Am văzut în excursia noastră din Turcia, vapoare pe săturate. Tot felul de vapoare: cargouri, vrachiere, petroliere, nave de croazieră, pescadoare; am văzut chiar şi un submarin care naviga la suprafaţă. Nu-i simplă viaţa de marinar dar, eu cred că este o meserie foarte frumoasă, cu o singură condiţie: să iubeşti marea atît de mult, încît să-i suporţi, toate hachiţele. 🙂
Altfel, înseamnă că ţi-e teamă de mare pentru că nu poţi iubi ceea ce te înspăimîntă. Bon.
De dimineaţă pînă în amurg, marinarul trudeşte din greu pentru pâinea sa. La soare sau la umbră, pe furtună cu vânt straşnic sau pe timp senin, uneori în genunchi sau chiar pe burtă cu mîinile ude şi cu chipul împietrit, marinarul luptă nu cu marea ci, cu propriile sale limite. De aceea iubesc marinarii adevăraţi, marea: pentru că le dă adevărata lor măsură de oameni adevăraţi, dîrzi şi răzbătători.
Marea ocupă trei sferturi din suprafaţa pămîntului, poţi vedea lesne acest lucru, privind fie şi măcar un atlas şcolar. Dacă mai pui la socoteală faptul că futurologii acordă mării un rol sporit în societăţile de mîine (hrană, teritorii artificiale, căi submarine ultrarapide de comunicaţie – un soi de metrou submarin, etc), ai cel puţin două motive să iubeşti marea, chiar dacă nu te întîmpină întotdeauna cu flori. Pe unul vi-l spun eu: marea are un rol esenţial în menţinerea vieţii pe pămînt contribuind decisiv la meteorologia planetară. Pe cel de-al doilea, vă invit să-l spuneţi voi 🙂
Tiberiuorasanu's Blog 
[…] Au scris psi, tibi, […]
[…] scris si: Psi, Tibi, […]
marea e si o eterna sursa de inspiratie pentru artisti: poeti, pictori, muzicieni, etc. ascunde multe mistere neexplorate marea, marile in general.
este un răspuns excelent. dar, nu singurul 🙂
cu siguranta nu, dar pe mine numai la asta ma duce gandul 🙂
să mai vedem şi alte opinii 🙂
pentru că marginea ei e totdeauna cerul? 🙂
da şi nu. şi marginea pămîntului, tot cerul e 🙂
[…] dată scăpându-ne de o grijă iar noi ceilalți, cuminți cum ne știți, am scris câte ceva.tibi, Scorpio, vantdetoamna, carmen pricop, vavaly, […]
Eu continui să-i iubesc pe marinarii care sunt la fel de imprevizibili ca și marea!
Şi eu îi iubesc la fel de mult chiar dacă uneori le spun verde în faţă că au greşit.
Este răspunsul pe care mi-l doream de la tine. 😆
De aceea mă abţin de la comentarii pe cele două bloguri 🙂
marea este … apă. fără apă nu suntem nimic.
răspuns solomonic 🙂 nice melody!
astăzi şi tu şi carmen mi-aţi dat două teme de gândire asupra cărora am să mă aplec mai consistent, promit: apa şi iscarioteanul.
apoi am să vă chem la discuţii! 😉
acum fug să citesc vacanţa ta.
sigur că vom veni 🙂
Pe mine marea mă calmează și oceanul îmi amintește cât suntem de mici în comparație cu Universul. De-asta iubesc eu marea 🙂
Ai motivat foarte bine 🙂
[…] tibi […]
De ce iubesc marea?
1.Calcaiul meu nu mai are nicio substanta in causul primordial al sufletului cosmic!
2.E imbratisarea rotunda intre alfa ( marea) si omega ( cerul).
3. E ludicul din mine si delfinul care se intrece cu un catamaran! 😛
4.E supa primordiala a amintirii mele embrionare.
5.E amintirea calatoriilor mele de navigator insetat de a atinge pamantul fagaduintei.
6. E memoria vaselor comunicante in care toti am crescut sub un singur cer.
7. E zborul lopatat al apei, inaltat la orizont spre cer.
8.E memoria vaslelor, vaslasilor si tributului cerut de jertfa drumului spre un vis de implinit.
9.E coama naravasa a valului alb nabadaios al unui murg fara hamuri.
10. E cea care slefuieste cu migala Stanca!
ohohoooooo ce răspuns frumos, mu-ţu-meeeeesc 🙂
m-am tot gîndit la mare zilele astea cît am stat prin Turcia şi iar am nostalgii după vapoare 🙂 cine-a fost atins de aripa marinărelii, greu mai poate scăpa!
Eu iubesc marea ! E parte din mine si destinul meu! Fara niciun marinar in preajma (cine stie, poate d’antan am fost navigator) ! 😛
parcă în familia mea au fost navigatori? neee.
oameni simpli de la ţară, tata purta obiele; ştii ce sunt ? 🙂
Marturisesc ca fratele tatalui meu a fost ofiter mecanic pe nave comerciale! Dar risipitor fiind, s-a stins la 58 de ani! E cel care m-a invatat sa iubesc marea si sa o mangai ! Este cel ce m-a invatat sa inot la 6 ani! De atunci intre mine si mare e intelegere si acceptare si nedespartire! 😛
Tatal dvs.purta obiele ? In copilarie, poate! ( Mi-ati amintit de muzicologul Iosif Sava- eram in clasa a 7a- care m-a intrebat daca stiu ce inseamna ” prostire” ! 😛 )
A renunţat cu greu la obiceiul de a purta obiele deşi, nu era un încuiat 😛 Iosif Sava? Oho! Brava om. Ai avut ce învăţa de la dumnealui.
Da, era un sugubat! 😛
Tibi, lupul de mare… 🙂
O adori, nu-i aşa? O iubire din tinereţe,”lipită de suflet ca marca de scrisoare”… 🙂
Mie-mi place fiindcă o asociez cu vacanţa 😀
Regret şi acum că n-am rămas acolo după stagiul militar deşi, mi s-a propus dar, asta e viaţa. Probabil că mai bine să rămîn cu nostalgia decît să fiu dezamăgit, ca un blogger care a încercat să mă convingă cît de naşpa este viaţa de amrinar, el petrecînd pe mare mai mult de şapte ani.
Asocierea ta este perfectă şi se pune la răspunsurile corecte 😀
[…] tibi […]
Marea e o lume a misterelor și frumuseților subacvatice… 😉
Ai dreptate! Măi ce inventive sunteţi. N-am căpătat două răspunsuri identice, aşa cum şi duzinile voastre sunt diferite 🙂 Obiectiv atins!
O legenda, o poveste, o iubire…asa vad eu marea!
Aşa şi e 🙂
Cu marinarii ne e mai greu pe uscat,
nu-şi văd umbra decât pe punte,
independenţi prinşi în luntre în amurg,
cu burta la soare,
cu atlas la cingătoare,
c-o scaldă în două ape( ude?),
că nu e vânt(prielnic) să le dea avânt,
şi nici furtuna din cuvânt
nu face faţă.
Până s-o prinde uscatul
că n-are genunchi să îndure
pentru un codru marea cu sarea
din pâinea lui mâine.
Că mai pui de ici,
că mai iei de dincolo,
lulele(Popeye),
surcele,
tot flori de măr!
ooooooooooooo, ce cadou minunat! cu proxima ocazie, fac cinste 🙂
Mie-mi place marea pentru imensitatea ei, pentru că mişcarea necontenită a valurilor (oricât de liniştită ar fi, tot mai clipoceşte uşor la mal) o face să pară vie, o creatură fabuloasă şi tainică… Şi, din aceleaşi motive, încă mai mi-e frică de ea (http://veronicisme.blogspot.ro/2009/08/sa-nu-pui-multa-apa-mamico.html) 🙂
Eu am petrecut cîteva ore în mijlocul mării (nu se vedea nici-un mal), incredibile: marea era atît de liniştită, că semăna cu o imensă oglindă! Ne-am şi îmbăiat atunci acolo… a fost mirific! 🙂
Cred… Dar eu n-am ajuns niciodată în mijlocul mării 🙂
Am văzut faza cu ligheanul 🙂 Am servit şi eu astfel de bălăceală, la vremea mea 😛