Turcia mea – Side

Muezinul cheamă cu glas limpede şi vag tînguitor la prima rugăciune a zilei. Musulman sau nu, toată suflarea se trezeşte şi pas de te mai culcă. Dacă totuşi aţipeşti cumva, are grijă un cor de cocoşi să-ţi aducă aminte că-i totuşi dimineaţă şi ziua tocmai a început. Suntem mult spre Est şi asta se vede. Dimineaţa este mult mai luminoasă ca pe la noi la Bucureşti (suntem pe acelaşi fus orar cu Turcia) iar seara se lasă mai devreme. Practic, pe la ora 18 începe să se însereze iar întunericul nu se lasă prea mult aşteptat. Deşi scurt, somnul este reconfortant, mai ales după ce ne-am distilat emoţiile şi ne-am decantat impresiile. Astăzi vom recupera şi programul neefectuat ieri, respectiv o scurtă oprire în staţiunea port Side şi vizita la Manavgat Waterfall, o cascadă situată pe rîul care a făcut posibilă apariţia unor localităţi înfloritoare, în această zonă. Deşi şoseaua este paralelă cu marea, nu o vedem. Deodată, oprim. Ce se întîmplă? Privesc în faţă şi văd un semafor. Mă bufneşte rîsul 🙂 Este prima autostradă cu semafor, pe care o văd. La intersecţie, ioc pasaj deci, se-ma-fooor 🙂

„Side este un oras unic in Turcia, un adevarat muzeu in aer liber, situat la 75 km distanta de Antalya. Aceasta statiune unica se afla pe o mica peninsula plata, cu latimea de 300 m si lungimea de 800, pe care se ingramadesc minuni arheologice si inconjurata de apele albastre ale Mediteranei.

Turistii care vin sa se bucure de plajele largi de nisip si de hotelurile luxoase din zona raman impresionati de arhitectura partii vechi a orasului si mai ales de marturiile istoriei antice atat de bine reprezentate si conservate aici.
Printre cele mai importante vestigii se afla marele Amfiteatru din perioada elenistica, Templele Romane ale lui Apollo si Artemis, portile orasului, muzeul si apeductele. Amfiteatrul datand din perioada elena – capacitate de aproximativ 15.000 de oameni, templele romane ale lui Apolo si Artemis, apeducte si muzee.” Sursa AICI

Am luat această explicaţie de pe internet, pentru că altfel, n-aş fi avut de unde să ştiu. Adaug că această staţiune este vizitată în special de turiştii germani. În micul port turistic, alte şi alte  vaporaşe invită la croazieră. Aflăm că acea cascadă lîngă care am oprit noi cu o zi înainte, de aici provine. Şi în această staţiune, abundă  magazinele, hotelurile şi restaurantele. Ruinele antice nu m-au impresionat în mod deosebit deşi, din cele ce am auzit, la Amfiteatru se ţin spectacole în mod frecvent. Totuşi, locul forfotea de turişti!

Ieşind din partea veche a oraşului, vedem zona rezidenţială alcătuită din cochete blocuri cu doar cîteva etaje, şi vile elegante. Se construieşte şi aici, ca mai peste tot în Turcia, cu frenezie dar cu socoteală. În special, programul de împăduriri şi de ameliorare a solului este foarte vizibil peste tot. Nu după multă vreme, ajungem la cascadă.

Nu este chiar atît de mare sau de spectaculoasă dar, nici să trecem pe lîngă ea fără să o vedem nu se putea. Problema este că aceste două obiective, ne-au mîncat din timpul de parcurs pînă la Konia şi mai ales pînă la Nevsehir, locul de unde după ce vom dormi, vom vizita mîine, cele trei obiective principale din Cappadokia, ţinta principală a călătoriei noastre.

Pe marginea şoselei, din loc în loc, sunt expuse pe tarabe fructe şi legume din producţia localnicilor. Ţinutul este muntos, şoseaua şerpuieşte urcînd şi coborînd în serpentine aproape ac de păr, iar vegetaţia săracă acoperă cu greu stîncile negre. Nici pe aici, nu lipsesc turmele de cornute mici. Ne îndreptăm întins către Konia, oraşul în care vom vizita Mausoleul în care este înmormîntat Mevlana, pe numele său întreg Mawlana Jalal al-Din Muhammad Rumi. Potrivit Wikipedia, Mevlana  „a fost unul din cei mai cunoscuți mistici persani și islamici, întemeietor al ordinului dervișilor mevleviți.

Rumi, denumit „prințul poeților sufi”, a fost un mistic care a amalgamat în sine gânditorul și artistul. În întreaga lui creație el a proslăvit iubirea divină, ghidul spiritual al biografiei sale. El nu l-a căutat pe Dumnezeu în afară, ci în sine însuși.”

Pe măsură ce ne apropiem de şes, terenul nu mai este doar calcaros şi dealurile sunt împădurite, dar este necesară irigarea pentru că precipitaţiile sunt rare. Am ajuns.

Vă invit să citiţi frumoasele poveşti ale Gabrielei