-a anuntat venirea in invaluirea uimitoare dintre fotografie și cuvânt si paseste indraznet si cu o vitalitate arzanda precum flacara care respira nestinsa, flacara lui Zoroastru din oraşul Yazd, vibreaza in catedrala de la Jaffa a armenilor, in parc cu cateva femei iraniene, femei si barbati iraniene care vorbesc despre prietenie,cat si gradinile mitice ale misticului oras Shiraz, Omar se intuieste, se intrezareste in jurnalul de calatorie al doamnei Daniela Zeca Buzura-„Zece zile sub val” -Ed.Litera.
Si merita bantuita lumea misterioasa a taramului stancos iranian , asa cum a fost decriptat prin ochii si sensiibilitatea doamnei Daniela Zeca Buzura, cat si de catre jurnalistul Corneliu Vlad – ” Iranul la rece” Ed. Topform” .
Vine o zi si pentru Orbul Omar pentru a privi,in sine, mai bine!
Iincitanta recenzie si invitatie la lectura , domnule Orasanu! Multumesc!
( cartea exista in biblioteca personala, dar isi asteapta spatiul de tihna spre a se marturisi) 🙂
Servus 🙂
Am ezitat îndelung pînă să încerc o prezentare a acestei cărţi. Abia după re-lectură, am îndrăznit 🙂 Este o carte scrisă cu suflet, după o minuţioasă documentare efectuată cu armele jurnalistului dublat de filolog şi de antropolog. O carte despre lucruri reale, escamotate cu măiestrie prin „legendarea” unor personaje, din motive lesne de înţeles, după cum mărturiseşte chiar autoarea. O carte lucrată cu migală şi talent! Nu m-am aventurat într-o prezentare mai largă – deşi am fost tentat – pentru a lăsa eventulilor cititori, spaţiu de manevră pentru păreri personale…
ps. n-am citit alte recenzii, pentru a nu mă lăsa contaminat 🙂
Pai nu cred ca v-ati contaminat! Ca e o prezentare de suflet, care spune pe sleau: ” Musai de citit” : ! 😛
Am apreciat migala pentru documentare a doamnei Daniela Zeca Buzura .Jurnalul de calatorie insotit de fotografii graitoare ” Zece zile sub val” e o prefata initiatica in misterioasa lume iraniana !Am perceput lucrarea dumneaei precum o evadare din niste tipare impuse de culoarul impus al vietii! Si i-a reusit de minune!
Omar cel Orb cred ca reprezinta desavarsirea unei calatorii initiatice provocata de creatoare ! Voi reveni la aceasta postare, cu propria-mi iintelegere, dupa ce voi strabate calea deschisa de scriitoare!
Este totuşi o carte „grea”, prea puţin accesibilă cititorului superficial sau mai puţin avizat, aşa cum sunt în general, europenii 😛 . Abia aştept să văd ce vei spune dragă Brindusa, după ce o vei cit! 🙂
Pai ce Banatul, Ardealul, Moldova si Tara Romaneasca sunt in Ioropa? 😛
Fostul director de la IMGB considera ca nu! Doar geografic zicea ca am fi! Parerea domniei sale !
Sa ramana la „mnealui, alegatia! 😛
Ce regiunile alea, este cam ca în bancul acela: Mă Ioane, o fost nevastă-ta fecioară cînd te-ai căsătorit cu ea? Mno, unii spun că da, alţii că nu, ce ştiu io 😛
IMGB, face ordine, precis că nu! 😀
Ce aveti cu Ion? Ca e BULA tata zaua ( noaptei Ion nu prezinta interes) ! 😛
IMGB oricum e de poveste!
Stricam frumoasa recenzie! Noapte buna, domnule Orasanu!
Nu stricăm nimic: cărţile din viaţă se inspiră şi inspiră viaţă. 🙂
Noapte bună!
Ziua buna, domnule Orasanu!
„Cărţile din viaţă se inspiră şi inspiră viaţă”
Domnule Orasanu , ramanand strict in sfera beletristica, prefer scriitura celor care lasa spatiu imaginativ cititorului pentru a-si construi un personaj, o stare, o lume ( doamna Zeca Buzura a pregatit cu migala venirea pe lume a lui Omar cel orb prin scrierile anterioare). .
Acest tip de creator te scoate din papucii uzualului cotidian, te provoaca sa cauti, sa visezi si sa fii permanent in alerta emotional- cognitiva . O realitate filtrata estetic de scriitor si lasata la dospit in ochii mintii cititorului poate prinde viata ori de cate ori calatorul strabate fiinta cartii .
Atunci cand un „scriitor” iti tranteste realitati banale, neslefuite estetic si care nu contureaza o autonomie artistica , in opinia mea, este ca si cum ai apela la mesajele din ziare si reviste sau televiziuni ” Breaking News” – ” a scapat Ion din fiare ” ( si afli apoi ca Ion , a avut un banal accident de masina) .Pierdere din vedere si de timp! (Imi „place” sintagma liniar colocviala din corespondenta de afaceri -” ‘Timate 😛 domn/ doamna….am luat act de comunicarea dvs….in legatura cu……”)
Cartile se inspira din viata si inspira viata si raman in viata atat timp cat le -ai „topografiat” si reusesc sa te amprenteze ( si poate este cea mai minunata eternitate daruita creatorului de catre cititori)
Personal, genul acesta de beletristica il prefer.!
Ziua bună, Brindusa 🙂
Despre actorii-eroi de carte, s-au scris şi se vor mai scrie milioane de pagini. Problema este cam aşa: mai întîi a fost viaţa, apoi vorbirea şi la urmă de tot, scrierea. Iar cum omul este dependent de mituri şi legende, imaginaţia a fost stîrnită mai întîi pe cale orală cu poveşti deja trăite, apoi cu poveşti care îmbinau realul cu fantasma, apoi cu poveşti pe deplin inventate. Cînd a apărut scrisul, acest soi de naraţiune era deja exersat numai că prin scris, s-a mărit enorm auditoriul şi pe cale de consecinţă, chiar nevoia de poveşti.
Abia acum vine problema!
Între ceea ce imaginează scriitorul ca intenţie narativă şi produsul finit, întotdeauna sunt diferenţe notabile, pentru că ceea ce numim „inspiraţie” este o chestie strict de moment. O pagină scrisă azi şi distrusă indiferent de motiv, nu va putea fi reprodusă cu exactitate, niciodată! .
Şi mai mult de atît: orice povestire este percepută de fiecare cititor în parte, potrivit propriului său bagaj de experienţă de viaţă, cultură, educaţie, etc. De aceea şi sunt atît de diferite părerile despre cărţi (şi nu numai).
Abia acum ajung la concluzie: cel puţin în acest moment, este practic imposibil ca un autor să nu creeze personaje care sunt parţial inspirate din viaţă şi practic imposibil ca aceste personaje să nu lase urme în felul de a fi al cititorului. Cartea şi cititorul se potenţează reciproc şi împreună compun realitatea pe care o trăim şi iar vine un autor şi povesteşte viaţa şi iar vin cititorii care se lasă influenţaţi şi ciclul se reia la infinit 🙂
Sper că n-am fost prea încîlcit în – această – disertaţie 😛
Absolut deloc!
„Meritul” acesta nu -l detineti dvs! 😛
O mai dau şi prin bară cîteodată. Cum ar veni, uneori am limba bătută în cuie 😛
Revenind la Omar. Cartea aceasta a fost scrisă cu un plan de bătaie foarte bine pus la punct. Este aproape o lucrare academică. Scrisă sub forma unor capitole ultra scurte de una – trei – cinci pagini, este limpede că a fost alcătuită după metoda „fişe” combinate la redactarea finală.
Despre personajul Omar s-a exprimat chiar autoarea şi am citat-o.
Despre ansamblul cărţii pot spune, chiar şi dacă în şoaptă, 🙂 că ar fi meritat un plus de şlefuire. Se simt unele sincope în poveste, pentru că autoarea a făcut un efort aproape titanic de a-şi „legenda” personajele reale. De aici şi combinaţia dintre imaginar şi real de care spuneai mai sus. În această carte, a fost o acţiune de creionare a personajelor deliberat asumată şi de aici unele (mici) lipsuri.
Cu siguranta o carte de trecut pe lista mea de „trebuie citit” ! O singura propozitie m-a convins din tot ceea ce-ai descris mai sus: …”acum vad mai bine ca inainte”. Acu’ sa nu intelegi c-ar fi fara valoare tot restul scriiturii, fereasca sfintul!
Multumesc pentru sugestie!
Nici-o supărare!
Dacă ai pus cartea pe „listă” înseamnă că am reuşit ce mi-am propus: să promovez literatura valoroasă.
Mulţumesc pentru coment 🙂