Duzina de cuvinte – marea

Am văzut în excursia noastră din Turcia, vapoare pe săturate. Tot felul de vapoare: cargouri, vrachiere, petroliere, nave de croazieră, pescadoare; am văzut chiar şi un submarin care naviga la suprafaţă. Nu-i simplă viaţa de marinar dar, eu cred că este o meserie foarte frumoasă, cu o singură condiţie: să iubeşti marea atît de mult, încît să-i suporţi, toate hachiţele. 🙂

Altfel, înseamnă că ţi-e teamă de mare pentru că nu poţi iubi ceea ce te înspăimîntă. Bon.

De dimineaţă pînă în amurg, marinarul trudeşte din greu pentru pâinea sa. La soare sau la umbră, pe furtună cu vânt straşnic sau pe timp senin, uneori în genunchi sau chiar pe burtă cu mîinile ude şi cu chipul împietrit, marinarul luptă nu cu marea ci, cu propriile sale limite. De aceea iubesc marinarii adevăraţi, marea: pentru că le dă adevărata lor măsură de oameni adevăraţi, dîrzi şi răzbătători.

Marea ocupă trei sferturi din suprafaţa pămîntului, poţi vedea lesne acest lucru, privind fie şi măcar un atlas şcolar. Dacă mai pui la socoteală faptul că futurologii acordă mării un rol sporit în societăţile de mîine (hrană, teritorii artificiale, căi submarine ultrarapide de comunicaţie – un soi de metrou submarin, etc), ai cel puţin două motive să iubeşti marea, chiar dacă nu te întîmpină întotdeauna cu flori. Pe unul vi-l spun eu: marea are un rol esenţial în menţinerea vieţii pe pămînt contribuind decisiv la meteorologia planetară. Pe cel de-al doilea, vă invit să-l spuneţi voi 🙂

psi . dictatura justiţiei

scorpio . Griska

vantdetoamna

carmen pricop . lili3d

vavaly . Vero .  cammely

maya . Some Words

anacondeitoarea

Read Full Post »

Turcia mea – Hierapolis

Întemeiat de regele Eumene al II-lea din Pergamon, după anul 190 î.de hr. pentru a rivaliza cu Laodicea, oraşul roman Hierapolis a fost distrus în anul 60 de un cutremur, dar au rămas o sumedenie de ruine care merită vizitate. Mai cu seamă de o deosebită spectaculozitate sunt Băile de Calcar. Ca şi alte obiective de real interes turistic, Pamukkale nu este pus în valoare şi exploatat decît de puţină vreme. Situat în apropiere de oraşul Denizli, Pamukkale seamănă din depărtare cu o fortăreaţă. Nu este decît o frumoasă formaţiune de terase suprapuse formată din calcarul din apele termale care ating temperatura de 50 de grade Celsius. Pe alocuri apa este atît de dură, încît face imposibil scăldatul, la fel ca la Marea Moartă din Israel. Turiştii care vor să păşească printre praguri sau care vor chiar să-şi moaie picioarele în apa fierbinte trebuie mai întîi, să se descalţe pe o platformă special emenajată.

Locul este îngrijit, civilizat, şi suscită interes. Am avut totuşi şi aici, ca şi în Grecia, o senzaţie grea, de tristeţe. Prea multe ruine pe lumea asta. Prea multă suferinţă a lăsat în urma sa, istoria. Prea mult sînge a curs şi prea multă distrugere naşte vanitatea omenească. Au învăţat oamenii ceva, în cele peste şapte mii de ani, poate chiar opt mii, de cînd lumea încearcă să supravieţuiască? Oare cîte civilizaţii vom mai fi capabili să distrugem şi de acum încolo? Toată planeta este zguduită de războaie absurde, războaie născocite de mintea înfierbîntată a unor politicieni inconştienţi şi iresponsabili. În fine…

Cum am ajuns cam tîrziu, pozele mele sunt foarte neclare totuşi, voi posta cîteva, fie şi ca să vă faceţi o idee despre aceste frumoase meleaguri. Trebuie să menţionez că vizitatorii se bucură de condiţii de lux, la preţuri mai mult decît accesibile. Acest lucru nu va dura prea multă vereme aşa că, dacă vreţi să vizitaţi aceste locuri cu bani puţini, ar cam trebui să vă grăbiţi 🙂

Imagini foarte frumoase de la Pamukkale puteţi privi AICI. Teoretic, distanţa pînă la următoarea etapă, Antalya, nu este prea mare. Practic, dacă autostrada este în reparaţie, drumul durează mai mult decît îţi vine să crezi. Cert este că după mai bine de patru ore, ajungem la hotel şi după ce căutăm zadarnic o terasă deschisă, plonjăm la nani. Hotelul Safari nu este chiar în centru şi nici aproape de plajă aşa că după miezul nopţii nu mai ai nimic de făcut. Nu-i nimic. Mai este şi mîine o zi, nu? 🙂

Read Full Post »

Turcia mea – Pamukkale

Ca prin vis, aud o melodie tînguitoare. Mă trezesc şi-mi dau seama instantaneu, că aud muezinul de la o moschee din apropiere. Dex-ul spune eronat că muezinul este un preot musulman. Din cîte ştiu eu, muezinul nu face decît să le reamintească ora de rugăciune credincioşilor musulmani, de cinci ori pe zi, din müezzin mahfili (balconul muezinului). Imamul este cel care are calitatea de preot. Rog pe cei care ştiu mai bine, să mă corecteze.

Chemarea muezinului are ceva misterios  şi cumva, impunător. Ştiu că nu-i decît ora cinci dimineaţa, dar ascult fascinat chemarea aceasta şi nu-mi pare rău pentru somnul întrerupt, chiar dacă nu-s musulman. În fine…

Vine vremea micului dejun. Cînd văd cît de minuscul e, mă servesc mai pe sponci aşa, să ajungă la toată lumea 🙂  Ne luăm bagajele din nou în cîrcă şi de data asta mergem la vale către autocar, unde am o surpriză: nu era vorba despre un autocar local ci, de autocarul care pornise din România cu ceilalţi 41 de turişti cu care urma să facem aici joncţiunea şi să călătorim împreună pînă în penultima zi.

Fiecare dintre cei 16 veniţi cu avionul, găseşte pe cîte un scaun un bilet cu numele său. Biletul meu mă aştepta cuminte pe ultimul rînd lîngă lunetă, între Silvia şi o doamnă de vreo 35-40, un soi de argint viu băgăcios şi cîrtitor. Locul de la geamul din stînga este ocupat de o blondă care butonează un smart-telefon toată ziua, iar locul din dreapta este ocupat de un fost profesor (de liceu – istoric?). Refacem drumul de aseară către aeroportul Sabiha Gokcen şi ne înscriem pe şoseaua către Ankara de unde va trebui la un moment dat să găsim veriga către Pamukkale.

Doamna ghid încearcă să ne explice cîte ceva dar, după ce nu-şi găseşte cuvintele de cîteva ori şi conchide: cam aşa, mă las păgubaş şi-mi promit să-mi iau şi eu o tabletă, adică să intru în rîndul lumii, măcar să am goagălul la îndemînă, permanent 🙂

Mare lucru, nu notez. Mai întîi de toate pentru că ori  de cîte ori deschid agenda, doamna din stînga mi-o pironeşte instantaneu cu laserele din dotare iar apoi, pentru că-s destul de dezamăgit. Nici peisajul nu este prea interesant, exceptînd evident Bosforul, portul comercial pe dreapta şi o succesiune de case, pomi, terenuri agricole, pe stînga. Foarte multe şantiere sunt deschise pe autostradă, foarte multe limitări de viteză aşa că, ne grăbim încet. 🙂 Mai facem şi veşnicele opriri pentru „urgenţe” şi în sfîrşit, facem şi o oprire mai lunguţă pentru masa de prînz. Dacă nu s-ar fi revoltat şoferii, „grupul” ar fi decis să mergem întins… Ei, cei veniţi cu autocarul din Romanica, aveau rezerve (sendvişuri şi crănţenele) de ronţăit pe drum, nu ca noi avionarii, bogătaşi nesuferiţi!

Pînă la urmă, pe la 18,30 ajungem la Pamukkale, fost Hierapolis. Cam tîrziu pentru poze dar, asta E! E limpede că domnii şoferi în frunte cu doamna ghidă au rătăcit drumul  şi cu toate că un puşti isteţ le arătase limpede acest lucru pe gps-ul de pe telefonul din dotare, n-au recunoscut acest lucru nici picaţi cu ceară. 🙂 Ce mai contează? Am atins primul obiectiv al excursiei, nu?

Read Full Post »