Ne-am trezit dimineaţă (de data asta n-am mai auzit muezinul) şi după ce ne-am luat repejor bagajele am coborît în viteză. N-aş fi crezut niciodată că o astfel de speluncă poate fi folosită în turism. N-are rost să descriu în ce condiţii ne-am petrecut noaptea de înviere.
Mulţumim doamnei ghid că a făcut tot posibilul să ajungem la o oră atît de imposibilă, că n-am mai avut puterea de a cere schimbarea hotelului. Toată lumea mocneşte dar, tace.
Privim pe geamurile jegoase ale autocarului, un peisaj variat. Aceleaşi ogoare îngrijite, aceiaşi grijă pentru a planta pe marginea şoselei, copaci. Munţii care se văd în apropiere, au aspect de dealuri – ca în Dobrogea Munţii Măcin -, din cauza eroziunii. Locurile acestea sunt de puţină vreme date în uz turistic; cam prin anii 1950 a fost descoperit oraşul subteran către care ne îndreptăm, din centrul localităţii Kaimaclî. Imagini AICI
Nu se ştie cine a construit acest vast edificiu subteran. Cert este că a fost folosit de creştinii care se refugiau aici, din calea arabilor, pare-se între secolele VII-XI (adică în plină expansiune a islamului). Întins pe opt nivele din care se pot vizita doar cinci, merge în fundul pămîntului pînă la adîncimea de 130 de metri. Acum este luminat artificial şi deci accesibil oricărui turist nu suferă de claustrofobie. Ventilaţia este asigurată de un puţ central iar alimentarea cu apă din isvoare subterane.
De altfel, întreaga Turcie şi deci şi această regiune, este împînzită cu ape freatice din care este obţinută apa pentru irigaţii. Un şir de săgeţi roşii arată drumul către adînc, iar alt şir de săgeţi albastre arată drumul către suprafaţă. Fiecare nivel al construcţiei este independent de celelalte şi se autogospodărea, avînd dormitoare, bucătării, cimitire şi chiar închisori proprii. Mare lucru totuşi nu este de văzut pe aici aşa că dibuim o săgeată albastră şi ieşim la suprafaţă unde, la marginea bazarului, am remarcat existenţa unui fast-food 🙂 : un turcaleţ simpatic introducea în cîte-un cartof un dispozitiv care transforma cartoful într-o spirală, tocmai bună de pus la prăjit. Cum la spelunca aia nu putea fi vorba de mic dejun (unii nu l-au refuzat) am zis să luăm şi noi masa, în oraş 🙂 Bun cartoful? Foarte bun! 🙂
Ne îmbarcăm în autocar şi purcedem la drum. Se observă lesne că turismul a adus prosperitate locuitorilor din zonă. Vechile case de tuf vulcanic sunt abandonate şi acum localnicii au case din cărămidă. Falnice case şi frumos ornamentate cu flori. Trecem pe lîngă o închisoare şi şerpuim pe drumul care ba urcă, ba coboară. Suntem în Valea Goreme care este considerată Parc Naţional. Aici suntem de fapt, în inima Capadokyei (amănunte AICI), şi vom vizita o falnică cetate săpată în inima muntelui calcaros, cetate denumită Castelul de la Uchisar.
Lăsăm autocarul în centrul localităţii şi luăm pieptiş o pantă mai abruptă pînă la intrarea în castel. De aici, după ce urcăm vreo patruzeci de trepte săpate în interiorul muntelui, ieşim la aer liber şi fiecare se caţără în sus, pînă unde poate sau vrea. Sunt încă 192 de trepte pînă aproape de vîrf, iar de acolo, căţărîndu-ne ca nişte veritabile capre negre, ajungem lîngă steagul înfipt pe culme. Trebuie să mărturisesc că peisajul este excepţional şi a meritat efortul de a urca pînă aici, cu tot astmul meu cu tot. 🙂
.
Tiberiuorasanu's Blog 
Impunătoare cetatea! Mă face să mă gîndesc la cum erau vremurile acelea şi mai ales cum erau oamenii, cînd nu aveau apă caldă la robinet, cuptoare cu microunde, televiziune şi internet…
Nu văd nimic din subteranul oraşului subteran – nu era voie la fotografii, nu au ieşit sau iar e browserul meu încăpăţînat…?
Ah, să ştii că am avut şi noi, cu foarte mulţi ani în urmă, o jucărie din aceea de făcut spirale din cartofi. De efect, desigur, dar deloc practică – stricai un cartof pentru o spirală (la cît de mici erau cartofii pe atunci).
Mea culpa pentru Kaimaclî. Am pus un link, acum. Fotografiile mele sunt extrem de neclare pentru că nu am blitz. (majoritatea locurilor turistice interzic blitzul la interior)
Nu ştiu cum au trăit oamenii pe atunci. Ştiu precis că nu mi-ar fi plăcut să trăiesc pe întuneric. Fără televizor am copilărit, fără internet am stat ani întregi, tabletă sau smart telefon, n-am.
Şi totuşi. Dacă acum putem beneficia de nişte facilităţi tehnice, ar trebui să ne reîntoarcem în grote?
Poate, pentru un timp, cît să ne dăm seama (sau să ne aducem aminte) ce înseamnă ‘a fi’ şi ‘a deveni’, lăsîndu-l deoparte pe ‘a avea’… Oricum, întrebarea mea era mai mult o reflecţie scăpată cu glas tare, ceva retoric, un gînd ce s-a vrut în lume…
Cu fotografiile am înţeles, mulţumesc.
Imensa majoritate a fotografiilor sunt inutilizabile. Ori este aparatul meu depăşit, ori dau eu prin gropi 🙂 Voi consulta un specialist, pentru că este mai mare păcatul să treci pe lîngă nişte frumuseţi şi să nu le poţi imortaliza spre aducere aminte.
Nu mă pot considera un specialist, am rămas mult în urmă cu tehnologia, deşi am fost electronist amator vreun sfert de veac. Despre cameră, pot spune totuşi din discuţiile tangente cu alţii, că de obicei o compactă suferă de sensibilitate foarte scăzută la întuneric. Deci nu vor ieşi fotografii de calitate, în special fără blitz sau altă lumină ajutătoare. Pentru asemenea situaţii (şi nu numai, cum ar fi fotografia macro), se recomandă un aparat DSLR, care este destul de scump în opinia mea (între 150 şi 250 RON, fără a socoti seturi de obiective adiţionale şi alte accesorii).
Totuşi, ar trebui verificat manualul de utilizare al aparatului pe care-l posezi – fie versiunea pe hîrtie, fie PDF, dacă-l găseşti online – şi poate acolo dă detalii despre anumite setări. Sînt prea multe şi diferite ca denumire pentru a le discuta aici.
Nu în ultimul rînd, verifică lentila să nu aibă praf sau amprente care să deregleze focalizarea. Iar dacă situaţia permite (sau o impune), un mic trepied telescopic ar putea fi de ajutor.
Nici eu nu am un aparat de calitate, dimpotrivă – un prieten din copilărie, Tiberiu (tizul tău) – mi l-a lăsat la poartă, făcut bucăţele, într-o pungă, spunîndu-mi într-un bileţel să fac ce vreau cu el. L-am reasamblat şi îl folosesc, dar e chinezărie ieftină, cu focalizare manuală şi eu sînt chior chiar şi cu ochelarii la ochi. Dar amintirea, fie ea şi ştearsă ori defocalizată, deschide uşa minţii atunci cînd e nevoie, aşa că mă declar mulţumit cu cea am, faţă de situaţia în care n-aş fi avut nimic. 😉
Dacă ai nelămuriri cu ceva – termeni tehnici, setări, orice – nu ezita să mă întrebi şi voi încerca să te ajut.
🙂 Mulţumesc frumos pentru ajutor şi pentru sfaturi.
Problema mea este următoarea: am fost destul de priceput aproape la de toate, iar cînd a crescut fiul nostru i-am transferat lui, toate sarcinile de minitehnicus. De cînd a plecat din ţară, am rămas neajutorat. Nici nu mai ştiu şi nici nu mai vreau să fac nimic, în afară de a schimba uneori, cîte un bec 🙂 De aceea, apelez la specialist chiar şi pentru cele mai banale trebuşoare tehnice.
Atunci, mult succes în găsirea unui specialist corect şi cinstit! În caz că te răzgîndeşti, totuşi, uite aici manualul de utilizare în diverse limbi, poate îţi va fi de ajutor. 😉
P.S. Încearcă să creşti calitatea imaginii (poate odată cu dimensiunile). Acum văd că dimensiunea e 640×480, ceea ce e cam puţin. Nu ştiu dacă foloseşti funcţia de salvare cadru din film sau fotografiere directă. Dacă filmul are calitate slabă, evident şi cadrul salvat din film va avea aceeaşi calitate.
Cît despre focalizare, în manual spune să apeşi butonul PHOTO uşor (la jumătate?) pentru a regla focalizarea şi abia apoi să-l apeşi complet pentru a executa fotografia (mă uit în manualul în engleză, pag.17 sus).
Oricum, sper să rezolvi problema curînd şi fără mari bătăi de cap. Good luck! 😉
P.P.S. Eu la vîrsta de 6 ani am schimbat prima siguranţă (din aceea cu liţă), ca să nu se dezgheţe frigiderul, după care i-am sunat pe ai mei la muncă să le spun. Nu am de gînd să mă dau vreodată pe mîna altuia, indiferent de domeniu. 😎
Am manualul în şase limbi inclusiv în limba română dar, tot la specialist îl duc. Sau poate şi mai bine, îmi cumpăr altul. Acesta este vechi de trei ani şi jumătate.
Am înţeles. Gata, tac. Baftă! 🙂
Cum ţi-ai dat seama că este (cam) Sony?
Imaginile tip JPG au un set de tag-uri ce conţin informaţii destul de variate, inclusiv locaţia GPS (doar la aparatele foto relativ noi).
Majoritatea aplicaţiilor de vizualizare/editare foto pot afişa informaţiile respective. Unele le pot şterge definitiv. Îţi dai seama ce ironic poate fi pentru cineva să fie dat în vileag de informaţiile conţinute într-o banală fotografie…
Personal, pentru vizualizare şi oarece editare foto, folosesc aplicaţia freeware FastStone Image Viewer. Dacă o instalezi ca viewer implicit, dai dublu-click pe o imagine, se deschide full-screen şi mutînd cursorul mouse-ului în partea dreaptă, vei vedea informaţiile tehnice conţinute în fotografie. Pe restul laturilor există o sumedenie de opţiuni pentru vizualizare/editare.
După tag-urile din fotografii, aparatul tău e un Sony Handycam DCR-SR38E.
🙂 M-ai uluit! Aşa e. 🙂
N-am făcut nici-un fel de setări la el, l-am folosit aşa cum l-am luat din magazin. Numai că la început lucra mai bine decît acum şi asta vreau să aflu: de ce.
E foarte posibil ca o inadvertentă apăsare pe un buton să fi modificat o setare, se întîmplă des în timpul manipulării. De obicei, e un set de cunoştinţe de bază care trebuie avut în minte permanent, restul sînt mici retuşuri. Dacă îţi poţi permite să-i dedici un timp oarecare, citirea manualului concomitent cu cîteva teste (nu ştiu dacă are şi funcţie de webcam, ar putea fi utilă în anumite cazuri) te-ar putea ajuta să deprinzi elementele de bază pentru o funcţionare corectă. Pînă la urmă, cu orice aparat se poate întîmpla un accident de genul apăsare nedorită şi atunci e bine să ştii ce s-a modificat şi cum s-o rezolvi în timp util.
Dar dacă găseşti un specialist amabil care îţi poate arăta direct şi mult mai rapid ce e de făcut, atunci evident, ar fi preferabil să alegi acea soluţie. Eu încerc să ofer alternativele – alegerea îţi aparţine. 😉
Ah şi scuze pentru tag-ul greşit din comentariul de mai sus, a ieşit mai accentuat decît voiam. 😳
Văd că trebuie să fiu ceva mai explicit: ori mi-e lene, ori nu mă mai duce mintea să pricep chestii tehnice, de unul singur 😛 Găsesc eu un meseriaş bun, prin metoda verificată: lanţul slăbiciunilor 🙂
Nu-i bai cu taguirea.
Hai să fiu politically correct şi să-i spun „dezinteres tehnic”. 🙂
Te-aş ruga, totuşi, să nu uiţi că oricine, în orice moment, poate citi ceea ce scriem noi aici şi chiar dacă noi nu avem puterea sau dorinţa de a ne implica în anume acţiuni, e bine totuşi ca informaţiile să existe, pentru oricine ar putea/dori să le folosească. Să-i spunem o deformaţie profesională de-a mea, de pe vremea cînd eram foarte activ pe forumuri tehnice. 😉
Îţi doresc o rezolvare cît mai rapidă… şi ieftină! 😀
Ai perfectă dreptate cu cititorii care pot fi interesaţi şi mă bucur că poţi să le dai sfaturi competente. Blogul chiar este citit şi probabil că aceste informaţii vor folosi cuiva.
Mulţumesc, asta sper şi eu.
Interesanta postare. Si eu sunt curioasa cum au trait oamenii aceia, in casele sapate in stanca.
Un lucru e sigur: cu frica în sîn că pe vremea aceea, arabii nu glumeau! ucideau fără să stea pe gînduri, tot ce nu era musulman.