Ca prin vis, aud o melodie tînguitoare. Mă trezesc şi-mi dau seama instantaneu, că aud muezinul de la o moschee din apropiere. Dex-ul spune eronat că muezinul este un preot musulman. Din cîte ştiu eu, muezinul nu face decît să le reamintească ora de rugăciune credincioşilor musulmani, de cinci ori pe zi, din müezzin mahfili (balconul muezinului). Imamul este cel care are calitatea de preot. Rog pe cei care ştiu mai bine, să mă corecteze.
Chemarea muezinului are ceva misterios şi cumva, impunător. Ştiu că nu-i decît ora cinci dimineaţa, dar ascult fascinat chemarea aceasta şi nu-mi pare rău pentru somnul întrerupt, chiar dacă nu-s musulman. În fine…
Vine vremea micului dejun. Cînd văd cît de minuscul e, mă servesc mai pe sponci aşa, să ajungă la toată lumea 🙂 Ne luăm bagajele din nou în cîrcă şi de data asta mergem la vale către autocar, unde am o surpriză: nu era vorba despre un autocar local ci, de autocarul care pornise din România cu ceilalţi 41 de turişti cu care urma să facem aici joncţiunea şi să călătorim împreună pînă în penultima zi.
Fiecare dintre cei 16 veniţi cu avionul, găseşte pe cîte un scaun un bilet cu numele său. Biletul meu mă aştepta cuminte pe ultimul rînd lîngă lunetă, între Silvia şi o doamnă de vreo 35-40, un soi de argint viu băgăcios şi cîrtitor. Locul de la geamul din stînga este ocupat de o blondă care butonează un smart-telefon toată ziua, iar locul din dreapta este ocupat de un fost profesor (de liceu – istoric?). Refacem drumul de aseară către aeroportul Sabiha Gokcen şi ne înscriem pe şoseaua către Ankara de unde va trebui la un moment dat să găsim veriga către Pamukkale.
Doamna ghid încearcă să ne explice cîte ceva dar, după ce nu-şi găseşte cuvintele de cîteva ori şi conchide: cam aşa, mă las păgubaş şi-mi promit să-mi iau şi eu o tabletă, adică să intru în rîndul lumii, măcar să am goagălul la îndemînă, permanent 🙂
Mare lucru, nu notez. Mai întîi de toate pentru că ori de cîte ori deschid agenda, doamna din stînga mi-o pironeşte instantaneu cu laserele din dotare iar apoi, pentru că-s destul de dezamăgit. Nici peisajul nu este prea interesant, exceptînd evident Bosforul, portul comercial pe dreapta şi o succesiune de case, pomi, terenuri agricole, pe stînga. Foarte multe şantiere sunt deschise pe autostradă, foarte multe limitări de viteză aşa că, ne grăbim încet. 🙂 Mai facem şi veşnicele opriri pentru „urgenţe” şi în sfîrşit, facem şi o oprire mai lunguţă pentru masa de prînz. Dacă nu s-ar fi revoltat şoferii, „grupul” ar fi decis să mergem întins… Ei, cei veniţi cu autocarul din Romanica, aveau rezerve (sendvişuri şi crănţenele) de ronţăit pe drum, nu ca noi avionarii, bogătaşi nesuferiţi!
Pînă la urmă, pe la 18,30 ajungem la Pamukkale, fost Hierapolis. Cam tîrziu pentru poze dar, asta E! E limpede că domnii şoferi în frunte cu doamna ghidă au rătăcit drumul şi cu toate că un puşti isteţ le arătase limpede acest lucru pe gps-ul de pe telefonul din dotare, n-au recunoscut acest lucru nici picaţi cu ceară. 🙂 Ce mai contează? Am atins primul obiectiv al excursiei, nu?
Read Full Post »
Am văzut în excursia noastră din Turcia, vapoare pe săturate. Tot felul de vapoare: cargouri, vrachiere, petroliere, nave de croazieră, pescadoare; am văzut chiar şi un submarin care naviga la suprafaţă. Nu-i simplă viaţa de marinar dar, eu cred că este o meserie foarte frumoasă, cu o singură condiţie: să iubeşti marea atît de mult, încît să-i suporţi, toate hachiţele. 🙂
